Cookies ne ajuta la livrarea serviciului. Folosind serviciul nostru, consemnati la utilizarea cookies-urilor. Mai multe

Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului Henry Scougal

Vignette_coperta54

Disponibila

Categorii
ISBN
978-606-8000-20-6
Disponibilă din
08 Februarie 2010
Numar pagini
77
Dimensiuni
14,7 x 21
Preț
7.0 RON

Acest tratat a fost iniţial o scrisoare scrisă de Henry Scougal unui prieten pentru a-i explica ce este creştinismul şi pentru a-i oferi consiliere spirituală.
Partea I
Ce este religia?
Viaţa divină naturală
Dragostea divină exemplificată în Mântuitorul nostru binecuvântat

Partea II
Despre excelenţa religiei şi a dragostei divine

Partea III
Despre dificultăţile şi îndatoririle vieţii creştine
Valoarea şi excelenţa unui suflet se măsoară după obiectul dragostei lui. Cel ce iubeşte lucruri rele şi murdare, devine, prin urmare, rău şi murdar; însă o afecţiune nobilă şi la locul ei creşte şi îmbunătăţeşte duhul spre o asemănare cu desăvârşirile pe care le iubeşte. Chipurile acestora se arată adesea în minte şi, printr-o energie şi forţă tainică se furişează tocmai până în structura sufletului şi îl modelează după asemănarea lor.

Calea adevărată de a ne îmbunătăţi şi înnobila sufletele este de a ne aţinti dragostea spre desăvârşirile divine, astfel încât să le avem mereu înaintea noastră şi să obţinem o întipărire a acestora în noi şi, „privind cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, să fim schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Cel care, cu o ambiţie sfântă şi bogată, şi-a ridicat ochii spre acea frumuseţe şi bunătate necreată şi şi-a aţintit afecţiunile la aceasta, are un altfel de spirit, un spirit de un caracter excelent şi mai eroic (gigant) decât restul lumii şi nu poate decât să respingă mereu toate lucrurile rele şi nevrednice. El nu va avea gânduri josnice şi murdare, care ar putea să-i compromită pretenţiile înalte şi nobile.

Este pur şi simplu imposibil ca Dumnezeu să nu iubească un suflet care este total dedicat Lui şi care nu doreşte nimic mai mult decât să-L slujească şi să-I fie pe plac. El nu poate respinge chipul Său, şi nici inima în care acesta este întipărit; dragostea este singurul tribut pe care I-l poate plăti şi este jertfa pe care El nu o va privi cu dispreţ.

Ce plăcere trebuie să fie aceea de a ne pierde în El şi, înghiţiţi fiind în simţul copleşitor al bunătăţii Sale, să ne dăm pe noi înşine ca o jertfă vie, să ne înălţăm mereu spre El în flăcări de iubire. Un suflet nu cunoaşte niciodată ce bucurie statornică şi ce plăcere durabilă este aceasta, până când nu ajunge în punctul în care, obosit fiind de sine, renunţă la tot ce are şi se dă cu totul Creatorului fiinţei sale; apoi, simte că a devenit ceva sfânt şi consacrat şi poate spune, dintr-un simţământ lăuntric: „Iubitul meu este al meu” – îmi însuşesc toate interesele Lui – „şi eu sunt a Lui.” Sunt mulţumit să fiu orice pentru El şi să nu mi port grija, ci să-l pot sluji pe El. O persoană modelată în acest caracter va găsi plăcere în toate aspectele voinţei Providenţei. Plăcerile trecătoare vor avea o altă savoare când el va gusta în ele bunătatea divină şi când le va privi ca semne de dragoste trimise de Făcătorul şi Domnul Său drag; iar pedepsele, chiar dacă vor fi însoţite de tristeţe şi nu de bucurie, îşi vor pierde, prin aceasta, boldul; toiagul, la fel ca şi bastonul, îl vor mângâia. El va săruta mâna care l-a lovit, şi va aduna dulceaţă din acea asprime. Ba mai mult, el se va bucura că Dumnezeu nu a făcut voia unei creaturi atât de nevrednice şi nebune ca el, ci a făcut voia Lui şi Şi-a îndeplinit planurile Lui, care sunt infinit mai sfinte şi mai înţelepte.

Nu există sclavie mai rea ca cea prin care un om devine un hamal al propriilor sale pofte, şi nici o victorie nu este atât de glorioasă ca cea obţinută împotriva lor. Un om care este înecat în plăcerile grosolane şi necurate ale simţului, sau înşelat de satisfacţiile uşoare şi trecătoare ale imaginaţiei, nu poate fi niciodată capabil de ceva nobil şi vrednic; dar sufletul religios are un caracter mult mai divin şi sublim; el ştie că a fost făcut pentru lucruri mai înalte şi nu suportă să facă un pas în afara căii sfinţeniei, ca să obţină unul din aceste lucruri.

Orice om care este legat de o afecţiune puternică şi pasională, va uita cu uşurinţă plăcerile lui obişnuite, va fi puţin interesat de dieta lui şi de mângâierile trupeşti, sau de distracţiile în care obişnuia să-şi găsească plăcerea. Atunci, nu e de mirare că sufletele copleşite de dragoste divină refuză plăcerile inferioare şi sunt aproape gata să nu îngăduie trupului îngrijirea necesară pentru traiul obişnuit, considerând că toate acestea sunt irelevante pentru fericirea lor şi pentru acele plăceri înalte pe care ei le urmăresc. Cât despre greutăţile pe care le pot întâlni, acestea sunt o bucurie pentru ei, deoarece le consideră ca fiind oportunităţi de a-şi aplica şi testa afecţiunea; şi, din moment ce sunt în stare să facă aşa puţin pentru Dumnezeu, se bucură de onoarea de a suferi pentru El.

Omul mândru şi arogant este o problemă pentru toţi cei ce au o relaţie cu el, dar cel mai mult este o problemă pentru sine: orice lucru e suficient pentru a-l enerva, însă cu greu se găseşte vreun lucru care să fie suficient pentru a-l mulţumi şi a-l satisface. El e gata să se ciondănească cu tot ce-i iese în cale, ca şi cum el ar fi o persoană atât de importantă încât Dumnezeul cel atotputernic ar trebui să facă orice lucru în aşa fel încât să-l satisfacă pe el, şi toate creaturile din cer şi de pe pământ ar trebui să-l slujească şi să-i împlinească voia. Frunzele copacilor înalţi se scutură la fiecare adiere a vântului, şi fiecare şoaptă, fiecare cuvânt rău va tulbura şi va chinui un om mândru. Însă omul smerit are avantajul că, atunci când este batjocorit, nimeni nu poate gândi într-un mod mai josnic decât el despre sine; prin urmare, el nu este neliniştit, ci poate îndura cu uşurinţă acele reproşuri, care l ar răni pe celălalt până în suflet.

E imposibil de exprimat acea mare plăcere şi desfătare pe care o simt oamenii religioşi în prosternarea cea mai adâncă a sufletelor lor înaintea lui Dumnezeu când, având un simţământ profund al maiestăţii şi gloriei Divine, ei se cufundă, dacă aş putea spune astfel, până la adâncul fiinţelor lor, şi se fac nevăzuţi, dispar în prezenţa lui Dumnezeu, printr-o cunoaştere profundă şi plină de afecţiune a nimicniciei lor şi a fragilităţii realizărilor lor, dar şi a imperfecţiunilor acestora, şi când înţeleg sensul deplin şi accentul exclamaţiei psalmistului; „Doamne, ce este omul?” şi o pot rosti cu aceeaşi pasiune. Niciodată o persoană arogantă şi vanitoasă nu a primit laudele şi aplauzele oamenilor cu o mai mare plăcere decât cea cu care o persoană religioasă şi smerită renunţă la ele. „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă”, etc.

Sunt convins, oh Dumnezeule, sunt convins că nu pot fi niciodată fericit până când afecţiunile mele trupeşti şi pervertite nu sunt înăbuşite şi până când mândria şi vanitatea duhului meu nu vor fi supuse, până când nu voi ajunge să dispreţuiesc lumea într-un mod autentic şi să nu mă mai gândesc deloc la mine însumi. Dar, oh, când se va întâmpla odată lucrul acesta? Oh, când vei veni la mine şi-mi vei împlini sufletul cu asemănarea Ta, făcându-mă sfânt aşa cum eşti Tu, chiar şi în felul de vorbire! Mi-ai arătat o privelişte a unei fericiri atât de măreţe, şi nu mă vei duce până acolo? Mi-ai stârnit aceste dorinţe în suflet, şi nu mi le vei satisface? Oh, învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea Ta cea dreaptă! Pentru Numele Tău, Doamne, înviorează mă şi sfârşeşte ce ai început pentru mine. Doamne, bunătatea Ta ţine în veci: nu părăsi lucrările mâinilor Tale.”

Un scriitor evlavios a constatat bine că cea mai profundă şi mai pură smerenie nu vine atât de mult din meditarea asupra eşecurilor şi defectelor noastre, cât dintr-o contemplare liniştită şi în tăcere a purităţii şi bunătăţii divine. Petele noastre nu se văd niciodată mai clar ca atunci când le punem în lumina infinită; şi nu ne vom vedea niciodată mai mici în ochii noştri, ca atunci când ne uităm la noi de sus. Oh, cât de mici şi neînsemnate vor părea toate acele umbre ale desăvârşirii pentru care obişnuim să ne apreciem! Acea smerenie care vine dintr-o observare a păcătoşeniei şi mizeriei noastre este mai tulburătoare şi mai dezlănţuită, însă cealaltă ne lasă împliniţi, dar şi umiliţi şi nu cere nimic altceva decât acea durere şi acel zbucium cu care sufletele noastre pot clocoti, când ele constituie gândurile noastre principale.

Sfinţenia este darul lui Dumnezeu, într-adevăr, este cel mai mare dar pe care El ni-l oferă, sau pe care noi îl putem primi; şi El a promis Duhul Său cel Sfânt acelora care-L cer de la El. Prin rugăciune, noi ne putem apropia cel mai mult de Dumnezeu şi stăm deschişi la influenţele cerului. Atunci, Soarele Neprihănirii ne vizitează cu razele Sale cele mai directe, împrăştiind întunericul şi întipărind chipul Lui în sufletele noastre.

A venit timpul să închei această scrisoare, care a ajuns să fie mult mai mare decât mi-am imaginat. Dacă aceste biete hârtii te pot ajuta cât de puţin, eu voi fi foarte fericit de această slujbă. Cel puţin sper că vei fi bun să accepţi strădaniile sincere ale unui om care ar achita cu bucurie o parte din ceea ce îţi datorează.

Şi acum, o, Dumnezeule cel plin de har, Tată şi Izvor de îndurare şi bunătate, care ne-ai dat ca binecuvântare cunoaşterea fericirii noastre şi a căii care duce într-acolo, stârneşte în sufletele noastre aşa dorinţe arzătoare după aceasta, încât ele să ne pună în urmărirea sârguincioasă a celeilalte. Nu ne lăsa nici să ne încredem în puterea noastră, nici să ne îndoim de ajutorul Tău divin. Iar în timp ce noi ne dăm toată silinţa, învaţă-ne să depindem mereu de Tine pentru reuşită. Deschide-ne ochii, o, Dumnezeule, şi dă-ne învăţături din Legea Ta. Binecuvântează-ne cu un simţ precis şi sensibil al responsabilităţii noastre şi cu o putere de a discerne lucrurile perverse. Oh, de ar ţinti căile noastre la păzirea orânduirilor Tale, atunci nu vom roşi de ruşine la vederea tuturor poruncilor Tale! Înzestrează inimile noastre cu un dispreţ sfânt şi îmbelşugat pentru toate acele desfătări sărace pe care le deţine lumea ca să ne ademenească, pentru ca ele să nu mai poată niciodată să ne momească afecţiunile sau să ne ispitească la orice păcat. Întoarce-ne ochii, ca să nu mai privim deşertăciunea şi înviorează-ne din Legea Ta. Umple-ne sufletele cu un simţământ atât de adânc şi cu o convingere atât de deplină a acelor adevăruri mari pe care Tu le ai descoperit în Evanghelii, încât să ne influenţeze şi să ne modeleze întreaga vorbire şi astfel încât viaţa pe care o trăim acum în trup să o putem trăi prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Oh, dacă desăvârşirile infinite ale naturii Tale binecuvântate şi manifestările uimitoare ale bunătăţii şi dragostei Tale ar birui şi ar învinge în inimile noastre, dacă acestea s-ar înălţa mereu spre Tine în flăcări de afecţiune evlavioasă şi dacă s-ar lărgi într-o dragoste sinceră şi plină de afecţiune faţă de toată lumea, de dragul Tău! Dacă am fi curăţiţi de toată murdăria cărnii şi duhului, dacă am desăvârşi sfinţenia prin teama care vine de la Tine, fără de care nu putem spera vreodată să Te vedem şi să ne bucurăm de Tine! În final, o, Dumnezeule, fie ca meditaţia asupra a ceea ce eşti Tu şi asupra a ceea ce suntem noi, să ne smerească şi să ne umilească înaintea Ta şi, de asemenea, să stârnească în noi cele mai puternice şi cele mai înflăcărate aspiraţii către Tine. Noi dorim să renunţăm la noi înşine, pentru a fi conduşi de Duhul Tău cel Sfânt; condu-ne în adevărul Tău şi învaţă-ne, căci Tu eşti Dumnezeul mântuirii noastre. Călăuzeşte-ne cu sfatul Tău, şi apoi primeşte-ne în slavă pentru meritele şi mijlocirea Fiului Tău cel binecuvântat, Mântuitorul nostru.” Amin.
George Whitefield, 05 Decembrie 2012, 13:41
Nu am înţeles niciodată ce este creştinismul adevărat, până când nu am digerat tratatul lui Scougal.
Martyn Lloyd Jones, 05 Decembrie 2012, 13:42
Ce este creştinismul? Ei bine, haideţi să folosim faimosul titlu al vechii cărţi scrisă de Henry Scougal: "Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului". Încă o dată, vă recomand să vă apropiaţi de istorie. Ceea ce a declanşat Marea Trezire Evanghelică din secolul XVIII, sursa ei primară, a fost citirea cărţii lui Henry Scougal de către George Whitefield şi de John şi Charles Wesley.¦ Citirea cărţii lui Henry Scougal, care a trăit în Scoţia în secolul XVII, a fost aceea care i-a adus pe calea primirii acelei mari plinătăţi şi a rodniciei lor uimitoare şi incomparabile.
Adauga recenzie