Hristos Se arată

John Fletcher

Hristos Se arată, de John Fletcher

Disponibil Domeniu: Data apariţiei: ISBN: Număr de pagini: Dimensiune: Preţ: Cantitate:

Diverse 30 Mai 2008 978-973-88682-3-6 80 14,8 x 21 5 RON

Fragmente sugestive

\"Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui\"

Cuprins

• Cuvânt înainte de Martyn Lloyd Jones
• Introducere
• 1. Realitatea arătărilor
• 2. Descoperirea lui Hristos în faţa credincioşilor
• 3. Scopurile lui Dumnezeu în arătări
• 4. Măsura descoperirilor
• 5. Arătări din Vechiul Testament
• 6. Arătări din Noul Testament
• O caracterizare a lui John Fletcher

Referitor la această carte, Martin Lloyd-Jones a spus : Nu voi uita niciodată momentul în care le-am citit pentru prima oară, şi binecuvântarea pe care mi-au adus-o în suflet. Sunt o operă spirituală clasică, fără urmă de îndoială. Într-o vreme ca aceasta, când mulţi sunt preocupaţi numai de problemele organizării şi regrupării ecleziastice, iar alţii sunt în primejdia de a cădea într-un interes fanatic şi corintic faţă de fenomenul spiritual, în timp ce majoritatea practică un creştinism formal, nimic nu mai poate fi mai folositor ca mesajul acestei cărţi. Ea ne îndreaptă atenţia spre singurul lucru care are importanţă până la urmă, fără de care toate celelalte sunt mai mult sau mai puţin zadarnice. De asemenea, ea ne îndreaptă atenţia spre drumul care duce la trezire – atât personală, cât şi generală. Fie ca Dumnezeu să o binecuvânteze, şi să o folosim în scopul acesta.

Din introducere: Dacă cititorul care şi-a croit drum printre argumentele prezentate aici ajunge nepăsător la ultima pagină – fără nici o dorinţă de a înălţa propriul „amin” – ar trebui să se întrebe dacă nu este cumva necredincios; oricât de neplăcut ar fi acest lucru, este adevărat. Spiritualitatea pură din raţionamentele autorului şi prezentarea copleşitoare a dovezilor biblice sugerează că opinia lui nu este eronată. Împotrivirea faţă de o asemenea expunere a adevărului divin este egală cu necredinţa, şi acest lucru reiese în mod clar, în ciuda oricăror afirmaţii care susţin contrariul. Dacă un om este „născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu”, el nu mai poate fi legat de pământ şi materialist în esenţă; el cunoaşte lucrurile Domnului la fel de bine ca pe cele omeneşti. Dacă nu fac altceva mai mult, aceste pagini pot măcar să tulbure pe unii oameni care au acum doar o formă de evlavie, şi să-i ajute să înţeleagă că Îl pot cunoaşte pe Cel care aduce viaţa veşnică.

După cum am spus deja, auzim astăzi mult despre nevoia oamenilor de a face ceva; se aude tot mai puţin de la amvoane despre nevoia creştinului de a căuta prezenţa Domnului său şi de a-L cunoaşte pe Hristos mai mult şi mai personal. Aţi putea să spuneţi că această stare de lucruri nu este rea, şi că ea încurajează pe fiecare credincios să fie lipsit de egoism şi să privească la folosul celorlalţi. Totuşi, în ciuda calităţilor ei, această abordare tinde să-l facă pe credincios să-şi piardă interesul faţă de rugăciune şi părtăşie personală cu Hristos. Având în vedere predominarea învăţăturilor biblice într-o asemenea relaţie personală, ar trebui să deplângem lipsa acestei accentuări în predicarea modernă. Nu contează nivelul de inteligenţă cu care ne apropiem de lucrurile lui Dumnezeu, nici bogăţia informaţiilor care ne stau la îndemână; există o imensă diferenţă între cunoaşterea unei doctrine şi cunoaşterea Persoanei despre care vorbeşte Biblia.

Autorul: Sunt ferm convins că Domnul Isus Hristos caută să Se arate tuturor credincioşilor născuţi din nou, în viaţa aceasta. Fiindcă înţeleg că o asemenea declaraţie deschisă poate fi o mare surpriză pentru cititor, îl rog doar să-mi dea timp să mă explic. Deşi unii pot considera că această credinţă a mea se bazează doar pe sentimente, eu sunt convins că – din motive vrednice de înţelepciunea Sa – Mântuitorul nostru doreşte să Se descopere tuturor urmaşilor Săi sinceri, într-un mod spiritual şi prin puterea divină, mai devreme sau mai târziu. Nu cred că învăţătura aceasta este doar adevărată, sunt sigur că este şi scripturistică, raţională şi de mare importanţă. Din cauza aceasta, m-am aşezat la masa de scris ca să tratez pentru câtva timp acest subiect profund. În felul acesta, vă ofer posibilitatea de a vedea unde greşesc (dacă greşesc), şi de a vă încuraja (dacă am dreptate) să căutaţi o binecuvântare pe care eu o consider de nepreţuit – arătarea lui Hristos în sufletul fiecăruia, care determină cunoaşterea Lui prin experienţă şi bucuria prezentă a mântuirii Sale.

Fiindcă am meţionat deja scopul şi folosul arătărilor obişnuite, ar fi bine să vorbesc puţin şi despre neînţelegerea lor. Tendinţa lor adevărată este să umilească omul în sac şi cenuşă. Cuvintele celor care sunt favorizaţi să le primească sunt: „Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ?”; „Doamne, ce este omul, ca să iei cunoştinţă de el, şi fiul omului, ca să iei seama la el?”; „Acum ochiul meu Te-a văzut, de aceea mi-e scârbă de mine, şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă”. Dar fiindcă în inima omului nu există nimic care să nu poată fi ispitit, corupt şi pervertit, de îndată ce puterea care însoţeşte arătarea se micşorează puţin, Satana începe să arunce săgeţile aprinse ale mândriei spirituale. „Eşti un favorit al cerului” şopteşte bătrânul şarpe, „puţini sunt atât de binecuvântaţi. Toţi duşmanii tăi sunt distruşi; nu mai este nevoie să stăruieşti atât de mult în rugăciune, nici să mai fii atât de strict în lepădarea de tine însuţi; nu vei cădea niciodată”. Dacă cel credincios nu este atent şi nu stinge aceste săgeţi aprinse cu scutul său imediat după ce vrăjmaşul le trimite, va fi în curând rănit, şi mândria se va aprinde din nou în sufletul lui.

Dacă, din cauză că avem litera Scripturii, trebuie să ne lipsim de arătările directe ale lui Hristos şi ale Duhului Său, am pierdut foarte mult din cauza Cărţii Sfinte, şi avem dreptul să spunem: „Doamne, întoarce-ne în timpurile lui Moise. Slujitorii Tăi evrei puteau să Te vadă faţă în faţă, dar acum noi nu putem vedea nimic în afară de scrierile lor. Ei Ţi-au văzut slava în diferite descoperiri minunate, dar noi suntem lăsaţi să aflăm despre slava Ta din rândurile de pe hârtie. Ei au avut Şechina strălucitoare; noi avem numai nişte descrieri nelămurite ale ei. Ei au fost binecuvântaţi cu prooroci vii; noi avem doar scrisori moarte. Chivotul legământului Tău a mers înaintea lor şi a împrăştiat groaza în duşmanii lor, dar o carte de care vrăjmaşii noştri îşi bat joc în fiecare zi este singura descoperire a puterii Tale printre noi. Ei se lăudau cu Urim şi Tumim, şi primeau imediat răspunsuri prin intermediul heruvimilor; noi avem doar răspunsuri generale, luate din scrierile greceşti şi evreieşti, şi pe multe nici nu le înţelegem. Ei discutau familiar cu Moise, mijlocitorul lor, cu Aaron, marele preot, şi cu Samuel, proorocul lor; aceşti oameni sfinţi le-au dat îndrumări precise în cazurile neclare; dar vai!... apostolii şi oamenii inspiraţi sunt morţi, şi Tu, Doamne Isuse, Mijlocitorul, Preotul şi Profetul nostru, nu poţi fi consultat în nici o privinţă, fiindcă nu Te mai descoperi! Cât despre cartea Ta sfântă, ştii că uneori ne lipsesc banii ca să o cumpărăm, ne lipseşte învăţătura ca să consultăm originalul, ne lipseşte înţelepciunea ca să înţelegem traducerile, ne lipseşte îndemânarea sau vederea ca să o citim, şi suntem astfel împiedicaţi să o folosim şi să tragem vreun beneficiu de pe urma ei. O, Doamne, dacă din cauza acestui tablou binecuvântat al Tău nu mai putem avea nici o descoperire a slăvitului Original, ai milă de noi, ia-ne cartea Ta preţioasă, şi arată-ne persoana Ta mai preţioasă, aşa cum ai făcut cu înaintaşii noştri”.

Limba oamenilor şi a îngerilor are nevoie de cuvinte noi ca să exprime dulceaţa şi slava cu care vizitează Fiul lui Dumnezeu sufletele care nu se pot odihni fără El. Această binecuvântare nu trebuie descrisă, ci simţită. Nu poate fi scrisă cu cerneală, ci cu Duhul viului Dumnezeu, nu pe hârtie, ci pe tăbliţa de carne a inimii. Fie ca Domnul Însuşi să explice misterul, să vă dea să mâncaţi din mana ascunsă şi să vă dăruiască un nume nou, pe care nu îl cunoaşte nimeni în afară de cel care îl primeşte!

O arătare a Duhului Sfânt de anul trecut nu ne mai sprijineşte sufletul anul acesta, aşa cum aerul respirat ieri nu mai aprinde astăzi flacăra vieţii. Soarele care a strălucit săptămâna trecută trebuie să ne încălzească din nou săptămâna aceasta; lumina de demult este moartă; căldura de demult este rece; trebuie să avem mâncare proaspătă în fiecare zi, şi chiar dacă nu avem nevoie de un Hristos nou, avem nevoie în fiecare zi de noi descoperiri ale iubirii şi puterii Lui veşnice. Domnul ne-a învăţat această lecţie importantă atunci când a făcut ca mana din pustie să se topească în fiecare zi, iar mana veche să facă viermi şi să se altereze.

Descoperirea lui Hristos, prin care un om neconvertit devine posesorul sfânt şi fericit al credinţei, este o arătare supranaturală, duhovnicească şi experimentală a Duhului, puterii şi iubirii (şi uneori a persoanei) lui Dumnezeu, arătat în trup, cu ajutorul căreia El se face cunoscut şi prin care ne bucurăm în El într-un mod nou. Este la fel de nouă ca şi cunoaşterea pe care o obţine un om atunci când gustă pentru prima dată miere şi vin, după ce a mâncat doar pâine şi apă; un asemenea om, care nu s-a simţit mulţumit auzind cele mai elocvente descrieri ale acestor produse naturale savuroase, le gustă acum el însuşi! Această arătare este acordată, mai devreme sau mai târziu şi într-o măsură mai mică sau mai mare, oricărui căutător sincer, prin unul sau mai multe simţuri spirituale care se trezesc în sufletul său; această arătare poate veni treptat sau dintr-o dată, după bunul-plac al lui Dumnezeu. De îndată ce puterea Duhului Sfânt îndepărtează vălul necredinţei care acoperă inima omenească; de îndată ce sufletul ajunge la o credinţă vie în Cuvântul Vieţii; de îndată ce uşa credinţei se deschide – Domnul Isus Hristos vine şi Se descoperă plin de har şi de adevăr. Doar atunci este templul lui Dumnezeu cu omul; împărăţia Sa a venit cu putere; dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt sunt prezente în sufletul născut din nou; viaţa veşnică a început; cerul a venit pe pământ; moştenitorul treaz al slavei strigă Ava, adică Tată; şi, printr-o experienţă binecuvântată, vede că a ajuns pe muntele Sion, în Ierusalimul ceresc.

Aceste mijloace sunt atât exterioare, cât şi lăuntrice; cele exterioare sunt numite de biserică „mijloacele harului”, şi cuprind următoarele: auzirea sau citirea personală a Cuvântului lui Dumnezeu, participarea la împărtăşanie şi rugăciunea unită pentru arătarea Duhului Sfânt, aşa cum au făcut primii creştini. Aceste mijloace trebuie să fie utilizate cu multă sârguinţă, dar nu trebuie să ne punem încrederea în ele; singurul care merită toată încrederea noastră este Dumnezeu Însuşi, care lucrează totul în toate. Nu toiagul lui Moise a despărţit Marea Roşie, ci braţul atotputernic care a despărţit la început apele de ape fără ajutorul vreunui toiag. Cu toate acestea, Moise nu putea arunca toiagul deoparte, pretinzând că se încrede doar în Dumnezeu, şi nici nu putea să se bizuie doar pe acest obiect, de parcă toată puterea divină ar fi locuit în el.

Am vrea ca El să vină şi să ne dea o odihnă trândavă, dar El vine ca ne înveţe să renunţăm la păgânătate şi să luptăm lupta cea bună a credinţei; ori, nouă lucrul acesta nu ni se pare tocmai plăcut. Firea noastră vrea să păşim imediat pe tron, dar Hristos se oferă să ne ţintuiască întâi pe lemn şi să ne răstignească carnea cu plăcerile şi poftele ei; însă noi ne temem de aşa ceva ca de moarte. Noi aşteptăm să fim purtaţi de îndată pe muntele Tabor, ca să vedem slava Sa negrăită; El ne conduce la Ghetsimani ca să veghem şi să ne rugăm, sau la Calvar ca să suferim şi să murim alături de El; astfel, noi dăm înapoi, şi nu alegem să-L cunoaştem. Nerăbdarea noastră dictează că El trebuie să schimbe imediat noaptea în zi; însă, în loc să Se arate ca soarele la amiază, El poate să apară doar ca luceafărul de dimineaţă. Acest lucru ne distruge speranţele; dispreţuim ziua începuturilor slabe, şi nu considerăm că o manifestare atât de sărăcăcioasă este demnă de luat în seamă sau de apreciat. Dacă tu, cititorule, ai căutat vreodată să-L cunoşti personal pe Isus, nu te opri până nu vezi că soarele tău nu mai apune. Totuşi, între timp, nu trece cu vederea nici cea mai slabă rază de lumină cerească; cea mai neînsemnată strălucire îţi poate deschide ziua senină a veşniciei. Nu te mai baza pe falsa ta înţelepciune şi transformă-te într-un copil, dacă vrei să intri în Împărăţia Cerurilor, şi să-L vezi pe Rege în strălucirea Sa.

Adevăraţii creştini jelesc şi plâng, unii după un Dumnezeu absent – asemeni Mariei, alţii pentru păcatele lor – asemeni lui Petru, şi nu pot fi mângâiaţi nici măcar de îngeri; ei îşi găsesc bucuria doar în Cel care este aproape de toţi cei ce-L caută, şi mângâie pe toţi cei cu inima zdrobită. Cel care S-a arătat Mariei îndurerate şi lui Petru în timp ce lupta cu deznădejdea, va vizita de îndată pe cei care plâng şi le va aduce mântuirea. El este deja cu ei, aşa cum a fost cu Maria, chiar dacă ei nu îşi dau seama; El va fi în curând în ei, nădejde sigură şi mângâietoare a slavei.

Autorul

Despre John Fletcher



Născut în Elveţia în 1729 şi educat în această ţară, Monsieur de la Fléchère – acesta era numele său original – a arătat zel pentru lucrarea lui Dumnezeu încă din tinereţe. A fost unul din tinerii care nu s-au temut să fie consideraţi religioşi. După ce a sosit în Anglia în 1750, a luat imediat legătura cu cei care gândeau la fel. În curând, în St. Albans – printr-o ocazie favorabilă – a întâlnit o doamnă născută din nou care l-a încurajat atât de mult să caute o experienţă de durată cu Cristos, încât el a considerat foarte importantă aderarea sa la neînţeleşii metodişti. Fără îndoială că principiile dogmatice ale creştinilor din patria lui i-au influenţat opiniile despre viaţă şi moarte. Cu toate acestea, tovărăşia celor doi fraţi Wesley şi a lui George Whitefield a furnizat baza pentru dorinţa pe care o avusese întotdeauna, aceea de a-L cunoaşte mai mult şi mai adânc pe Mântuitorul.

Imediat după hirotonirea sa în martie 1757, acest tânăr plăcut – care nu împlinise încă treizeci de ani – s-a oferit să-l însoţească pe John Wesley în călătoriile lui. Acest lucru a fost un răspuns direct la rugăciune, şi l-a ajutat să-şi câştige un loc în inimile celor doi fraţi Wesley; energia, farmecul, sinceritatea şi gândirea sa limpede au fost o sursă de încurajare în timpul celor trei ani care au urmat.

Apoi, considerând că sosise timpul să ocupe un loc stabil de preot, şi-a ales mica localitate Madeley drept cămin. Aceasta era singura biserică deschisă pentru el şi, în acelaşi timp, parohia care avea cele mai mari pretenţii de la vicarul ei, deşi oferea cea mai mică recompensă financiară. Timp de douăzeci şi cinci de ani, din 1760, Fletcher a lucrat aici: urât, iubit, blestemat, adorat, persecutat şi neînţeles, a împărtăşit soarta oamenilor de jos cu remarcabilă răbdare. Deşi în zilele acelea existau şi biserici mari, cu membri numeroşi, care ofereau salarii bune, el a căutat o comunitate care să aibă nevoie de el. Iubirea pentru lucrurile materiale, atât de întâlnită în secolul XX, nu îi era necunoscută acestui preot atât de educat, dar chemarea de a renunţa la sine însuşi în fiecare zi era mai puternică. O asemenea hotărâre într-o congregaţie abandonată (fiindcă aceasta este descrierea corectă a situaţiei din Madeley în momentul în care a intrat el în scenă) poate avea doar două rezultate: eşecul total, sau victoria deplină; Dumnezeu a îngăduit ca, în colţul acesta jalnic din via Sa, lucrarea să fie înviorată.

În primul an de lucrare, noul vicar necăsătorit a trăit într-o singurătate cruntă şi a avut foarte puţini participanţi la serviciile divine. Totuşi, fiindcă credea că Domnul îi cerea să fie credincios, chiar dacă parohia s-ar fi redus la un singur enoriaş, el a mers înainte. A trecut prin zile de descurajare; săptămâni întregi, s-a luptat cu întrebarea: „Oare fac voia lui Dumnezeu?” Ştiind că era absurd să se lase pradă îndoielii care îl copleşea, îşi continua strădaniile în fiecare zi. În cele din urmă, după luni întregi de rugăciuni fierbinţi, primind din când în când câte o neînsemnată binecuvântare, a văzut că acela era locul în care îl chemase Dumnezeu, chiar dacă nu primise încă un răspuns vizibil.

Madeley era plin de oameni cârtitori şi ignoranţi; Fletcher văzuse prea bine acest lucru încă de la prima sa vizită, înainte de a accepta parohia. Orice alt preot, lipsit de principiile înalte ale acestui entuziast, s-ar fi gândit bine înainte de a menţiona asemenea probleme de la amvon. John Fletcher nu a încetat să predice împotriva plăcerilor zilnice ale enoriaşilor săi: beţia, chefurile, încăierările şi imoralitatea generală! De aceea, nu este surprinzător că a întâmpinat multe atacuri de toate felurile. Totuşi, această abordare nu a fost greşită; dovadă stă faptul că, după doi ani, localitatea Madeley se schimbase foarte mult. Orăşelul de ţară a cărui locuitori nu ştiau ce înseamnă decenţa, unde se râdea de orice formă de religie, a devenit un loc sfânt; biserica era plină în fiecare duminică, atât dimineaţa, cât şi seara. Putem să presupunem că predicarea lui nu s-a limitat la acuzaţii, şi că lucrarea Cuvântului a fost însoţită de multă rugăciune. Ca şi Richard Baxter din Kidderminster, ca şi alţii asemenea lui, John Fletcher a găsit secretul lucrării pastorale.

Reţeta succesului său pare să fi fost rugăciunea de mijlocire, consacrarea personală în faţa lui Cristos, studiul intens al Scripturii, grija socială pentru turmă şi zelul cu care vizita pe orice persoană confruntată cu vreun necaz. Avea un colţ special în biroul său, dedicat rugăciunii; acolo stătea în genunchi ore întregi în fiecare zi – peretele din faţă poartă semnele cererilor lui chinuitoare. Dedica două nopţi pe săptămână lecturii, străduindu-se să obţină o mai bună cunoaştere a credinţei creştine, şi stătea treaz până în zori, când se retrăgea pentru câteva ore de somn, copleşit de oboseală. Organiza acţiuni de binefacere, şi el însuşi lucra mult în folosul bătrânilor, săracilor, muribunzilor, văduvelor şi orfanilor. Dovedea o compasiune tipic evanghelică pentru nevoile sociale ale celor din jur, şi sacrifica totul pentru ca viziunea lui să devină realitate. Dăruirea lui era atât de considerabilă, încât îi rămânea foarte puţin din salariu pentru întreţinerea casei şi mâncare.

După opt ani de la sosirea lui la Madeley, contesa de Huntingdon i-a cerut domnului Fletcher să devină rectorul noului colegiu înfiinţat de ea pentru studenţii în teologie. Aceasta nu era o onoare neînsemnată, fiindcă existau alţi preoţi pe care distinsa doamnă îi cunoştea mai bine, şi care împărtăşeau pe deplin vederile ei teologice. Totuşi, orice onoare pământească pare să fi fost de mică importanţă pentru acest om excepţional; el nu a apreciat nici un lucru doar din punct de vedere omenesc. A acceptat această slujbă cu condiţia de a lucra cu jumătate de normă; dorea să rămână vicar de Madeley, şi să-şi continue lucrarea pastorală. Contesa, pusă să aleagă între a accepta condiţiile lui sau a renunţa la el, a fost de acord până la urmă cu oferta lui. Nu ştia ce binecuvântări aveau să urmeze acestei angajări. Studenţii au mărturisit că nu ştiau uneori dacă erau în lumea aceasta, sau în cea viitoare. Zile la rând, nu făceau altceva decât să caute faţa Mântuitorului ore întregi. Cu anumite ocazii, nu se atingeau câte o săptămână de cărţile lor. Vizitele rectorului la colegiu erau zile ale Cincizecimii; mărturisiri voluntare, cercetări ale inimii şi minunate întâlniri de rugăciune erau în mod natural la ordinea de zi. Această purtare poate părea ciudată celor care ştiu că John Fletcher era un oponent al fanatismului, şi un susţinător înfocat al nevoii studenţilor şi oamenilor de a fi la curent cu evenimentele contemporane. Considerând că existau destui profesori competenţi în cadrul colegiului, Fletcher s-a purtat ca un pastor care vine în vizită şi întăreşte credinţa candidaţilor la hirotonire. Cunoscând problemele practice pe care aveau să le întâlnească în parohii, considera că aveau nevoie de o profundă cunoaştere personală a Fiului lui Dumnezeu. El îi îndemna să-L caute pe Dumnezeu, ca să poată deveni părtaşi ai făgăduinţelor divine şi simboluri vii ale puterii Celui Atotputernic.

Trezirea spirituală care a cutremurat colegiul Trevecca în timpul lucrării sale ar fi continuat dacă nu ar fi izbucnit o mare controversă în sânul metodiştilor. Deşi această divizare teologică se pregătea de câţiva ani, amărăciunea ei a ieşit la iveală în 1770. Acum este uşor să vezi că lipsa de înţelepciune, răceala, nerăbdarea şi greşelile gramaticale erau adevăratele motive din spatele întregii probleme. În mijlocul acestor certuri, o asemenea diagnosticare calmă era imposibilă. John Fletcher a făcut tot ce-i stătea în putinţă ca să repare spărtura şi să vindece rănile; eforturile sale, deşi apreciate de toţi cei implicaţi, nu au dus la nimic; oamenii se hotărâseră, şi domnea un spirit neînduplecat şi dezagreabil. Fletcher s-a trezit într-o tabără opusă faţă de contesa de Huntingdon şi s-a simţit obligat să demisioneze. Aceasta a fost o hotărâre plină de tristeţe pentru el, şi un şoc din care colegiul şi-a revenit cu greu; totuşi, era o problemă de principii, şi demisia nu a putut fi evitată. Enoriaşii lui de la Madeley s-au bucurat tot atât de mult pe cât au plâns studenţii de la Trevecca.

John Fletcher nu dorea să se pronunţe asupra unei probleme până nu era sigur de fapte. Când era pe deplin sigur de adevărul descoperit, puteai fi sigur că îl va prezenta peste tot. Un asemenea zel, combinat cu capacităţile lui naturale, l-a făcut să fie un scriitor prolific. Drept urmare, putem încă să vedem cât de frumos poate vorbi cineva despre duşmanii săi sau despre eretici. Toate broşurile, pamfletele, predicile şi tezele lui sunt scrise cu nemăsurată dragoste creştină şi cu cea mai nobilă curtenie; atacurile lui făţişe la adresa celor mai mari erezii din zilele acelea (printre care şi unitarianismul) sunt capodopere de claritate, adevăr şi dragoste neobişnuită pentru sufletele celor amăgiţi de asemenea minciuni. În loc să-i umilească pe duşmanii lui teologici (practică obişnuită în zilele acelea), îi făcea să se simtă doriţi de Mântuitorul său. Această abordare a făcut ca mulţi adepţi ai amăgirii să caute să înţeleagă mai bine Scripturile. Controversele moderne s-ar fi stins mai repede dacă personalităţile creştine implicate ar fi urmat exemplul domnului Fletcher.

Atitudinea lui neschimbată faţă de bani şi de orice formă de bogăţie lumească trebuie să le fi părut de neînţeles contemporanilor lui; nu era niciodată impresionat de ofertele de lux şi comfort. De fapt, doar fiindcă o „anumită tânără doamnă” era bogată, el a refuzat dragostea singurei femei cu care s-ar fi putut căsători. Numai după ce domnişoara Bosanquet a fost dezmoştenită de familia ei pentru vederile evanghelice, lucru care se întâmpla la douăzeci şi cinci de ani de la prima lor întâlnire, Fletcher a rupt tăcerea şi a făcut mult-aşteptata cerere în căsătorie. Chiar şi atunci, a spus clar că, deşi o iubea demult, doar sărăcia în care ajunsese acum făcuse posibilă căsătoria lor!

S-au căsătorit în 1781, când mirele avea cincizeci şi doi de ani. A fost o căsătorie binecuvântată şi acceptată cu drag în Madeley, chiar dacă mireasa era din Leytonstone şi nu o localnică. E foarte trist că o asemenea căsătorie fericită a fost întreruptă de moarte după doar trei ani şi nouă luni. Pe toată durata vieţii sale pastorale, John Fletcher a dovedit o remarcabilă putere spirituală în timpul predicării; fără îndoială că a primit ungerea divină şi a vorbit cu puterea Duhului Sfânt. Congregaţia lui obişnuită a crescut în salturi, tinerii şi bătrânii fiind foarte afectaţi la fiecare serviciu divin; lacrimile erau ceva obişnuit. Nu conta unde ajungea în Insulele Britanice, nici limba vorbită de oameni, rezultatul era acelaşi; pe continent, în parohia lui, întreaga audienţă era adusă într-o stare de deplină convingere. Uneori congregaţia rămânea pe loc ore întregi după terminarea predicii, fiindcă tânjeau cu toţii după harul divin care să urmeze pocăinţei.

Când s-a descoperit că suferea de tuberculoză, a rămas la fel de liniştit, declarând - cu simplitatea unui copil – că avea nevoie de pedeapsa divină. În loc să se odihnească sau să joace rolul pacientului, a pornit într-un turneu de predicare în Elveţia, ca să împărtăşească compatrioţilor săi lucrurile pe care i le arătase Dumnezeu în ultimii ani. A îndurat suferinţa aşa cum îndurase neînţelegerea; în ciuda firii lui sensibile, a fost în stare să rămână liniştit în orice criză, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Moartea lui în 1785, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, a fost timpurie şi prematură; a trăit ca o flacără şi s-a stins mai repede decât trebuia; toată ţara a fost îndurerată de pierderea lui. John Wesley a promis să scrie istoria vieţii lui cât mai repede, pentru ca experienţa acestui bărbat să rămână pentru posteritate. Un an mai târziu, la vârsta de optzeci şi trei de ani, John Wesley se achita de această îndatorire. În manuscrisul său detaliat Wesley scria: „Nu am cunoscut pe nimeni atât de profund şi total consacrat lui Dumnezeu... şi nici nu mă aştept să cunosc, înainte de veşnicia ce va să vină”.

Cartile scrise de John Fletcher pe care la puteti cumpara de la editura noastra:

• Hristos Se arată
Recenzii

Nu există nici o recenzie pentru această carte.

Adaugă recenzie la această carte

Nume:
Comentariu: