Zece sicli şi o cămaşă Paris Reidhead

În mai mult de cincizeci de ani de predicare şi predare, Zece sicli şi o cămaşă este singurul mesaj în privinţa căruia m am simţit constrâns să explic felul în care a ajuns să fie predicat.

În mijlocul anilor ‘60, în timpul unei conferinţe de vară a Părtăşiei Bethany, mă pregăteam să vorbesc la o întâlnire biblică dintr-o marţi dimineaţă. Când mă întorceam în cameră după micul dejun pentru a medita şi a mă ruga pentru mesajul din acea dimineaţă, m-am simţit puternic îndemnat să nu rostesc mesajul pe care îl pregătisem pentru sesiunea aceea. În schimb, simţeam că era nevoie de un alt mesaj pe care trebuia să-l transmit.

După rugăciune, mesajul care mi-a venit în minte a fost unul pe care începusem să-l pregătesc pentru lucrarea din biserica New York City, pe care o păstoream pe vremea aceea. Nu aveam notiţele la mine, ci erau într-un dosar, în sertarul biroului meu. Pe masa din cameră era un plic gol pe spatele căruia am scris pasajele biblice pe care urma să le folosesc şi una-două idei pe care mi le-am amintit. Cu plicul acela în Biblie, care însemna Judecători 17, fiind total dependent de Domnul, m-am dus în auditoriu, unde patru cinci sute de oameni aşteptau să audă ceva de la Domnul prin mine.

Îmi amintesc că m-am rugat: „În dimineaţa aceasta sunt total dependent de Tine pentru că nu sunt cu adevărat pregătit.” În inima mea, mi se părea că aud răspunsul Lui: „Oare e chiar atât de rău?”

Am rostit mesajul şi am dat o invitaţie. La scurt timp, altarul din faţa auditoriului era plin de oameni zdrobiţi, ce-L căutau pe Dumnezeu.

Conferinţa de vară s-a terminat curând şi eu m am întors în New York City şi la slujirea de acolo.

Aproximativ zece ani mai târziu, unul din angajaţii Părtăşiei Bethany se afla în Washington, D.C., unde ne mutasem noi şi de unde slujim şi acum. Iată ce mi-a spus: „Paris, vreau să-ţi spun că Dumnezeu a folosit mesajele tale în repetate rânduri, dar mesajul în sine a fost predicat numai atunci.”

O săptămână sau două mai târziu, Harry Conn din Rockford, Illinois, era în Washington. M-a invitat să luăm cina împreună. În timpul mesei, mi-a spus: „Îmi procur mesajul acela al tău, Zece sicli şi o cămaşă, cu duzinile pentru a-l da oamenilor. Dumnezeu îl foloseşte cu adevărat în vieţilor multora.” I-am răspuns că dacă avea o copie, mi-ar plăcea să mi-o trimită ca să aflu ce anume am spus atunci. În câteva zile, caseta a ajuns.

De vreme ce nu am un casetofon în birou, am pus caseta în reportofonul de pe birou şi am ascultat înregistrarea până la capăt. Elementul distanţei în termenii timpului şi sunetul distorsionat ce venea prin vorbitorul în miniatură, mi-a permis să ascult mesajul fără o conştientizare reală a persoanei care vorbea. Din când în când, îmi venea să exclam: „Exact! Îmi doresc să fi spus asta!”

Apoi, am înţeles că era vocea mea, dar Dumnezeu vorbea prin mine. Mi-am dat seama că într-o marţi dimineaţă în timpul unei conferinţe de vară, Dumnezeu a putut să-Şi facă auzit mesajul datorită neputinţei mele complete şi absolute. Iată-l, exact aşa cum L-a dat Domnul. (Paris Reidhead)