În mai mult de cincizeci de ani de
predicare şi predare, Zece sicli şi o cămaşă este singurul mesaj în
privinţa căruia m am simţit constrâns să explic felul în care a ajuns să
fie predicat.
În mijlocul anilor ‘60, în timpul unei conferinţe de vară a Părtăşiei
Bethany, mă pregăteam să vorbesc la o întâlnire biblică dintr-o marţi
dimineaţă. Când mă întorceam în cameră după micul dejun pentru a medita
şi a mă ruga pentru mesajul din acea dimineaţă, m-am simţit puternic
îndemnat să nu rostesc mesajul pe care îl pregătisem pentru sesiunea
aceea. În schimb, simţeam că era nevoie de un alt mesaj pe care trebuia
să-l transmit.
După rugăciune, mesajul care mi-a venit în minte a fost unul pe care
începusem să-l pregătesc pentru lucrarea din biserica New York City, pe
care o păstoream pe vremea aceea. Nu aveam notiţele la mine, ci erau
într-un dosar, în sertarul biroului meu. Pe masa din cameră era un plic
gol pe spatele căruia am scris pasajele biblice pe care urma să le
folosesc şi una-două idei pe care mi le-am amintit. Cu plicul acela în
Biblie, care însemna Judecători 17, fiind total dependent de Domnul,
m-am dus în auditoriu, unde patru cinci sute de oameni aşteptau să audă
ceva de la Domnul prin mine.
Îmi amintesc că m-am rugat: „În dimineaţa aceasta sunt total dependent
de Tine pentru că nu sunt cu adevărat pregătit.” În inima mea, mi se
părea că aud răspunsul Lui: „Oare e chiar atât de rău?”
Am rostit mesajul şi am dat o invitaţie. La scurt timp, altarul din
faţa auditoriului era plin de oameni zdrobiţi, ce-L căutau pe Dumnezeu.
Conferinţa de vară s-a terminat curând şi eu m am întors în New York
City şi la slujirea de acolo.
Aproximativ zece ani mai târziu, unul din angajaţii Părtăşiei
Bethany se afla în Washington, D.C., unde ne mutasem noi şi de unde
slujim şi acum. Iată ce mi-a spus: „Paris, vreau să-ţi spun că Dumnezeu a
folosit mesajele tale în repetate rânduri, dar mesajul în sine a fost
predicat numai atunci.”
O săptămână sau două mai târziu, Harry Conn din Rockford, Illinois,
era în Washington. M-a invitat să luăm cina împreună. În timpul mesei,
mi-a spus: „Îmi procur mesajul acela al tău, Zece sicli şi o cămaşă, cu
duzinile pentru a-l da oamenilor. Dumnezeu îl foloseşte cu adevărat în
vieţilor multora.” I-am răspuns că dacă avea o copie, mi-ar plăcea să
mi-o trimită ca să aflu ce anume am spus atunci. În câteva zile, caseta a
ajuns.
De vreme ce nu am un casetofon în birou, am pus caseta în
reportofonul de pe birou şi am ascultat înregistrarea până la capăt.
Elementul distanţei în termenii timpului şi sunetul distorsionat ce
venea prin vorbitorul în miniatură, mi-a permis să ascult mesajul fără o
conştientizare reală a persoanei care vorbea. Din când în când, îmi
venea să exclam: „Exact! Îmi doresc să fi spus asta!”
Apoi, am înţeles că era vocea mea, dar Dumnezeu vorbea prin mine.
Mi-am dat seama că într-o marţi dimineaţă în timpul unei conferinţe de
vară, Dumnezeu a putut să-Şi facă auzit mesajul datorită neputinţei mele
complete şi absolute. Iată-l, exact aşa cum L-a dat Domnul. (Paris Reidhead)
Umanism versus creştinism.
Textul biblic: Judecători 17
Astăzi, aş vrea să vă vorbesc despre Zece sicli de argint şi o
cămaşă, temă pe care o găsim în Judecători, capitolul 17. Voi citi
capitolul acesta, iar apoi voi da citire la câte un pasaj din capitolele
18 şi 19, aşa încât contextul să fie clar în minţile noastre. Era un om
din muntele lui Efraim, numit Mica. Voi vorbi puţin despre context,
dacă îmi îngăduiţi. Era o împrejurare în care Amoriţii nu le permiseseră
celor din seminţia lui Dan nici un fel de libertate. Le interziseseră
accesul în Ierusalim şi îi adunaseră pe muntele Efraim. E trist când
oamenii lui Dumnezeu permit lumii să i adune şi să-i pună într-o
situaţie stânjenitoare. Aşadar, cei din Dan nu puteau să ajungă la
Ierusalim şi vom vedea că de aici vin problemele pe care le vom observa
în cele ce urmează.
Era un om din muntele lui Efraim, numit Mica. El a zis mamei sale:
„Cei o mie o sută de sicli de argint, care ţi s-au luat şi pentru care
ai blestemat chiar în auzul urechilor mele, argintul acesta este în
mâinile mele, eu îl luasem.” Şi mamă-sa a zis: „Binecuvântat să fie fiul
meu de Domnul!” El a dat înapoi mamei sale cei o mie o sută de sicli de
argint, şi mamă-sa a zis: „Închin cu mâna mea argintul acesta Domnului,
ca să fac cu el fiului meu un chip cioplit şi un chip turnat; şi astfel
ţi-l voi da înapoi.” El a dat argintul înapoi mamei sale. Mamă-sa a
luat două sute de sicli de argint şi a dat argintul la argintar, care a
făcut din el un chip cioplit şi un chip turnat. Chipurile au fost aduse
în casa lui Mica. Mica acesta avea o casă a lui Dumnezeu; a făcut un
efod şi terafimi...
...şi [el] a sfinţit pe unul din fiii lui ca preot. În
vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea.
Era un tânăr din Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda; era Levit şi
locuia pentru o vreme acolo. Omul acesta a plecat din cetatea Betleemul
lui Iuda, să-şi caute o locuinţă potrivită. Urmându-şi drumul, a ajuns
în muntele lui Efraim la casa lui Mica. Mica i-a zis: „De unde vii?” El
i-a răspuns: „Eu sunt Levit, din Betleemul lui Iuda, şi merg să-mi caut o
locuinţă potrivită.” Mica i-a zis: „Rămâi la mine, tu să-mi fii tată şi
preot, şi eu îţi voi da zece sicli de argint pe an, hainele de care vei
avea nevoie şi mijloace de trai.” Şi Levitul a intrat la el. S-a
hotărât astfel să rămână la omul acesta, care a privit pe tânăr ca pe
unul din fiii lui. Mica a sfinţit pe Levit şi tânărul acesta i-a slujit
ca preot şi a locuit în casa lui. Şi Mica a zis: „Acum ştiu că Domnul
îmi va face bine, fiindcă am ca preot pe Levitul acesta.”
În vremea aceea, nu era împărat în Israel; şi seminţia Daniţilor îşi
căuta o moşie ca să se aşeze în ea, căci până în ziua aceea nu-i căzuse
la sorţ nici o moştenire în mijlocul seminţiilor lui Israel. Fiii lui
Dan au luat dintre ei toţi, din familiile lor, cinci oameni viteji, pe
care i-au trimis din Ţorea şi din Eştaol, să iscodească ţara şi s-o
cerceteze. Ei le-au zis: „Duceţi-vă şi cercetaţi ţara.” Ei au ajuns în
muntele lui Efraim, la casa lui Mica, şi au rămas peste noapte acolo.
Când erau aproape de casa lui Mica, au cunoscut glasul tânărului Levit,
s-au apropiat şi i-au zis: „Cine te-a adus aici? Ce faci tu în locul
acesta? Şi ce ai aici?” El le-a răspuns: „Mica face cutare şi cutare
lucru pentru mine, îmi dă o simbrie, şi eu îi sunt preot.” Ei i-au zis:
„Întreabă pe Dumnezeu, ca să ştim dacă vom avea noroc în călătoria
noastră.” Şi preotul le-a răspuns: „Duceţi-vă în pace; călătoria pe care
o faceţi este sub privirea Domnului.”
Atunci cei cinci oameni care se duseseră să iscodească ţara Lais, au
luat cuvântul şi au zis fraţilor lor: „Ştiţi că în casele acestea este
un efod, terafimi, un chip cioplit şi un chip turnat? Vedeţi acum ce
aveţi de făcut.” Ei s au abătut pe acolo, au intrat în casa tânărului
Levit, în casa lui Mica, şi l-au întrebat de sănătate! Cei şase sute de
oameni din fiii lui Dan, încinşi cu armele lor de război, stăteau la
intrarea porţii. Şi cei cinci oameni care se duseseră să iscodească
ţara, s-au suit şi au intrat în casă; au luat chipul cioplit, efodul,
terafimii şi chipul turnat, în timp ce preotul era la intrarea porţii cu
cei şase sute de oameni, încinşi cu armele lor de război. Când au
intrat în casa lui Mica, şi au luat chipul cioplit, efodul, terafimii şi
chipul turnat, preotul le-a zis: „Ce faceţi?” Ei au răspuns: „Taci,
pune-ţi mâna la gură, şi vino cu noi; să ne fii părinte şi preot. Mai
bine este să fii preot la casa unui singur om, sau să fii preotul unei
seminţii şi unei familii din Israel?” Preotul s-a bucurat în inima lui; a
luat efodul, terafimii şi chipul cioplit, şi s-a unit cu ceata
poporului. Au pornit iarăşi la drum şi au plecat, punând înaintea lor
copiii, vitele şi calabalâcurile.
Levitul
Ei bine, iată istorisirea.
Aceasta nu este o parte din istoria actuală a judecătorilor, ci este o
colecţie de câteva întâmplări care ne ajută pe noi să vedem condiţiile
sociale din acea perioadă în care fiecare om făcea ce era bine în ochii
lui, şi când nu era împărat în Israel. Aşadar, înţelegem că Mica nu
putea să ajungă la Ierusalim. Şi, probabil că mânat fiind de un fel de
motiv evlavios, s-a hotărât să construiască o imitaţie a Templului pe
proprietatea sa. Astfel, a construit ceea ce a considerat a fi o clădire
potrivită; a făcut uneltele Cortului pentru că acestea făceau parte din
accesorii, iar efodul era inclus printre ele. Dar apoi, a adunat şi
câteva lucruri de la poporul din jurul lui: terafimii, chipurile pe care
Dumnezeu le interzisese.
Dar, vedeţi voi, dorinţa aceasta de a se descurca cât se putea de
bine era totuşi în el, aşa că a luat puţin de la lume, puţin de la
Israel, puţin din ceea ce fusese revelat de Dumnezeu şi le-a amestecat
într-un fel, până când avea ceva ce credea că poate face plăcere
Domnului. Şi apoi, desigur, a fost nespus de încântat când un tânăr
predicator pribeag a trecut prin Betleemul lui Iuda. Era Levit. Mama lui
era din tribul lui Iuda, deşi el era Levit. Prin Moise, Dumnezeu a
lăsat libertatea Leviţilor să se căsătorească cu persoane din alte
seminţii şi să se alăture altor seminţii.
Aşadar acest tânăr era nemulţumit de viaţa lui – măcar că fiecare
Levit era întreţinut. Avea dor de ducă şi-l mâncau călcâiele, aşa că a
plecat de acasă să vadă dacă nu cumva putea să facă ceva mai bun pentru
sine decât făcuseră alţii pentru el până atunci. Ştia că a fi Levit era
bine, dar trebuiau să existe anumite oportunităţi legate de acest lucru.
Aşa că a ajuns la casa lui Mica şi a aşteptat. Acolo a fost invitat
înăuntru, apoi a fost rugat să fie preot.
Şi Mica a făcut o înţelegere cu el. I-a spus: Dacă tu vei fi preotul
meu, tatăl şi preotul meu, atunci eu îţi voi da zece sicli şi o cămaşă.
În Biblie spune: hainele de care vei avea nevoie, dar înţelegeţi că
oamenii din zilele acelea purtau ceva ce noi am numi astăzi o haină
lungă de mărime mare, un fel de cămaşă de noapte. Nu ştiu dacă era
într-adevăr aşa ceva, dar se potriveşte – era ceva de genul acesta. Aşa
că i a dat un rând de haine sau un schimb de haine, mâncare şi 10 sicli
pe an. Acestea îi ofereau un trai destul de bun, aşa că s-a hotărât să
rămână acolo şi să se amestece în idolatria şi în tot ce mai era în casa
lui Mica.
Dar pe acolo au ajuns şi fiii lui Dan. Ei trebuiau să dea afară amoriţii
din ţară, dar acesta era un popor prea greu de învins; aşa că vroiau să
găsească pe cineva care era mai uşor de biruit, de dat afară. Au ajuns –
aşa după cum am citit – la casa lui Mica. Levitul le-a spus să meargă
înainte. Aflăm apoi că ei şi-au dat seama că în Lais erau oameni de
felul Sidoniţilor; erau paşnici şi nu îi proteja nimeni. Prin urmare, au
socotit că aceasta ar fi o ocazie foarte bună ca să-şi ia ceva pământ
pentru ei.
Când au venit cu omul care fusese menit să cucerească zona aceasta,
s-au gândit că, din moment ce au găsit teritoriul prin tânărul Levit, ar
fi minunat să aibă parte de ajutorul lui. Aşa că au intrat în casa lui
Mica şi au luat toate lucrurile pe care le făcuse acesta, lucruri care
au costat bani frumoşi, deoarece au dat cel puţin doi sicli numai pe
această piesă de mobilier. Aşa că au luat pur şi simplu toate lucrurile,
şi le-au însuşit, apoi l-au luat şi pe Levit.
A fost o situaţie grea pentru Mica, dar veţi observa că tânărul Levit a
putut să se adapteze la aceasta. E uimitor cât a fost de flexibil şi cât
de uşor s-a putut acomoda cu astfel de schimbări, într-un cadru în care
era puţin raţionament. Din moment ce a început să vadă că era cu mult
mai important să slujească o seminţie decât o singură familie – iar el
putea sluji la un număr mai mare de oameni – de ce să vadă dacă este
înţelept să facă acest lucru şi de ce să-l justifice? Aşadar, fără nici o
remuşcare a putut să accepte şi şi-a pus mâna la gură în timp ce scotea
afară mobila din capela mică pe care o construise Mica.
Cu toate acestea, el era un om deştept. Decât să meargă pe front,
lucru care-l punea în pericol, sau în spatele frontului, lucru care, de
asemenea, îl punea în pericol – eu socotesc că el a fost un om deştept –
s-a aşezat exact la mijloc, astfel încât, dacă Mica trimitea pe oricare
din slugile sale să-l ia, el era în siguranţă, înconjurat fiind de
soldaţi.
Pragmatism
Cum am putea numi noi lucrul acesta şi cum se aplică în generaţia
noastră şi în zilele în care trăim? Depăşesc limita bunului simţ dacă vă
spun câteva lucruri despre religia utilitaristă, despre un creştinism
eficient şi un Dumnezeu folositor? Aş vrea să atrag atenţia asupra
faptului că vremea în care trăim este o vreme în care filozofia
predominantă este pragmatismul. Probabil că înţelegeţi ce vreau să spun
prin pragmatism. Pragmatismul înseamnă că, dacă funcţionează, este
adevărat; dacă ajunge la rezultatul dorit, este bun. Iar testul tuturor
practicilor, principiilor, tuturor aşa-numitor adevăruri este acesta:
Funcţionează? Funcţionează?
Acum, conform pragmatismului, cele mai mari eşecuri din toate
timpurile au fost câţiva bărbaţi pe care Dumnezeu i-a onorat cel mai
mult. De exemplu, cu toate că Noe a fost un foarte bun constructor de
bărci, ocupaţia sa de bază nu era construirea bărcilor, ci predicarea.
Ca şi predicator, el a fost un eşec total. Tot ce avea era soţia şi cei
trei copii cu nevestele lor. Şapte convertiri în 120 de ani? Nu ai numi
asta eficient, în mod deosebit. Majoritatea bordurilor de misiune ar fi
cerut misionarilor să se retragă cu mult înainte. Vreau să spun că, în
calitate de constructor de bărci, s-a descurcat destul de bine, dar ca
predicator a fost un eşec.
Apoi, întâlnim un alt om care se numea Ieremia. El a fost un
predicator mare şi eficient, dar era ineficient dacă luăm în considerare
rezultatele. Dacă ar fi să măsurăm statistic cât de mult prospera
Ieremia în slujba sa, probabil că ar primi un mare zero, deoarece aflăm
că a pierdut oamenii, a pierdut regele, chiar şi asociaţia de misiune a
votat împotriva lui şi nu aveau nimic de-a face cu el. Toate au eşuat.
Singurul pe care el părea să-l mulţumească era Dumnezeu. Dar în toate
celelalte privinţe, era un eşec total.
Apoi, ajungem la un alt Om bine-cunoscut: Domnul Isus Hristos, care a
fost un eşec, judecând după toate standardele. El nu a reuşit niciodată
să organizeze o biserică sau o denominaţie. Nu a putut niciodată să
construiască o şcoală. Nu a reuşit să pună bazele unui bord de misiune.
Nu a scris nici o carte. Nu a putut niciodată să aibă vreunul din
diversele noastre instrumente sau standarde pe care noi le avem şi care
sunt atât de folositoare. Nu sunt deloc sarcastic. Acestea sunt
folositoare. Şi Domnul nostru a predicat trei ani, a vindecat şi a
hrănit mii de oameni. Totuşi, când toate acestea s-au sfârşit, nu erau
decât 120-500 de oameni cărora li S-a putut arăta după înviere. Iar în
ziua în care a fost luat, un om i-a spus: Dacă toţi ceilalţi Te
părăsesc, eu sunt gata să mor pentru Tine şi când S a uitat la el, i-a
spus: Petre, tu nu-ţi cunoşti inima. Te vei lepăda de Mine de trei ori
în dimineaţa aceasta, înainte să cânte cocoşul. Aşadar, toţi oamenii
L-au părăsit şi au fugit. Şi, potrivit fiecărui standard al generaţiei
noastre sau al oricărei alte generaţii, Domnul nostru a fost un eşec
remarcabil.
Prin urmare, întrebarea ajunge la forma aceasta: Care este standardul
succesului? Şi, potrivit cu ce ne vom judeca vieţile şi lucrările
noastre? Iar întrebarea la care îţi vei răspunde este aceasta: „Este
Dumnezeu un scop, sau un mijloc?” Trebuie să hotărăşti încă de la
începutul vieţii tale de credinţă dacă-L consideri pe Dumnezeu un scop
sau un mijloc.
Generaţia noastră este gata să cinstească cu onoruri importante pe
oricine este prosper, indiferent dacă persoana a lămurit problema
aceasta sau nu. Atâta timp cât el poate să rezolve lucrurile, să
îndeplinească slujba, sau, „Funcţionează, nu-i aşa?”, atunci generaţia
noastră este gata să spună: „Ei bine, trebuie să iei în considerare
lucrul acesta.”
Aşadar, încă de la începutul slujirii, pelerinajului şi umblării
noastre, trebuie să ne întrebăm: Vom fi Leviţi care-L slujesc pe
Dumnezeu pentru zece sicli şi o cămaşă? Vom sluji oameni, probabil în
numele lui Dumnezeu, în loc să-L slujim pe Dumnezeu? Pentru că, deşi
acest om era Levit şi făcea activităţi religioase, el căuta un loc, un
loc care să-i ofere stimă, acceptare, siguranţă, un loc în care ar fi
putut fi un om distins în termenii valorilor ce erau importante pentru
el. Tot ce făcuse el în trecut a fost să slujească în activităţi
religioase, aşa că trebuia să aibă o slujbă religioasă, iar când a aflat
că Mica avea un post, a fost foarte fericit.
A decis că merita zece sicli şi o cămaşă şi era gata să se vândă
oricărui om care ar fi dat atât de mult. Dacă ar fi venit cineva şi ar
fi dat mai mult, s-ar fi vândut acelei persoane. Însă el şi-a dat
valoare şi a socotit că slujba şi activităţile sale religioase nu erau
decât un mijloc pentru un scop, şi în mod similar, Dumnezeu era un
mijloc pentru un scop.
Umanism
Acum, pentru a înţelege implicaţiile acestui lucru în secolul al
XX-lea, trebuie să ne întoarcem cu 150 de ani în urmă, la un conflict
care a atacat creştinismul, imediat după marile treziri din America prin
Finney. După ce Duhul lui Dumnezeu a fost turnat într-un mod minunat
peste anumite porţiuni din ţara noastră, a venit un atac direct asupra
credinţei noastre în Europa, care se afla sub critica superioară. Darwin
şi-a postulat teoria evoluţiei. Anumiţi filozofi au adaptat această
teorie la filozofiile lor, iar teologii au aplicat-o la Scriptură.
Aşadar, în jurul anului 1850 puteai marca deschiderea unui atac frontal
asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Satan L-a atacat mereu cu subtilitate,
dar atunci sosise vremea pentru un atac direct asupra Cărţii, asupra
Bisericii. Voltaire a putut afirma că va ajunge să vadă Biblia doar o
amintire, aşezată numai în muzee, fiind total distrusă de argumentele
prezentate cu atâta putere împotriva ei.
Ei bine, care a fost efectul acestui lucru? Filozofia zilelor noastre
a devenit umanismul, iar acest cuvânt îl putem defini astfel: umanismul
este o afirmaţie filozofică ce declară că scopul tuturor lucrurilor
este fericirea omului, că motivul existenţei este fericirea omului.
Conform umanismului, mântuirea nu este decât un mod de a avea cât mai
multă fericire în viaţă. Dacă eşti influenţat de cineva ca Nietzsche
care spune că singura satisfacţie reală în viaţă este puterea, şi că
puterea este justificarea ei proprie – că, până la urmă, lumea este o
junglă şi prin urmare, aceasta este la latitudinea omului care ar fi
fericit să devină puternic prin orice mijloace pe care le poate folosi;
pentru că numai în poziţia de ascendenţă, sau după cum am văzut, numai
în adorarea lui Molech – poate fi un om fericit.
Acest lucru ar produce la timpul potrivit, un Hitler care ar lua
filozofia lui Nietzsche drept principii de activitate, de acţionare şi
drept călăuză, şi ar spune oamenilor săi că sunt meniţi să conducă
lumea. Aşa că orice mijloace care pot fi folosite pentru a obţine lucrul
acesta reprezintă salvarea noastră.
Altcineva se întoarce şi spune: „Ei bine, eu nu sunt de acord cu
aceasta. Scopul vieţii este fericirea, şi fericirea nu vine ca urmare a
autorităţii asupra oamenilor. Aceasta vine din experienţa senzuală.”
Acesta este tipul de existenţialism ce caracterizează Franţa de astăzi,
şi care a dat naştere la generaţia Beat (Beat Generation) în America şi
la senzualitate vulgară în ţara noastră. Acest existenţialism spune că
din moment ce omul este, în principal, un animal glandular ale cărui
momente de extaz vin în urma folosirii glandelor sale, mântuirea constă
pur şi simplu în găsirea mijlocului cel mai dezirabil pentru
satisfacerea acestei părţi a unei persoane. Aşadar, acesta a devenit
efectul umanismului – scopul întregii existenţe este fericirea omului.
Apoi, John Dewey, un filosof american care a influenţat educaţia, a
fost în stare să convingă profesorii că nu există standarde absolute,
iar copiii nu ar trebui să fie aduşi la un anumit standard şi că, scopul
educaţiei este pur şi simplu, acela de a permite copilului să se
manifeste, să-şi dezvolte aptitudinile şi să-şi găsească fericirea în
faptul de a fi ceea ce vrea el să fie. Prin urmare, am avut anarhie
culturală, când fiecare om făcea ce credea că este bine în ochii lui şi
când nu era nici un Dumnezeu care să stăpânească este noi. Potrivit
spuselor lor, Biblia fusese desconsiderată, dezaprobată şi respinsă.
Dumnezeu fusese detronat – El nu exista. Nu avea o relaţie personală cu
oamenii, în mod individual. Isus Hristos era fie un mit, fie doar un om –
aşa învăţau ei; prin urmare, unicul scop al trăirii fericite este ca
persoana să-şi stabilească standardele fericirii sale şi să le
interpreteze.
Liberal, fundamentalist sau… nici unul?
Prin urmare, religia trebuia să existe deoarece mulţi oameni trăiau
de pe urma ei; aşa că au fost nevoiţi să găsească o cale prin care să şi
justifice traiul. Întorcându-ne la acea perioadă, în 1850 biserica s-a
divizat în două grupuri. Primul grup era reprezentat de liberali, care
au acceptat filozofia umanismului şi care au încercat să găsească o
legătură spunând ceva de genul acesta generaţiei lor: „Nu ştim dacă
există un cer. Nu ştim dacă există un iad. Dar ştim că trebuie să
trăieşti 70 de ani. Şi ştim că poezia, gândurile înalte şi aspiraţiile
nobile ne pot aduce multe beneficii. Aşadar, este important ca voi să
veniţi la biserică duminică, pentru a putea citi poezie şi pentru a vă
putea oferi câteva zicale scurte, axiome şi reguli după care să vă
ghidaţi viaţa. Nu vă putem spune nimic despre ce se va întâmpla după
moarte, dar iată ce vă vom spune: dacă veţi veni în fiecare săptămână,
dacă veţi plăti, dacă veţi da o mână de ajutor şi veţi sta cu noi, vom
pune arcuri la trăsurile voastre, iar călătoria voastră va fi mai
confortabilă. Deci nu vă putem garanta nimic cu privire la ceea ce se va
întâmpla după moarte, dar vă spunem că dacă veţi veni cu noi, vă vom
face mai fericiţi atâta timp cât sunteţi în viaţă.”
Astfel, aceasta a devenit esenţa liberalismului. Nu trebuie decât să
încerci să pui puţin zahăr în cafeaua amară a călătoriei şi să o
îndulceşti pentru un timp. Atât a avut de spus.
Ei bine, filozofia acestei atmosfere este umanismul; scopul suprem al existenţei este fericirea omului.
Mai există şi un alt grup de oameni care s-au simţit ofensaţi de
liberali. Aceştia sunt cei din care fac şi eu parte, fundamentaliştii,
care spun: „Credem în insuflarea Scripturii. Credem în dumnezeirea lui
Isus Hristos. Credem în existenţa iadului şi a raiului. Credem în
moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos.”
Amintiţi-vă că atmosfera este cea a umanismului, care afirmă că
scopul suprem al existenţei este fericirea omului. Iar umanismul este ca
duhoarea ce iese dintr-o groapă – pătrunde peste tot. Umanismul este ca
o infecţie, ca o epidemie. Pur şi simplu se infiltrează peste tot.
Aşadar nu a trecut mult timp până când fundamentaliştii s-au cunoscut
între ei pe baza acestei mărturisiri de credinţă. Majoritatea dintre ei
erau oameni care se întâlniseră cu Dumnezeu. Dar vedeţi voi, la scurt
timp aceştia au spus: „Acestea sunt lucrurile care ne definesc ca
fundamentalişti”, iar generaţia următoare a spus: „Acesta este modul
prin care devenim fundamentalişti: Crede în insuflarea Scripturii! Crede
în dumnezeirea lui Hristos! Crede în moartea, îngroparea şi învierea
Lui! Şi astfel, devii fundamentalist.” Nu după mult timp, s-a ajuns la
generaţia noastră în care planul de mântuire însemna să-ţi dai acordul
intelectual la câteva principii de doctrină. Iar o persoană era
considerată creştină dacă putea răspunde cu „Îhî” la vreo 4-5 întrebări.
Şi dacă ştia unde să răspundă „Îhî”, cineva îl bătea uşor pe spate, îi
strângea mana, îi zâmbea prietenos şi-l asigura: „Frate, eşti mântuit.”
Aşadar, se ajunsese atât de jos încât mântuirea nu era decât un
consimţământ dat la o formulă sau la un plan. Iar scopul mântuirii era
fericirea omului, pentru că umanismul se infiltrase.
Dacă ar fi să analizăm fundamentalismul în contrast cu liberalismul,
care a apărut cu 100 de ani în urmă – nu spun date exacte – am putea
observa următorul lucru: liberalii spun că scopul religiei este să facă
omul fericit în timpul vieţii, iar fundamentaliştii spun că scopul
religiei este să facă omul fericit după moarte. Dar, din nou, scopul
religiei în totalitate era proclamat ca fiind fericirea omului.
Liberalii spun: „Prin schimbare socială şi ordine politică, vom
elimina mahalalele, vom suprima alcoolismul şi vom rezolva problema
viciilor şi a sărăciei. Vom aduce cerul pe pământ şi vă vom face
fericiţi atâta timp cât sunteţi în viaţă. Nu ştim nimic din ce se va
întâmpla după aceea, dar vrem să fiţi fericiţi cât trăiţi.” Au continuat
să facă lucrul acesta doar ca să ajungă să sufere un şoc îngrozitor în
Primul Război Mondial, iar în al doilea Război Mondial, să se clatine
din temelii, deoarece păreau să se îndrepte cu repeziciune spre
nicăieri.
Apoi, în mod similar, fundamentaliştii s-au dat pe aceeaşi lungime de
undă cu umanismul, până acolo încât s-a ajuns la ceva de genul acesta:
„Acceptă-L pe Isus pentru a putea ajunge în cer. Doar nu vrei să mergi
în iadul plin de flăcări, un loc dezgustător şi murdar, atâta timp cât
există un cer minunat acolo sus. Vino la Isus, pentru a putea merge în
cer.”
Iar chemarea poate deveni la fel de egoistă ca hotărârea câtorva
oameni care stau într-o cafenea şi se hotărăsc să meargă să jefuiască o
bancă, ca să obţină ceva pe nimic. Există o modalitate de a da o
invitaţie păcătoşilor care, în urechile tuturor sună ca un complot de a
lua câştigul de sâmbătă seară a unui proprietar de benzinărie, fără a
lucra pentru el.
Umanismul, cred eu, este infecţia cea mai dezastruoasă şi mortală din
toate infecţiile filozofiei, care s-a furişat printre gratii şi s-a
ridicat deasupra gropii iadului. S-a infiltrat atât de mult în religia
noastră. Şi este într-un contrast total şi desăvârşit cu creştinismul!
Din păcate, rareori este văzut.
Şi aici observăm că Mica vrea să aibă o capelă mică, un preot, vrea
să aibă rugăciuni şi jertfe, pentru că „ştiu că Domnul îmi va face bine”
(Judecători 17:13). Dar lucrul acesta e egoism! E păcat! Levitul trece
pe acolo şi se nimereşte cum nu se poate mai bine, căci el îşi căuta un
loc. Vrea 10 sicli, o cămaşă şi hrana de care are nevoie. Prin urmare,
pentru ca el să poată avea ce-şi dorea şi Mica să aibă ce vroia, îl vând
pe Dumnezeu pe zece sicli şi o cămaşă.
Aceasta e înşelăciunea secolelor!!! Este şi înşelăciunea în care trăim
şi nu văd cum ar putea Dumnezeu să ne trezească, dacă nu ne întoarcem la
creştinism, care este în contrast total şi direct cu umanismul urât
mirositor care se săvârşeşte în generaţia noastră, în numele lui
Hristos.
Mă tem că a ajuns aşa de subtil încât se infiltrează oriunde. Ce este
acesta? Iată esenţa: acest postulat filozofic care afirmă că scopul
existenţei este fericirea omului a fost într-un fel îmbrăcat cu termeni
evanghelici şi cu doctrine biblice până când Dumnezeu… domneşte în cer
pentru fericirea omului, Isus Hristos S-a întrupat pentru fericirea
omului, îngerii există pentru fericirea omului… Toate lucrurile există
pentru fericirea omului! Iar eu vă spun că acesta nu este creştinism!!
Oare nu este omul fericit? Şi nu a intenţionat Dumnezeu să facă omul
fericit? Ba da. Dar acesta este produsul secundar, nu produsul primar!
Respect pentru viaţă
Albert Schweitzer, un om bun, foarte admirat de gânditorii nesiguri
din zilele noastre, a trăit mulţi ani în Congo, Africa de est. Este un
om sclipitor, filozof, doctor, muzician, compozitor. Dar nu ar trebui
numit niciodată creştin. El nu-L priveşte pe Hristos ca având vreo
relevanţă pentru filozofia sau viaţa lui. E umanist.
Sportul favorit al oficialilor guvernului belgian care erau buni
trăgători, era împuşcarea crocodililor de pe puntea unui vas, pe râul
Congo. Ţineau evidenţa cu ajutorul unei sfori înnodate în jurul ţevilor
de puşcă, socotind numărul crocodililor ucişi. Schweitzer a fost pe
drept îngrozit de sportul lor revoltător. A judecat lucrul acesta ca
fiind o colosală risipă de viaţă. Din aceste experienţe, Schweitzer şi-a
cules esenţa filozofiei sale, rezumată în aceste cuvinte: respect
pentru viaţă. Viaţă de crocodil… viaţă de om… şi pentru alte feluri de
viaţă. Dr. Schweitzer era atât de convins de respectul pentru viaţă
încât nu îi plăcea să-şi sterilizeze instrumentele chirurgicale. Avea
cel mai murdar cabinet medical din Africa. Bacteriile au viaţă şi nu
trebuie distruse.
George Klein, un misionar veteran al Misiunii generale din Africa de
Sud, locuia la aproximativ 90 de km de cabinetul doctorului Schweitzer.
George era un organist realizat şi se ocupa şi cu reparatul orgilor. Dr.
Schweitzer l-a rugat să vină la cabinet pentru a-i verifica orga
stricată, ce-i fusese donată de un prieten din Germania. George s-a dus
să-l vadă pe priceputul doctor.
−George, crezi că ai putea să-mi repari orga?
−O să încerc, a răspuns el.
George a ridicat placajul din spate şi, spre uimirea lui, a
descoperit un cuib imens de gândaci de bucătărie. Cu o râvnă şi un
entuziasm caracteristic, american, George a început să calce în picioare
gândacii, ca să nu lase nici unul să scape. Doctorul şi-a ieşit din
fire – părul îi stătea mai drept decât în ultima vreme – şi, din pricina
mâniei, a strigat:
−Opreşte-te acum!
Şi George i-a spus:
−De ce? Ei îţi distrug orga.
Doctorul i-a răspuns:
−E în regulă. Ei n-au făcut decât să fie credincioşi naturii lor. Nu-i poţi omorî.
Apoi, unul din băieţi a intrat şi a spus:
−E în regulă, domule Klein.
Şi s-a apropiat foarte încet, i-a luat şi i-a pus într-un săculeţ, pe
care l-a strâns la gură, iar apoi a dus gândacii în junglă şi le-a dat
drumul.
Iată un om care a crezut în filozofia lui – respectul pentru viaţă;
era total dedicat acesteia! Extrem de consecvent! Chiar şi când era
vorba de un gândac sau un microb. Vedeţi? Acesta este umanism. Aceasta
este consecvenţă.
Vă întreb acum care este filozofia misiunilor? Care este filozofia
evanghelizării? Care este filozofia unui creştin?
Dacă întrebaţi de ce m-am dus în Africa, vă voi răspunde că m-am dus,
în primul rând, pentru a îmbunătăţi dreptatea lui Dumnezeu. Nu
consideram că este drept ca cineva să se ducă în iad fără a avea măcar o
şansă de a fi mântuit. Aşa că am plecat cu gândul de a oferi bieţilor
păcătoşi o şansă de a merge în cer. Nu am exprimat acest lucru în multe
cuvinte, dar dacă veţi analiza ceea ce tocmai v-am spus, ştiţi ce este
acesta? Umanism. Eu pur şi simplu foloseam resursele lui Isus Hristos ca
mijloc de a îmbunătăţi condiţiile umane de mizerie şi suferinţă.
Iar când am ajuns în Africa, mi-am dat seama că ei nu erau nişte
bieţi păgâni neştiutori care alergau de colo-colo prin junglă, căutând
pe cineva care să le spună cum să ajungă în cer. Erau monştri ai
nelegiuirii!!! Trăiau într o sfidare absolută şi totală, având mai multă
cunoştinţă despre Dumnezeu decât mi-aş fi imaginat eu vreodată!
Meritau Iadul!! Pentru că refuzau categoric să umble în lumina
conştiinţei lor, a legii scrise în inima lor, în lumina mărturiei
naturii şi a adevărului pe care-l cunoşteau! Când am aflat acest lucru,
vă spun sincer că am fost atât de supărat pe Dumnezeu, încât odată I-am
spus în rugăciune: „Ce mare lucru ai mai făcut pentru mine trimiţându-mă
acolo pentru a ajunge la aceşti oameni care aşteptau să li se spună cum
să ajungă în cer!!!” Când am ajuns acolo, am aflat că ei ştiau despre
cer, dar nu vroiau să meargă acolo, că îşi iubeau păcatul şi vroiau să
rămână în el.
M-am dus acolo motivat fiind de umanism. Văzusem fotografii cu
leproşi, cu oameni loviţi de ulcer, fotografii cu înmormântări ale
indigenilor şi nu am vrut ca semenii mei umani să sufere în iad pentru
veşnicie, după o asemenea existenţă mizerabilă pe pământ. Dar tocmai
acolo, în Africa, Dumnezeu a început să spargă acest înveliş al
umanismului. În acea zi, stând în dormitor cu uşa încuiată, m-am luptat
cu Dumnezeu. Pentru că aici am început să înţeleg că oamenii pe care-i
credeam neştiutori şi doritori să afle cum să ajungă în cer, care
spuneau: „Să vină cineva să ne înveţe”, de fapt nici măcar nu-şi făceau
timp să vină să vorbească cu mine sau cu altcineva. Nu aveau nici un
interes pentru Biblie sau pentru Hristos; îşi iubeau păcatul şi vroiau
să meargă mai departe în el. Atunci, am ajuns în momentul în care am
simţit că totul era o ipocrizie şi o batjocură; am simţit că fusesem
înşelat. Şi am vrut să mă întorc acasă.
Acolo în dormitor, fiind singur, pe când Îi spuneam cu sinceritate
lui Dumnezeu ceea ce simţeam în inima mea, mi s-a părut că L-am auzit
spunând: „Într-adevăr, oare nu va face dreptate Judecătorul întregului
pământ? Păgânii sunt pierduţi şi vor merge în iad, nu din cauză că nu au
auzit Evanghelia. Vor merge în iad pentru că sunt păcătoşi care-şi
iubesc păcatul! Şi pentru că merită Iadul. Dar, Eu nu te-am trimis aici
pentru ei, nu te-am trimis de dragul lor.”
Şi am auzit, mai clar ca niciodată, deşi nu era o voce fizică, ci
ecoul adevărului tuturor veacurilor care-şi găsea calea către o inimă
deschisă. L-am auzit pe Dumnezeu spunând inimii mele: „Nu te-am trimis
în Africa de dragul păgânilor. Te-am trimis în Africa de dragul Meu. Ei
merită Iadul! Dar Eu îi iubesc!!! Şi am îndurat agoniile iadului pentru
ei!!! Nu te-am trimis acolo pentru ei!!! Te-am trimis acolo pentru Mine!
Nu merit Eu răsplata suferinţelor Mele? Nu-i merit Eu pe cei pentru
care am murit?”
Aceste cuvinte au transformat totul, au schimbat totul şi au
îndreptat totul. Iar eu nu mai lucram pentru Mica, pentru zece sicli de
argint şi o cămaşă, ci eram în slujba Dumnezeului adevărat. Mă aflam
acolo nu de dragul păgânilor, ci de dragul Mântuitorului care a îndurat
agoniile iadului pentru păgânii care le meritau. Lui I se cuvenea să-i
aibă pe aceştia, căci murise pentru ei.
Înţelegeţi? Daţi-mi voie să rezum. Creştinismul spune: „Scopul
întregii existenţe este slava lui Dumnezeu.” Umanismul spune: „Scopul
întregii existenţe este fericirea omului.”
Una din aceasta s-a născut în iad – zeificarea omului, iar cealaltă s-a
născut în cer – glorificarea lui Dumnezeu. Una este reprezentată de
Levitul care îl slujeşte pe Mica, iar cealaltă de o inimă nevrednică
ce-L slujeşte pe Dumnezeul cel viu, deoarece aceasta este cea mai înaltă
onoare din univers.
Dar tu?
Tu unde te găseşti? De ce te-ai pocăit? Aş vrea să mai văd oameni
pocăindu-se în termeni biblici. George Whitefield a cunoscut lucrul
acesta. Stătea pe strada Boston Common şi vorbea în faţa a 20 000 de
oameni: „Ascultaţi păcătoşilor, voi sunteţi monştri, monştri ai
nelegiuirii! Voi meritaţi iadul! Şi cea mai groaznică nelegiuire, este
că, în timp ce săvârşeaţi nelegiuirea, nu aţi avut harul minunat de a
vedea ce făceaţi.” Le-a spus: „Dacă nu veţi plânge pentru păcatele
voastre şi pentru nelegiuirile voastre comise împotriva unui Dumnezeu
sfânt, atunci George Whitefield va plânge pentru voi!” Omul acesta îşi
întorcea capul şi apoi plângea cu suspine, ca un copil. De ce? Pentru că
erau în pericolul iadului? Nu, ci pentru că ei erau monştri ai
nelegiuirii, care nici măcar nu-şi văzuseră păcatul şi cărora nu le păsa
de nelegiuirile lor.
Observaţi diferenţa? Observaţi diferenţa? Diferenţa este că cineva
tremură, speriat că, în Iad va avea parte de suferinţă. Dar el nu şi-a
simţit monstruozitatea vinovăţiei!!! Nu a simţit monstruozitatea
nelegiuirilor lui!!! Nu a simţit insulta pe care a adus-o la adresa
Dumnezeirii!!!
El tremură doar pentru că pielea lui e pe cale de a fi pârlită. Îi este
frică şi vă spun că, deşi teama face o treabă bună în a ne pregăti
pentru har, nu trebuie să ne oprim la ea. Duhul Sfânt nu se opreşte la
ea. Acesta e motivul pentru care oamenii nu-L pot primi pe Hristos
într-un mod mântuitor, dacă nu s-au pocăit mai întâi. Şi nimeni nu se
poate pocăi până când nu a fost convins. Convingerea este lucrarea
Duhului Sfânt care-l ajută pe păcătos să vadă …că este un nelegiuit
înaintea lui Dumnezeu, că merită toată mânia lui Dumnezeu. Şi că, dacă
Dumnezeu l-ar trimite în cel mai adânc colţ al iadului pentru totdeauna
şi pentru încă zece veşnicii, ar merita asta! Şi încă de o sută de ori
mai mult. Pentru că el şi-a văzut nelegiuirile!
Predicatorii
Iată diferenţa dintre predicile secolului al XX lea şi cele ale lui
John Wesley, din secolul al XVIII-lea. Wesley a fost un predicator al
neprihănirii, care înălţa sfinţenia lui Dumnezeu în predicile sale de
două sau trei ore, ţinute în aer liber. Zăbovea asupra Legii şi asupra
lui Dumnezeu, asupra dreptăţii Lui şi a înţelepciunii cerinţelor Sale.
Le descria păcătoşilor monstruozitatea nelegiuirilor lor, răzvrătirea
lor făţişă, trădarea şi anarhia lor. Puterea lui Dumnezeu se cobora în
aşa măsură peste congregaţie, încât oamenii cădeau la pământ, total
inconştienţi! Avuseseră o revelaţie a sfinţeniei lui Dumnezeu şi
văzuseră monstruozitatea păcatelor lor. Duhul lui Dumnezeu penetrase
minţile şi inimile lor.
Astfel de lucruri s-au întâmplat şi în America, în secolul al
XVIII-lea la Universitatea Yale pe vremea lui John Wesley Redfield.
Se ţineau întâlniri de evanghelizare în amfiteatrul Universităţii
Yale. Poliţiştii care controlau mulţimile fuseseră avertizaţi să facă
deosebirea între beţivii obişnuiţi, a căror răsuflare ce mirosea a
alcool îi trăda (şi care erau închişi pentru beţie) şi cei care erau
loviţi de Dumnezeu, diagnosticaţi ca având „boala lui Redfield”. Aceştia
erau duşi într-un loc liniştit până când îşi veneau în fire. Vieţile
erau transformate. Beţivii nu mai beau; oamenii violenţi se schimbau;
cei imorali renunţau la imoralitatea lor. Hoţii se căiau şi dădeau
înapoi ce furaseră. Bărbaţii şi femeile văzuseră sfinţenia lui Dumnezeu
şi monstruozitatea păcatului lor. Duhul lui Dumnezeu îi făcea să cadă în
inconştienţă din pricina greutăţii vinii lor. Cumva, în revărsarea
puterii lui Dumnezeu, păcătoşii se pocăiau de păcatele lor, se întorceau
la Hristos şi erau mântuiţi.
Diferenţa!
Dar era o diferenţă! Nu se încerca să se convingă un om bun că avea
de-a face cu un Dumnezeu rău! Ci că oamenii răi meritau mânia unui
Dumnezeu bun! Iar consecinţa acestui fapt era pocăinţa, care duce la
credinţă şi la viaţă.
Dragi prieteni, există un singur motiv, un singur motiv pentru care
un păcătos să se pocăiască şi acela este că Isus Hristos merită
închinarea, adorarea, dragostea şi ascultarea inimii lui. Nu pentru că
va merge în cer. Prietene drag, dacă singurul motiv pentru care te-ai
pocăit a fost să scapi de iad, atunci nu eşti decât un levit care
slujeşte pentru zece sicli şi o cămaşă! Atâta tot! Încerci să-L slujeşti
pe Dumnezeu pentru că El îţi va face bine! Dar o inimă pocăită este una
care a văzut ceva din imensitatea nelegiuirii de a se juca de-a
dumnezeul şi de a refuza Dumnezeului drept şi neprihănit, închinarea şi
ascultarea pe care le merită!
De ce trebuie să se pocăiască un păcătos? Pentru că Dumnezeu merită
ascultarea şi dragostea pe care acesta a refuzat să I le dea. Nu pentru
ca el să meargă în cer. Dacă singurul motiv pentru care se pocăieşte
este ca să meargă în cer, atunci el doar încearcă să facă o înţelegere
sau un târg cu Dumnezeu.
De ce trebuie ca un păcătos să renunţe la toate păcatele sale? De ce
ar trebui provocat să facă asta? De ce trebuie să facă restituiri când
vine la Hristos? Deoarece Dumnezeu merită ascultarea pe care o cere!!!
Am discutat cu oameni care nu aveau nici o siguranţă că păcatele le
erau iertate. Ei vroiau să se simtă în siguranţă, înainte de a fi gata
să se predea cu totul lui Hristos. Însă eu cred că singurii oameni
despre care Dumnezeu mărturiseşte prin Duhul Său, şi care sunt născuţi
din El, sunt aceia care, fie că o spun, fie că nu, vin la Isus Hristos
şi spun ceva de felul acesta: „Doamne Isuse, Te voi asculta, Te voi
iubi, Te voi sluji şi voi face ceea ce vrei Tu atâta timp cât trăiesc,
chiar dacă voi merge în iad la sfârşitul călătoriei mele, doar pentru că
Tu eşti vrednic să fii iubit, ascultat şi slujit, iar eu nu încerc să
ajung la o înţelegere cu Tine!”
Observaţi diferenţa? Observaţi diferenţa dintre un Levit care
slujeşte pentru zece sicli şi o cămaşă, sau un Mica ce construieşte o
capelă pentru ca Dumnezeu să-i facă bine şi cineva care se pocăieşte
pentru gloria lui Dumnezeu?
De ce trebuie să vină un om la cruce? De ce să îmbrăţişeze moartea
împreună cu Hristos? De ce să meargă în identificare cu Hristos la
cruce, în mormânt şi apoi să învieze? Vă voi spune eu de ce! Pentru că
este singura cale prin care Dumnezeu poate să primească glorie dintr-o
fiinţă umană!!! Dacă răspundeţi: pentru că acel om va avea parte de
bucurie, pace, binecuvântare, propăşire sau faimă, nu sunteţi decât un
Levit care slujeşte pentru zece sicli şi o cămaşă.
Dragă tinere, există un singur motiv pentru care să mergi la cruce.
Şi acesta este faptul că, dacă tu nu ai ajuns la unire cu Hristos în
moarte, îl jefuieşti pe Fiul lui Dumnezeu de slava pe care Şi-o poate
lua din viaţa ta. Căci nici o făptură nu se va făli înaintea Sa. Şi
până când nu înţelegi lucrarea de sfinţire a lui Dumnezeu prin Duhul
Sfânt, care te duce la unire cu Hristos în moarte, îngropare şi înviere,
trebuie să slujeşti cu ceea ce ai, şi tot ce ai este sub sentinţa
morţii: personalitate umană, natură umană, putere şi energie umană. Iar
Dumnezeu nu va primi deloc glorie din acestea!
Aşa că motivul pentru a merge la cruce nu este acela că s-ar putea să
ai biruinţă. Vei avea biruinţă. Motivul nu este că s-ar putea să ai
bucurie. Vei avea bucurie. Însă motivul pentru ca tu să îmbrăţişezi
crucea şi să stăruieşti până când ştii că poţi mărturisi împreună cu
Pavel: Am fost răstignit (Galateni 2:20), nu este ceea ce poţi primi tu
din asta, ci ceea ce El va primi, pentru gloria lui Dumnezeu.
În aceeaşi ordine de idei, de ce să stăruieşti să cunoşti plinătatea
Duhului Sfânt? De ce să stăruieşti să cunoşti plinătatea lui Hristos?
Îţi voi spune eu de ce. Deoarece singurul mod posibil prin care Isus
Hristos va primi glorie dintr-o viaţă pe care El a răscumpărat-o cu
sângele Său preţios, este atunci când El poate umple acea viaţă cu
prezenţa Sa şi poate trăi în tine prin viaţa Sa.
Esenţa credinţei noastre nu stă în faptul că noi trebuie să ne facem
datoria asemenea unui Levit care era angajat pentru a-L sluji pe
Dumnezeu. Nu, nu. Esenţa credinţei noastre stă în faptul că am ajuns în
punctul în care am ştiut că nu puteam face nimic, şi tot ce am putut
face a fost să ne aducem vasul şi să spunem: „Doamne Isuse, Tu va trebui
să-l umpli. Şi tot ce se va face, va trebui făcut prin Tine şi pentru
Tine.” Dar, oh, cunosc aşa de mulţi oameni care vor să cunoască
plinătatea lui Dumnezeu, pentru a se folosi de Dumnezeu.
Puterea Duhului
Un tânăr predicator a venit la mine în Huntington, Virginia de Vest, şi mi-a spus:
−Frate Reidhead, am o biserică extraordinară. Am un program de şcoală
duminicală minunat, o emisiune la un radio creştin, care prosperă. Dar
simt o nevoie personală, şi o lipsă; am nevoie să fiu botezat cu Duhul
Sfânt, am nevoie să fiu umplut cu Duhul. Şi cineva mi-a spus că Dumnezeu
a făcut ceva pentru tine. Şi m-am gândit că ai putea să mă ajuţi.
M-am uitat la omul acesta, şi ştiţi cum arăta? Ca mine. Exact ca
mine. Am văzut în el tot ce era şi în mine. Aţi crezut că urma să spun
ca mine puţin mai înainte? Nu, ascultă, inimă dragă: dacă te-ai văzut
vreodată pe tine însuţi, ştii că nu vei putea fi niciodată altceva decât
ceea ce eşti. Pentru că în mine, în firea mea pământească, nu locuieşte
nimic bun (Romani 7:18). Omul acesta arăta ca mine.
Era ca un tip de la volanul unui Cadillac, care spune celui de la benzinărie:
−Amice, fă-i plinul cu cel mai bun octan pe care-l ai.
Ei bine, aşa arăta – vroia putere pentru programele sale. Dumnezeu nu va fi un mijloc pentru scopurile niciunui om.
I-am răspuns:
−Îmi pare foarte rău, dar nu cred că te pot ajuta.
Şi m-a întrebat:
−De ce?
−Nu cred că eşti pregătit. Imaginează-te la volanul unui Cadillac.
Mi-ai vorbit de programele tale, de radio, de şcoala ta duminicală şi de
biserica ta. Te-ai descurcat minunat fără puterea Duhului Sfânt.
Un creştin chinez a fost întrebat când s-a întors înapoi în China:
−Ce te-a impresionat cel mai mult în America?
El a spus:
−Lucrurile extraordinare pe care americanii le pot realiza fără
Dumnezeu.
Iar el (tânărul predicator) realizase foarte multe, fără Dumnezeu. Acum,
el vroia un fel de putere pentru a-şi putea împlini scopurile chiar şi
mai departe.
I-am spus:
−Nu, nu. Tu stai la volan şi-I spui lui Dumnezeu: „Dă-mi putere să
merg mai departe”, dar nu merge aşa; tu trebuie să te dai la o parte.
Dar îl cunoşteam pe acest nenorocit, pentru că mă cunoşteam pe mine. I-am spus:
−Nu, niciodată nu va merge aşa. Trebuie să treci pe bancheta din spate.
Şi îl puteam vedea cum se întinde şi apucă volanul. I-am spus:
−Nu, nu e suficient să stai pe bancheta din spate. Înainte ca Dumnezeu să facă ceva pentru tine, ştii ce trebuie să faci?
Iar el m-a întrebat:
−Ce?
−Trebuie să ieşi din maşină, să scoţi cheia din contact, să deschizi
portbagajul, să înmânezi cheile Domnului Isus, să intri apoi în
portbagaj, să îl închizi şi să şopteşti prin gaura cheii: „Doamne,
umple-o Tu cu tot ceea ce vrei Tu şi condu Tu, de acum încolo depinde de
Tine.”
Acesta este motivul pentru care mulţi oameni nu intră în plinătatea
lui Hristos: vor să devină Leviţi cu 10 sicli de argint şi o cămaşă. L
au slujit pe Mica, dar consideră că dacă ar avea puterea Duhului Sfânt,
ar putea sluji seminţiei lui Dan.
Niciodată nu va merge aşa, niciodată. Există un singur motiv pentru
care Dumnezeu are nevoie de tine, şi acesta este de a te aduce în
punctul în care, în pocăinţă, să fii graţiat pentru gloria Lui. În
biruinţă, să fii dus în punctul morţii, pentru ca El să poată domni. Şi
în plinătate, Isus Hristos să poată trăi şi umbla în tine.
Atitudinea ta este aceea a Domnului Însuşi care a spus: Nu pot face
nimic de la Mine însumi (Ioan 8:28). Nu pot să vorbesc de la mine. Nu
fac planuri pentru mine. Singurul motiv pentru care exist este slava lui
Dumnezeu în Isus Hristos.
Dacă v-aş spune: „Veniţi să primiţi mântuirea pentru a ajunge în cer;
veniţi la cruce pentru a avea bucurie şi biruinţă; veniţi să primiţi
plinătatea Duhului ca să fiţi satisfăcuţi”, aş cădea în capcana
umanismului.
Prietene drag, dacă eşti aici fără Hristos, vino la Isus Hristos şi
slujeşte-L cât vei trăi, chiar dacă vei merge în iad la sfârşit, pentru
că El este vrednic!
Prietene creştin, te îndemn să vii la cruce, şi să I te alături,
unindu-te cu El în moarte, şi să experimentezi tot ce înseamnă moartea
faţă de sine, pentru ca El să primească slavă. Dragă creştine, dacă nu
cunoşti plinătatea Duhului Sfânt, vino şi adu ţi trupul ca o jertfă vie
şi lasă-L să te umple pentru ca El să-Şi împlinească în tine pe deplin
scopul pentru care a venit şi să-Şi ia slava din viaţa ta.
Nu este vorba de ceea ce vei obţine tu din Dumnezeu, ci de ceea ce El va obţine din tine.
Haideţi să punem capăt odată pentru totdeauna, creştinismului
utilitarist care-L consideră pe Dumnezeu un mijloc, în loc de un scop
glorios – după cum este El. Haideţi să demisionăm, haideţi să-i spunem
lui Mica că am terminat-o. Nu vom mai fi preoţii lui care slujesc pentru
zece sicli şi o cămaşă. Haideţi să-i spunem seminţiei lui Dan că am
terminat-o. Şi haideţi să venim şi să ne prosternăm la picioarele Fiului
lui Dumnezeu, străpuns de cuie, şi să-I spunem că Îl vom asculta, Îl
vom iubi şi Îl vom sluji atâta timp cât trăim pentru că El este vrednic!
Mielul care a fost junghiat
Spre sfârşitul anilor 1700, doi tineri moravieni au auzit despre o
insulă din Indiile Occidentale, unde un proprietar ateu britanic avea
între două şi trei mii de sclavi. Proprietarul acesta a spus: „Pe insula
mea nu va sta niciodată vreun predicator sau preot. Dacă e naufragiat,
îl vom ţine separat într-o casă până ce va trebui să plece, dar
niciodată nu va vorbi vreunuia dintre noi despre Dumnezeu. M-am săturat
de toată absurditatea asta.” Trei mii de sclavi din junglele Africii au
fost aduşi pe o insulă din Atlantic, unde trebuiau să trăiască şi să
moară fără a auzi de Hristos.
Aceşti tineri, care aveau puţin peste 20 de ani, au auzit de starea
lor nenorocită. Şi-au vândut trupurile acestui colonist britanic, pentru
preţul standard care se dă pe un sclav de sex masculin, şi au folosit
banii primiţi pe vânzarea lor pentru a cumpăra trecerea în Indiile
Occidentale. Acest colonist ateu mizerabil nici măcar nu îi transporta.
Moravienii din Herrenhut au venit să i vadă pe aceşti doi tineri
plecând, care urmau să nu se mai întoarcă vreodată, întrucât se
vânduseră unei vieţi întregi de sclavie. Ca membri ai comunităţii de
sclavi, aveau să poarte mărturie – în calitate de creştini – dragostei
lui Dumnezeu.
Familiile lor erau emoţionate şi plângeau. În timp ce vasul era
purtat de maree şi depărtarea se mărea, se întrebau: Este înţeleaptă
jertfa lor extremă? Este necesară? Cablurile au fost aruncate şi
înfăşurate pe piloni. Cei doi tineri au observat distanţa ce se mărea.
S-au prins de braţe, şi-au ridicat mâinile şi au strigat peste
depărtarea mereu crescândă:
−Fie ca Mielul care a fost junghiat să primească răsplata suferinţelor Sale!
Aceasta a devenit chemarea misiunilor moraviene. Şi acesta este
unicul nostru motiv pentru care existăm… pentru ca Mielul care a fost
junghiat să primească răsplata suferinţelor Sale. Amin.
Alin, 08 August 2018, 06:13
O predica cum puține s-au rostit în istoria creștinismului!