Păstorul cu viaţa înnoită Richard Baxter

Vignette_pastorul_cu_viata_innoita_final

Indisponibila

Categorii

ISBN

978-606-8895-35-2

Disponibilă din

05 Martie 2020

Numar pagini

270

Dimensiuni

14,7 x 21

Preț

30.0 RON

Richard Baxter (1615-1691) a fost vicar la Kidderminster din 1647 până în 1661. În Introducerea la această lucrare retipărită, Dr. J.I. Packer îl descrie ca fiind „cel mai remarcabil păstor, evanghelist şi scriitor pe teme practice şi devoţionale pe care l-a produs puritanismul”. Lucrarea lui a transformat poporul din Kidderminster dintr-un „popor ignorant, necioplit şi chefliu” într-o comunitate de oameni evlavioşi şi închinători.

Aceste pagini, pregătite prima dată pentru o asociaţie de păstori din Worchestershire în 1656, tratează problema instrumentelor prin care se poate realiza astfel de transformări. În pledoaria sa fierbinte pentru îndeplinirea obligaţiilor spirituale ale lucrării pastorale, Baxter, în cuvintele contemporanului său, Thomas Manton, „s-a apropiat mai mult de scrierile apostolice decât oricare om din vremea sa”.

Astăzi, principiile lui Baxter, luate din Scriptură, şi re-aplicate în termenii circumstanţelor moderne, vor oferi, atât pentru păstori, cât şi pentru ceilalţi creştini, provocare, călăuzire şi ajutor.

CAPITOLUL I – Vegherea asupra noastră înşine
Secţiunea 1 – Natura acestei vegheri
1. Aveţi grijă ca lucrarea harului să fie făcută deplin în sufletele voastre
2. Aveţi grijă ca nu doar să fiţi într-o stare de har, ci şi ca harurile voastre să se manifeste cu vigoare şi într-un mod viu
3. Aveţi grijă ca exemplul vostru să nu vă contrazică învăţătura
4. Aveţi grijă să nu trăiţi în acele păcate împotriva cărora predicaţi când le vedeţi la alţii
5. Aveţi grijă să nu vă lipsească calificările necesare pentru lucrare

Secţiunea 2 – Motivele pentru această veghere
1. Aveţi un cer de câştigat sau de pierdut, la fel ca orice alt om
2. Aveţi o natură depravată, la fel ca ceilalţi
3. Sunteţi expuşi unor ispite mai mari ca ceilalţi
4. Privirile multora sunt îndreptate asupra voastră şi vor fi mulţi care vă vor observa căderile
5. Păcatele voastre vor avea parte de agravări mai grozave decât ale altor oameni
6. O asemenea lucrare mare ca a voastră necesită un har mai mare decât în cazul altor oameni
7. Onoarea lui Hristos depinde mai mult de voi decât de ceilalţi oameni
8. Succesul slujirii voastre depinde în mare parte de vegherea asupra voastră înşivă

CAPITOLUL II – Vegherea asupra turmei
Secţiunea 1 – Natura acestei vegheri
VEGHEREA ACEASTA SE EXTINDE ASUPRA ÎNTREGII TURME
1. Trebuie să trudim pentru convertirea celor neconvertiţi
2. Trebuie să dăm sfat celor care se află sub convingerea păcatului şi cer un sfat
3. Trebuie să căutăm să-i edificăm pe cei care sunt deja părtaşi harului divin
4. Trebuie să exercităm o veghere atentă asupra familiilor
5. Trebuie să fim harnici în vizitarea celor bolnavi
6. Trebuie să fim credincioşi în mustrarea şi certarea celor care au păcătuit
7. Trebuie să avem grijă în administrarea disciplinei bisericeşti

Secţiunea 2 – Modalitatea acestei vegheri
LUCRAREA DE PĂSTORIRE TREBUIE FĂCUTĂ
1. Doar pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea păcătoşilor
2. Cu hărnicie şi trudă
3. Cu prudenţă şi în ordine
4. Insistând în special asupra lucrurilor mai mari şi mai necesare
5. Cu claritate şi simplitate
6. Cu smerenie
7. Cu un amestec de severitate şi blândeţe
8. Cu seriozitate, sârguinţă şi zel
9. Cu o dragoste plină de tandreţe faţă de popor
10. Cu răbdare
11. Cu reverenţă
12. Cu spiritualitate
13. Cu dorinţe fierbinţi şi cu aşteptarea succesului
14. Cu un sentiment profund al propriei noastre insuficienţe şi al dependenţei de Hristos
15. În unitate cu alţi păstori

Secţiunea 3 – Motivele pentru această veghere
1. Din relaţia pe care o avem cu turma – suntem supraveghetori
2. Din cauza eficientă a acestei relaţii – Duhul Sfânt
3. Din demnitatea obiectului care ni s-a încredinţat spre grijă – Biserica lui Dumnezeu
4. Din preţul plătit pentru Biserică – pe care a cumpărat-o cu sângele Său

CAPITOLUL III – Aplicaţie
Secţiunea 1 – Folosul smereniei
1. Din cauza mândriei noastre
2. Din cauză că nu ne dedicăm cu seriozitate, fără rezerve şi cu trudă acestei lucrări
     (1) Prin studiu neglijent
     (2) Printr-o predicare plictisitoare şi seacă
     (3) Prin faptul că nu arătăm compasiune şi nu ajutăm congregaţiile aflate în nevoie
3. Din cauza centrării pe interesele lumeşti, în opoziţie cu interesele lui Hristos
    (1) Prin inconstanţă
    (2) Prin faptul că ne gândim prea mult la lucrurile lumeşti
    (3) Prin lipsa dărniciei
4. Prin puţina preţuire a unităţii şi a păcii Bisericii
5. Prin neglijenţa de care dăm dovadă în exercitarea disciplinei bisericeşti

Secţiunea 2 – Recomandare specială a îndatoririi catehizării şi instruirii personale a turmei
PARTEA I: MOTIVE PENTRU ACEASTĂ ÎNDATORIRE
ARTICOLUL 1 – Motive din beneficiile lucrării
1. Va însemna un instrument care dă speranţă pentru convertirea păcătoşilor
2. Va promova în mod esenţial edificarea sfinţilor
3. Va face ca predicarea noastră publică să fie mai bine înţeleasă de popor
4. Ne va face mai familiari cu ei şi ne va asista în câştigarea afecţiunii lor
5. Ne va face mai familiarizaţi cu starea lor spirituală şi ne va ajuta să veghem mai bine asupra lor
6. Ne va asista în admiterea oamenilor la împărtăşirea din sacramente
7. Va arăta oamenilor natura reală a funcţiei de păstor
8. Va arăta poporului natura îndatoririi lor faţă de păstor
9. Va da conducătorilor naţiunii o perspectivă mai corectă asupra lucrării creştine, putând astfel să procure mai mult ajutor din partea lor
10. Va facilita foarte mult lucrarea pastorală în generaţiile următoare
11. Va conduce la o ordonare mai bună a familiilor şi la o petrecere mai corectă a Zilei Domnului
12. Îi va ajuta pe mulţi păstori să se ferească de lenevie şi de a-şi petrece timpul în mod greşit
13. Va contribui la controlul asupra corupţiei noastre şi la exercitarea harurilor noastre
14. Ne va îndepărta, atât pe noi, cât şi poporul, de controversele zadarnice şi de problemele mai puţin importante ale religiei
15. Va extinde aceste beneficii la toţi oamenii din toate parohiile noastre
16. Nu se va opri aici, ci probabil va fi o lucrare care să cuprindă întreaga ţară
17. O recomandare a valorii şi excelenţei acestei îndatoriri
ARTICOLUL 2 – Motive din dificultăţile lucrării
1. Dificultăţi care se nasc din noi înşine
2. Dificultăţi care se nasc din cauza poporului
ARTICOLUL 3 – Motive din necesitatea lucrării
1. E necesară pentru slava lui Dumnezeu
2. E necesară pentru bunăstarea poporului nostru
3. E necesară pentru bunăstarea noastră
ARTICOLUL 4 – Aplicaţia acestor motive

PARTEA II: OBIECŢII FAŢĂ DE ACEASTĂ ÎNDATORIRE PARTEA III: DIRECTIVE PENTRU ACEASTĂ ÎNDATORIRE
ARTICOLUL 1 – Directive pentru a-i aduce pe oameni la supunerea faţă de acest exerciţiu
1. Purtaţi-vă în aşa fel în cursul general al vieţii şi lucrării voastre încât să-i convingeţi cu privire la abilitatea, sinceritatea şi dragostea voastră
2. Convingeţi-i cu privire la beneficiul şi necesitatea acestui exerciţiu
3. Puneţi catehisme în mâinile fiecărei familii din congregaţia voastră, fie ea săracă sau bogată
4. Trataţi cu blândeţe cu ei şi feriţi-vă de orice fel de descurajare
5. Mustraţi-i cu putere pe cei care sunt încăpăţânaţi şi nesupuşi
ARTICOLUL 2 – Directive pentru executarea acestui exerciţiu cu succes
1. Adresaţi-le câteva cuvinte în general, pentru a le linişti minţile şi a îndepărta orice ofensă
2. Luaţi-i unul câte unul şi trataţi cu fiecare separat
3. Testaţi cât a învăţat fiecare din catehism
4. Testaţi prin întrebări suplimentare cât de mult au înţeles din cele învăţate
5. După ce le-aţi testat cunoştinţele, treceţi apoi la a-i instrui personal
6. Dacă par să fie neconvertiţi, puneţi câteva întrebări prudente cu privire la starea lor
7. Încercaţi să produceţi o impresie asupra inimii lor cu privire la un sentiment al condiţiei lor deplorabile
8. Concluzionaţi cu un îndemn de a crede în Hristos şi la o folosire sârguincioasă a instrumentelor externe ale harului
9. La plecare, înmuiaţi-le minţile prin câteva cuvinte care să şteargă orice urmă de ofensă şi încercaţi să-i convingeţi pe capii familiei să ducă mai departe lucrarea pe care aţi început‑o
10. Păstraţi într-o carte o listă cu oamenii şi cu note referitoare la caracterul şi necesităţile lor
11. În tot timpul acestui exerciţiu, vedeţi ca modalitatea de tratare, cât şi subiectul, să fie potrivite scopului urmărit
12. Dacă vă ajută Dumnezeu, daţi dovadă de dărnicie faţă de cei mai săraci înainte de vă despărţi de ei

Sufletele nu trebuie să piară în timp ce voi umblaţi după afacerile voastre lumeşti sau după plăceri lumeşti, sau în timp ce savuraţi viaţa sau vă certaţi cu fraţii voştri! Şi nici noi nu trebuie să tăcem în timp ce oamenii sunt îndemnaţi să alerge cu repeziciune către pierzare din cauza purtării voastre şi când Biserica e adusă în mare pericol şi confuzie, din cauză că unii se tem să nu cumva să se poarte prea necivilizat şi fără maniere cu voi, sau ca nu cumva să displacă sufletelor voastre care nu pot suporta mustrarea!

O dacă aţi manifesta aceeaşi atitudine şi faţă de păcatele voastre, cum faceţi faţă de mustrările noastre, dacă nu le-aţi suporta, atunci nu aţi mai auzi astfel de cuvinte de la noi, ci ne-am înţelege în toate! Dar nici Dumnezeu şi nici oamenii nu vă vor lăsa în pace să trăiţi în astfel de păcate. Dacă aţi fi urmat o altă chemare, afară de cea pastorală, şi dacă aţi fi păcătuit numai faţă de voi înşivă, pierind numai voi, nu ar fi atât de mare nevoie să vă mustrăm cum e în situaţia de faţă: dar dacă aţi intrat în lucrarea de păstorire, care are de-a face cu bunăstarea noastră a tuturor, a vă lăsa să păcătuiţi ar însemna să lăsăm pradă Biserica ruinei şi hazardului – de aceea, nu ne blamaţi pe noi că vă vorbim cu mai multă libertate decât v-ar place s-o facem.

Poate oare un medic, atunci când bântuie ciuma, să pună deoparte mai mult timp pentru relaxare sau recreaţie decât e necesar pentru viaţa lui, când atât de mulţi aşteaptă ajutorul său într-o problemă de viaţă şi de moarte?

Deja am lenevit nepăsători prea multă vreme; ziua de azi e deja pe trecute; în timp ce ne pierdem vremea cu lucruri neimportante, oamenii mor; o, cu ce repeziciune trec într-o altă lume! Şi în toate acestea nu există nimic care să ne trezească la îndatorirea noastră, nimic care să ne facă să ne apucăm de lucrare cu rapiditate şi cu o sârguinţă neobosită?

Ce? Ne vom răsfăţa oare trupurile şi le vom împlini dorinţele prin plăceri care nu sunt necesare, când Pavel a trebuit să se poarte aspru cu trupul lui şi să-l ţină în stăpânire? A trebuit Pavel să facă aceasta, ca nu cumva, după toată predicarea lui, să nu fie lepădat? Şi nu avem noi înşine motive mai mari să ne temem de lucrul acesta?

Mărturisesc că mă mir de acei păstori care nu au timp de economisit; dar care au timp să vâneze, sau să tragă cu arma sau să joace popice, sau să se recreeze în felul acesta timp de două sau trei ore, da, chiar zile întregi; şi care pot şedea câte o oră în discuţii deşarte, petrecându-şi ziua întreagă în vizite prieteneşti, şi în călătorii cu scopul acesta. Doamne Dumnezeule! Oare ce au în cap aceşti oameni, atunci când atât de multe suflete din jurul lor strigă după ajutor şi când moartea nu ne dă răgaz, căci ei nu ştiu cât de scurt e timpul pe care îl mai pot petrece împreună cu poporul lor; când cea mai mică parohie cere atât de multă muncă de făcut, care le pretinde întreaga sârguinţă, ziua şi noaptea?

De aceea, sunt forţat să spun că de aici se naşte principala nenorocire a Bisericii: că atât de mulţi oameni sunt făcuţi păstori înainte de a fi creştini. Dacă oamenii aceştia ar fi observat sârguinţa lui Hristos în facerea de bine, când a neglijat mâncarea pentru a sta de vorbă cu o femeie, şi când nu a avut timp să mănânce pâine, nu ar fi avut ei oare gândul prietenilor Săi carnali, dacă ar fi spus la fel ca şi aceştia, atunci când au venit să pună mâna pe El: „Şi-a ieşit din minţi”? Ei I-ar fi spus lui Hristos că s-a transformat în robot sau un sclav, şi că Dumnezeu nu Îi cerea să facă toate acele lucruri. Dacă L-ar fi văzut predicând întreaga zi, şi petrecând toată noaptea în rugăciune, se prea poate ca El să fi avut parte de criticile lor pentru toată truda aceasta. Nu pot să fac altceva decât să-i sfătuiesc pe aceşti oameni să-şi cerceteze inimile, ca să vadă dacă cred cu adevărat Cuvântul pe care îl predică. Credeţi oare cu adevărat în slava care îi aşteaptă pe cei care mor în Domnul, şi în chinul care-i aşteaptă pe cei care mor neconvertiţi? Dacă da, socotiţi oare ca fiind prea mult vreun efort depus pentru scopuri atât de importante? Dacă nu credeţi, spuneţi‑o pe faţă şi ieşiţi din vie, alăturându-vă fiului risipitor să păziţi porcii, dar nu mai luaţi asupra voastră responsabilitatea de a hrăni turma lui Hristos.

Credeţi‑mă, domnilor, că Dumnezeu nu este părtinitor: El nu-i mântuieşte pe oameni pentru hainele lor preoţeşti sau din cauza chemării lor; o chemare sfântă nu va mântui un om nesfinţit. Dacă staţi la uşa Împărăţiei harului, ca să luminaţi pentru alţii intrarea, şi dacă nu intraţi voi înşivă, veţi bate la uşă în zadar la porţile slavei, de vreme ce nu aţi intrat pe uşa harului.

Un palton peticit poate fi călduros, iar pâinea şi apa reprezintă o hrană sănătoasă.

Vedeţi, însă, ca dragostea voastră să nu fie una carnală, care să decurgă din mândrie, ca a unuia care doreşte să-şi placă sieşi şi nu lui Hristos, iubind, aşadar, din cauză că e iubit sau ca să fie iubit. Luaţi aminte, aşadar, ca nu cumva să închideţi ochii înaintea păcatelor poporului vostru, pretextând că o faceţi din dragoste, căci aceasta ar călca în picioare natura şi scopul dragostei. Prietenia trebuie să fie cimentată de evlavie. Un om rău nu poate fi un prieten adevărat; şi, dacă te faci prieten cu răutatea lui, arăţi că şi tu eşti rău. Nu pretindeţi că îi iubiţi, dacă le îngăduiţi păcatele şi nu căutaţi mântuirea lor. Prin îngăduinţa arătată faţă de păcatele lor vă veţi arăta duşmănia faţă de Dumnezeu; şi, atunci, cum vă veţi putea iubi fraţii? Dacă vă sunt cei mai buni prieteni, ajutaţi-i împotriva celor mai răi duşmani ai lor. Şi să nu credeţi că orice asprime e inconsecventă cu dragostea: părinţii îşi corectează copiii şi Dumnezeu Însuşi „bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte”. Augustin a spus: „E mai bine să iubeşti folosind şi severitatea, decât să duci în rătăcire (din exces) de îngăduinţă”.

Este o eroare evidentă a unor păstori să manifeste o asemenea disproporţie între predicarea lor şi trăirea lor; care studiază din greu ca să predice corect, dar care studiază puţin sau deloc să trăiască corect.

A fi un episcop sau un păstor nu înseamnă a fi înălţat ca un idol în faţa căruia poporul să se plece, sau ca un „pântece” leneş, trăind pentru plăcerea şi comoditatea firii noastre pământeşti; ci înseamnă a fi călăuze ale păcătoşilor înspre ceruri. E un lucru trist că oamenii iau asupra lor o chemare a cărei natură nu o cunosc şi îşi asumă o responsabilitate despre care nu ştiu nimic. Oare se gândesc aceşti oameni la ce s-au înhămat, dacă trăiesc o viaţă comodă şi în plăceri, petrecându-şi timpul în recreaţii nefolositoare, irosind o oră sau mai mult făcându-şi siesta sau vorbind lucruri de nimic, când atât de multă lucrare stă nefăcută? Fraţilor, v-aţi gândit ce responsabilitate aţi luat asupra voastră?

Rareori îi văd pe păstori luptându-se cu atâta furie ca să se ştie cine să meargă primul la coliba unui om sărac ca să-l înveţe, pe el şi familia lui, calea către ceruri; sau care să fie primul care să încerce convertirea unui păcătos sau să devină slujitorul tuturor. E ciudat că, în ciuda tuturor expresiilor clare folosite de Hristos, oamenii tot nu înţeleg natura funcţiei lor! Dacă ar face-o, s-ar certa ei cine să fie păstorul unei întregi ţări, sau a unui teritoriu şi mai mare, când văd că sunt atâtea mii de suflete în ea, care strigă după ajutor, şi când ei nici nu sunt în stare, nici nu sunt voitori să se angajeze să-i ajute?

Atunci când un om studiază numai ca să ştie ce să spună şi în ce fel, timp de o oră, ca să fie apreciat pentru aceasta, iar apoi nu mai e preocupat de cele spuse, decât ca să ştie ce cred oamenii cu privire la abilităţile lui, continuând astfel de la an la an, cred că e evident că omul acesta predică pentru sine şi nu pentru Hristos, chiar şi atunci când Îl predică pe Hristos, indiferent cu câtă excelenţă s-ar părea că o face. Niciun medic înţelept sau caritabil nu se mulţumeşte cu simpla prescripţie de medicamente, fără să vadă vreo îmbunătăţire a condiţiei pacienţilor săi, nepăsându-i că mor toţi sub mâinile sale; şi nici vreun profesor de şcoală înţelept şi cinstit nu se va mulţumi să continue să predea doar, fără ca elevii săi să profite de educaţia primită de la el; ci amândoi mai degrabă s-ar sătura de îndeletnicirea aceea.

„O”, a spus unul dintre teologii din vechime, „dacă Hristos mi-ar fi încredinţat spre păstrare o linguriţă din sângele Lui, închis într-o sticlă fragilă, cu câtă grijă aş păstra-o şi cât de blând aş umbla cu sticla aceea! Dar, dacă El mi-a încredinţat grija celor pe care i-a câştigat cu sângele Lui, nu se cuvine oare să am aceeaşi grijă faţă de responsabilitatea care mi s-a oferit?” Ce? Domnilor, vom dispreţui noi sângele lui Hristos?

Nu trebuie să preţuim mai mult înţelepciunea lumii decât înţelepciunea lui Dumnezeu; filosofia trebuie să înveţe să se plece şi să slujească, în timp ce credinţa trebuie să poarte sceptrul de conducător.

Nu ştiu cum stau lucrurile în cazul altora, dar predicatorul cel mai reverenţios, care vorbeşte ca şi când ar fi văzut faţa lui Dumnezeu, îmi afectează mai mult inima, chiar dacă vorbeşte cu cuvinte simple, decât un om ireverenţios, care manifestă cele mai mari pregătiri pentru predica aceea. Da, chiar dacă ar striga cu un zel nemaivăzut, totuşi, dacă reverenţa lui nu e proporţională cu fervenţa lui, atunci nu valorează mult. Din toată predicarea de pe lume (nu mă refer la cea care supune minciuni pe faţă), eu urăsc acea predicare ce tinde să-i facă pe ascultători să râdă sau să le mişte minţile spre uşurătate, afectându-i aşa cum au obiceiul actorii de pe scenă, în loc să-i afecteze cu o reverenţă sfântă faţă de Numele lui Dumnezeu. Ieronim a spus: „Învaţă în biserica ta nu ca să atragi aplauzele poporului, ci ca să le provoci suspinele; lacrimile ascultătorilor tăi reprezintă lauda ta”. Cu cât mai mult apare Dumnezeu în îndatoririle noastre, cu atât mai multă autoritate vor avea faptele noastre înaintea oamenilor. Ar trebui, cum se spune, să fim ca şi nişte oameni care am văzut tronul lui Dumnezeu şi milioanele de îngeri care-l înconjoară, ca să fim uimiţi de majestatea Lui atunci când ne apropiem de El prin lucrurile sfinte, ca nu cumva să le profanăm şi să luăm în deşert Numele Lui.

E o afirmaţie excelentă cea pe care ne-a lăsat-o Grigore: „În primul rând, Dumnezeu îi adună laolaltă pe cei neînvăţaţi; apoi pe cei învăţaţi. Şi nu din oratori face El pescari, ci din pescari face oratori”. Cei mai erudiţi oameni ar trebui să cumpănească la acest adevăr.

Fiecare autor să aibă parte de cinstea care i se cuvine, dar nu avem voie să punem lucrarea niciunuia dintre ei alături de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu le vom refuza slujirea, dar trebuie să ne fie groază de ideea de a-i vedea rivali sau competitori ai Cuvântului. E semnul unei inimi bolnave ca un om să-şi piardă plăcerea în excelenţa Scripturii.

E semnul unei inimi false, care îşi caută propriile interese, acela care poate să se mulţumească să continue să lucreze, fără să vadă vreun rod al slujirii sale.

Trebuie să învăţăm să distingem între certitudini şi incertitudini, între lucruri necesare şi non-necesare, între adevăruri universale şi păreri personale; şi să facem să depindă pacea Bisericii de primele, nu de cele de pe urmă. Trebuie să ne ferim de confuzia obişnuită de a vorbi ca cei care nu fac diferenţă între erori verbale şi reale, şi să urâm acea „nebunie care a existat înainte printre teologi”, care îşi numeau fraţii eretici înainte de a le înţelege punctul de vedere.

E un lucru trist că atât de mulţi predică în aşa fel încât îi adorm pe ascultători; dar e un lucru şi mai trist dacă am studiat şi am predicat astfel încât ne-am adormit pe noi înşine, vorbind atât de mult împotriva unei inimi împietrite, până ce inimile noastre au ajuns împietrite din cauza gălăgiei făcute de propriile noastre mustrări.

Acela va fi cel mai bun medic, sau avocat, dar şi teolog, care adaugă practica şi experienţa la studiile sale: în timp ce omul care refuză întreaga viaţă să-L slujească pe Dumnezeu, sub pretenţia că se pregăteşte pentru aceasta, în timp ce lasă sufletele oamenilor să piară, deşi pretinde că studiază cum să-i scape sau cum să dovedească mai multă abilitate în a-i ajuta şi a-i mântui – omul acela se va dovedi un trântor nefolositor.

O, fraţilor, e mai uşor să mustri păcatul decât să-l biruieşti.

Băgaţi de seamă ce spun (şi fie ca Domnul să înscrie aceasta pe inimile voastre), că omul care are ceva pe lume care să îi fie atât de drag, încât nu se poate despărţi de el pentru Hristos, dacă e chemat la lucrul acesta, nu e un adevărat creştin.

O, ce îndrăzneală, ca oamenii, din cauza leneviei lor, să „stingă Duhul”, şi apoi să dea vina pe Duhul pentru aceasta!

Mă tem, de fapt, nu am nicio îndoială că se apropie ziua în care păstorii necredincioşi îşi vor dori să nu fi avut niciodată responsabilitatea sufletelor încredinţată lor; ci îşi vor dori să fi fost mai bine mineri, sau măturători, sau căldărari, decât păstori ai turmei lui Hristos; căci, pe lângă toate păcatele lor, au vărsat sângele atât de multor suflete care li s-au încredinţat. O, fraţilor, moartea noastră, cât şi moartea celor din poporul nostru, e aproape, şi e la fel de teribilă pentru un păstor necredincios ca pentru oricare alt om.

Philip Doddridge, 14 Decembrie 2012, 20:01

"PĂSTORUL CU VIAŢA ÎNNOITĂ" reprezintă o performanţă absolut extraordinară şi ar trebui citită de fiecare lucrător tânăr înainte de a accepta să fie păstorul unui popor; şi, cred eu, partea practică a cărţii ar trebui reluată la fiecare trei sau patru ani; căci nimic nu are o tendinţă mai mare de a trezi duhul unui lucrător spre acel zel necesar în slujirea lui, în lipsa căruia mulţi oameni buni sunt doar umbre a ceea ce (prin binecuvântarea lui Dumnezeu) ar putea să fie, dacă maximele şi regulile prezentate în acest Tratat incomparabil ar fi urmate cu stăruinţă.

George Whitefield, dec.1743, 28 Decembrie 2012, 17:39

M-am simţit foarte înviorat să văd ce mireasmă plăcută a rămas în Kidderminster până în ziua de azi de pe urma învăţăturii, a lucrării şi a disciplinei spirituale a bunului domn Baxter.

Thomas Wadsworth , 28 Decembrie 2012, 18:01

O, om preaiubit! Domnul ţi-a revelat secretele Sale, lucru pentru care mii de suflete din Anglia se vor ridica şi-L vor binecuvânta pe Dumnezeu pentru tine.

Anonim, 28 Decembrie 2012, 18:04

"Păstorul cu viaţa înnoită" a Dlui Baxter a fost extraordinară şi pentru cartea aceasta sunt obligat să-L binecuvântez pe Dumnezeu şi să-i mulţumesc Dlui Baxter, dorind din toată inima mea ca toţi păstorii tineri, în intrarea lor în lucrarea de pastorat, să o studieze cu atenţie şi în mod repetat.

Oliver Heywood, 28 Decembrie 2012, 18:05

În urmă cu vreo trei sau patru ani, fiind atins de o boală, am citit "Păstorul cu viaţa înnoită" a lui Baxter şi am fost atât de convins şi de trezit, încât am luat hotărârea ca, dacă mă voi însănătoşi, să mă apuc de lucrarea de instruirea personală a oamenilor. … M-am apucat de lucrarea aceasta în marţea de după 23 iunie 1661, mergând din casă în casă…

John Wesley, 28 Decembrie 2012, 18:07

Fiecare predicator itinerant trebuie să-i instruiască pe oameni din casă în casă. … Putem găsi oare o metodă mai bună să facem lucrul acesta decât cea a Dlui Baxter? Dacă nu, să o adoptăm fără întârziere. Întregul său tratat intitulat "Păstorul cu viaţa înnoită" se merită citit cu atenţie.

Daniel Wilson din Islington, 28 Decembrie 2012, 18:10

"Păstorul cu viaţa înnoită" este una dintre cele mai bune dintre nepreţuitele tratate scrise de Baxter. În toată sfera teologiei, rar găseşti ceva care să-i fie superioară, în ce priveşte apelurile pline de pasiune şi de patetism făcute conştiinţei slujitorilor lui Hristos, referitor la îndatoririle principale ale funcţiei lor.

Charles H. Spurgeon, 28 Decembrie 2012, 18:13

Richard Baxter este cel mai plin de putere dintre scriitori. Dacă vrei să cunoşti arta de a pleda, citeşte "Păstorul cu viaţa înnoită" scrisă de el.