Dragostea şi roadele ei Jonathan Edwards

Vignette_dragostea_si_roadele_ei_-_jonathan_edwards-web

Disponibila

Categorii
ISBN
978-606-8895-04-8
Disponibilă din
10 Iulie 2017
Numar pagini
327
Dimensiuni
14,2 X 21,5
Preț
30.0 RON

Subiectul acestor prelegeri este în mod special practic şi important. DRAGOSTEA este prima manifestare a unui suflet înnoit în raport cu Dumnezeu – „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi”. Ea e evidenţa sigură a lucrării mântuitoare a harului în suflet – „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea”. Ea stă tocmai la baza caracterului creştin: noi avem „rădăcina şi temelia pusă în dragoste”. Ea e calea pe care se găsesc toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu: ei „umblă în dragoste” – care e legătura unirii lor reciproce; inimile lor sunt „unite în dragoste” – aceasta e protecţia lor în războiul spiritual; ei trebuie să îmbrace „platoşa dragostei” – plinătatea şi desăvârşirea caracterului lor creştin; ei sunt „făcuţi desăvârşiţi în dragoste” – duhul prin care pot împlini toate cerinţele divine, căci „dragostea este împlinirea Legii”; prin ea vor deveni asemenea Tatălui lor din ceruri şi vrednici de a sta în prezenta Sa, căci „Dumnezeu este dragoste”, iar Cerul este o lume a IUBIRII. 

În ce priveşte caracterul prelegerilor, e suficient să spunem, într-un cuvânt, că sunt marcate în întregime de acea gândire puternică şi clară, de acele perspective largi şi comprehensive cu privire la adevăr, de acea cunoaştere în profunzime a naturii omeneşti şi de acea cunoaştere marcată de acurateţe şi familiaritate a Scripturilor, care caracterizează lucrările distinsului lor autor. Noi credem că ele vor sta cândva alături de bine-cunoscutele sale lucrări despre „Libertatea voinţei”, despre „Emoţiile religioase” şi „Istoria răscumpărării”, şi că vor fi la fel de preţuite pentru natura lor practică, cum a fost prima pentru aspectul ei metafizic, a doua pentru cel experienţial, sau a treia pentru cel istoric. Despre aceste prelegeri, ca despre întreaga sa operă, se poate spune, aşa cum i-a spus Johnson lui Boswell, când a fost întrebat de cel de pe urmă: „Ce lucrări de ale lui Baxter ar trebui să citesc?” – „Citeşte-le pe toate, căci toate sunt excelente”.
Prelegerea I  Întregul har adevărat în inimă e rezumat în dragoste 

Prelegerea II Dragostea e mai excelentă decât darurile extraordinare ale duhului 

Prelegerea III Cele mai mari realizări sau suferinţe sunt în van fără dragoste 

Prelegerea IV Dragostea ne predispune să răbdăm cu blândeţe nedreptăţile din partea altora 

Prelegerea V Dragostea ne predispune la a face binele 

Prelegerea VI Dragostea nu se potriveşte cu un duh de invidie 

Prelegerea VII Duhul de dragoste e un duh smerit 

Prelegerea VIII Duhul de dragoste e opusul unui duh egoist 

Prelegerea IX Duhul de dragoste e opusul unui duh mânios sau răzbunător 

Prelegerea X Duhul de dragoste e opusul unui duh critic 

Prelegerea XI Întreg harul adevărat din inimă tinde spre acţiuni sfinte în viaţă 

Prelegerea XII Dragostea, sau duhul creştinesc, e gata să accepte orice suferinţă la care e chemată 

Prelegerea XIII Toate harurile creştine sunt legate între ele şi dependente unele de altele 

Prelegerea XIV Dragostea, sau harul adevărat, nu e biruită de opoziţii 

Prelegerea XV Duhul sfânt e transmis continuu sfinţilor, în dragoste

Prelegerea XVI Cerul e o lume a dragostei
Simplul fapt că auzi un zvon cu privire la un individ, într-o astfel de lume nechibzuită şi mincinoasă, e departe de a însemna un argument suficient împotriva oricui, ca să ne facă să credem că s-a făcut vinovat de ceea ce se zvoneşte; căci despre diavol, care e numit „dumnezeul lumii acesteia”, ni se spune că este „mincinos şi tatăl minciunii”, prea mulţi dintre copiii lui fiindu-i asemenea în ce priveşte spunerea de minciuni. Totuşi, este un lucru obişnuit printre oameni să îi judece pe alţii, fără o bază mai solidă decât faptul că au auzit pe cineva spunând ceva, cu toate că nu au nicio dovadă că lucrul acela ar fi adevărat. Când aud că altcineva a făcut sau a spus cutare sau cutare lucru, ei par să tragă concluzia că aşa stau lucrurile, fără să cerceteze mai departe, cu toate că nimic nu este mai nesigur, ori mai probabil să fie o minciună, decât zvonul trecut din gură în gură. Unii sunt întotdeauna gata să prindă un zvon, căci le place să audă rele despre alţii. Duhul lor pare să fie lacom cu privire la lucrul acesta; e ca şi cum ar fi hrană pentru foamea inimilor lor corupte, căci se hrănesc cu aceste lucruri, aşa cum fac păsările carnivore care se hrănesc cu cadavre. Ei iau aceste zvonuri cu uşurinţă ca şi când ar fi adevărate, fără să cerceteze lucrurile, arătând astfel când de opuşi sunt în caracter şi în comportament faţă de omul descris de psalmist (Psalm 15:1-3), care locuieşte în cortul lui Dumnezeu, pe muntele Lui cel sfânt, şi despre care declară că „nu aruncă ocara asupra aproapelui său”; arătând, astfel că sunt mai degrabă asemenea „celui rău”, care „ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită”, şi „mincinosului”, care „pleacă urechea la limba nimicitoare” (Proverbe 17:4). 

Despre dragoste e adevărat în mod particular faptul că se află deasupra principiului egoismului. Cu toate că orice dragoste adevărată caută şi urmăreşte binele celor care sunt iubiţi, totuşi, orice altă dragoste, cu excepţia acesteia, îşi are ca bază, într-un sens, principiul egoismului. Aşa stau lucrurile în cazul afecţiunii naturale care o simt părinţii pentru copiii lor şi cu dragostea pe care o au rudeniile unele pentru altele. Dacă facem excepţie de impulsurile instinctului, dragostea de sine e izvorul principal al ei. Din cauză că oamenii se iubesc pe sine înşişi, iubesc şi acele persoane şi lucruri de care sunt legaţi şi despre care socotesc că li se potrivesc, şi de care, prin ordinea societăţii, depind interesele şi onoarea lor. La fel se întâmplă în cazul celor mai strânse prietenii care există între oameni. Dragostea de sine este izvorul din care se nasc. Uneori, recunoştinţa naturală pentru binele care li s-a făcut din partea altora sau pentru beneficiile primite din partea lor, îi predispune pe oameni, prin canalul iubirii de sine, la un respect similar faţă de cei care le-au arătat bunătate şi prin care le-au fost promovate interesele. Şi uneori oamenii naturali sunt aduşi la o prietenie cu alţii din cauza calificărilor pe care le văd sau le găsesc în aceştia, şi care cred că vor contribui la promovarea binelui lor temporar. Dacă observă că alţii sunt predispuşi la a le arăta respect şi îi cinstesc, atunci dragostea faţă de onoarea proprie îi va face să se împrietenească cu aceştia; sau dacă îi văd că manifestă generozitate faţă de ei, atunci dragostea faţă de profitul propriu îi va predispune la prietenie pe această bază; sau dacă găsesc în ei potrivire în ce priveşte dispoziţiile lăuntrice sau manierele, dragostea de sine îi va înclina spre prietenie cu aceştia din cauza plăcerii pe care o resimt în compania acestora sau din cauză că această potrivire cu ei în temperament poartă cu ea aprobarea temperamentului şi a căilor lor. Şi există multe alte căi în care dragostea de sine este sursa acestei iubiri şi prietenii care se naşte adeseori între oameni. Marea parte a acestei iubiri din lume se naşte din acest principiu şi, de aceea, nu trece dincolo de ce e natural. Iar natura nu te poate conduce dincolo de dragostea de sine, ci tot ce fac oamenii, într-un fel sau altul, creşte din această rădăcină. 

Pe când dragostea divină despre care este vorba în textul nostru este ceva situat deasupra iubirii de sine, e ceva supranatural, fiind deasupra şi dincolo de ceea ce e natural. Nu e o tulpină ce creşte din rădăcina iubirii de sine, ca în cazul afecţiunii naturale, a prieteniei lumeşti, a iubirii pe care o au oamenii lumeşti unii pentru alţii. Ci, după cum dragostea de sine este rezultat al principiilor naturale, tot aşa, dragostea divină este rezultat al principiilor supranaturale. Cea de pe urmă e de un fel mai înalt şi mai nobil decât orice plantă care creşte natural într-un asemenea sol cum e inima omului. E o plantă mutată în sufletul grădinii cerului de către Duhul cel sfânt şi binecuvântat al lui Dumnezeu, aşa că îşi are viaţa în Dumnezeu şi nu în sine. De aceea, nu există o altă iubire care să se găsească atât de sus deasupra principiului egoist cum e dragostea creştină; nicio iubire nu e atât de liberă şi de dezinteresată, şi prin manifestarea căreia Dumnezeu este iubit atât de mult pentru ce este în Sine Însuşi, iar oamenii sunt iubiţi, nu din cauza relaţiei lor faţă de sine, ci a relaţiei la Dumnezeu ca şi copiii ai Lui, fiind iubiţi ca cei care sunt creaturile puterii Sale şi aflate sub influenţa Duhului. De aceea, dragostea divină, deasupra oricărei alte iubiri din lume, este contrară unui duh egoist. Cealaltă iubire, cea naturală, poate fi în anumite aspecte contrară egoismului, în măsura în care poate, şi adeseori se întâmplă să-i mişte pe oameni la o generozitate şi bunătate faţă de cei pe care îi iubeşte; totuşi, în alte aspecte, ea e în acord cu un duh egoist, deoarece, dacă îi urmărim originile, ea creşte din aceeaşi rădăcină, şi anume din principiul iubirii de sine. Pe când dragostea divină îşi are izvorul acolo unde se găseşte rădăcina ei – în Isus Hristos; aşa că nu e din lumea aceasta, ci de sus; şi tinde înspre acolo de unde a venit. Şi, după cum nu creşte din sine, nici nu tinde spre sine. Îşi găseşte plăcerea în onoarea şi în slava lui Dumnezeu, iubindu-L pentru ce este El nu doar pentru binele propriu; şi urmăreşte şi îşi găseşte plăcerea în binele oamenilor, de dragul lor şi de dragul lui Dumnezeu. Iar faptul că dragostea aceasta divină reprezintă, într-adevăr, un principiu mult superior şi contrar unui duh egoist, reiese şi din faptul că se revarsă chiar şi asupra duşmanilor; iar faptul că are natura şi tendinţa de a se manifesta şi faţă de cei nerecunoscători şi răi, ba chiar a celor care ne fac rău şi ne urăsc – lucru care e în mod direct contrar tendinţei unui principiu egoist şi cu totul deasupra naturii – arată că e mai puţin de natură omenească decât divină.
Adauga recenzie