Rutină, putreziciune sau trezire

A.W. Tozer

Rutină, putreziciune sau trezire, de A.W. Tozer

Disponibil Domeniu: Data apariţiei: ISBN: Număr de pagini: Dimensiune: Preţ: Cantitate:

Trezire 24 Septembrie 2007 978-973-88299-2-3 142 14,8 x 21 12 RON

Fragmente sugestive

CUPRINS

1. Cel mai mare vrăjmaş al creştinului

2. Greşeli în gândire

3. Deşteptat din somn

4. Biserica în rutină

5. Ieşind din rutină

6. Ocupându-ne de problemele spirituale

7. Trei legi spirituale

8. Spărgând statu-quoul

9. Vocea lui Dumnezeu care vorbeşte

10. O Carte care nu se schimbă, într-o lume mereu în schimbare

11. Două portrete ale bisericii

12. Un concept biblic al Bisericii

13. O biserică model

14. Vocea credinţei

15. Marele test: modificând adevărul

Scopul meu este să trezesc pe câţiva din somn. Ştiu că este imposibil să-i trezesc pe toţi, dar sper să trezesc câţiva.

Avem la dispoziţie o oră ca să ne pregătim pentru eternitate. Să eşuezi în a te pregăti este un act de nebunie morală. Dacă ţi se dă o zi în care să te pregăteşti, iar tu permiţi ca orice să împiedice pregătirea, aceasta este o nebunie de neiertat pentru oricine. Dacă suntem în rutină spirituală, nimic din această lume nu ar trebui să ne împiedice. Nimic din această lume nu e vrednic să facă aceasta. Dacă credem în veşnicie, dacă credem în Dumnezeu, dacă credem în viaţa veşnică a sufletului, atunci nimic nu este suficient de important ca să ne facă să comitem un asemenea act de nebunie morală.

Unde sunt sfinţii model? Noi ar trebui să creştem printre noi sfinţi model, felul de creştini care să fie luaţi ca exemplu şi despre care să se spună: „Vreau să-i urmez pe aceşti bărbaţi şi pe aceste femei şi să fiu ca ei, aşa cum şi ei sunt ca Domnul lor.” Dar noi, pur şi simplu nu „producem” sfinţi în această generaţie. Majoritatea sunt exemple proaste pentru alţi creştini. Muncim din greu ca oamenii să se convertească şi avem pretenţia că facem lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, după ce oamenii se convertesc şi ajung să ne cunoască, le suntem exemple proaste. Cred că acesta este un abuz în biserica lui Cristos.

Continuăm să trecem prin acea perioadă în care Ioan 3:16 este singurul verset folosit de cineva. Domnul îi iubeşte pe toţi. Veniţi, veniţi, veniţi; toată lumea să se convertească. Aşa că oamenii vin, însă convertirile rămân ceva de dorit. În loc ca oamenii să se convertească la Împărăţia lui Dumnezeu, biserica s-a convertit la obiceiurile şi căile acelor oameni. Nu există nici o separare de lume. Părerile şi obiceiurile lumii intră în biserică.

Deoarece Duhului Sfânt nu I se dă nici o ocazie să lucreze în slujbele noastre de la biserică, nimeni nu se pocăieşte, nimeni nu-L caută pe Dumnezeu, nimeni nu-şi peterece o zi aşteptându-L în tăcere pe Dumnezeu cu Biblia deschisă, căutând să-şi pună în ordine viaţa. Nimeni nu face aceste lucruri – noi vrem doar mai mulţi oameni. Dar mai mulţi oameni pentru ce? Mai mulţi oameni care să vină şi să repete slujbele noastre moarte, fără sentiment, fără sens, fără uimire, fără mirare? Mai mulţi oameni care să ni se alăture în sclavia faţă de automatism? În cea mai mare parte, rigiditatea spirituală care nu se poate apleca este prea slabă ca să ştie exact cât de slabă este.

Dorinţa noastră de a fi decenţi, de a nu ieşi din tipar şi de a nu se întâmpla nimic fanatic va continua până când absolut nimic nu se va întâmpla. Nu avem nici o manifestare divină, dar avem absenţa sfinţeniei. Cu toate acestea, Dumnezeu doreşte ca noi să cunoaştem prezenţa Lui şi să manifestăm sfinţenie.

V-aţi gândit vreodată la situaţia nebiblică şi fără speranţă în care ne aflăm acum, ca biserici evanghelice?

Noi râdem de cei ce sunt de partea cealaltă a gardului eclesiastic pentru că ei se pleacă, se curăţă şi se ploconesc de faţă cu biserica. Dar nouă ne lipseşte reverenţa – nu pentru că suntem slobozi în evanghelie, ci pentru că Dumnezeu lipseşte iar noi nu avem nici un sentiment al prezenţei Lui.

Biserica obişnuită este pur şi simplu o grămadă de frunze moarte, fireşti, fără nici un pic de viaţă. O organizăm, o sprijinim financiar şi o menţinem. Cu toate acestea, nu avem nimic altceva decât frunze fireşti care vor arde în iad în zilele care ne stau înainte, când Domnul se va întoarce.

Biserica este formată din oameni reali, iar atunci când aceştia se unesc, avem biserica. Cum sunt oamenii care formează biserica, aşa este şi biserica – nu mai rea, nu mai bună, nu mai înţeleaptă, nu mai sfântă, nu mai arzătoare şi nu mai închinătoare. Ca să îmbunătăţeşti sau să schimbi biserica trebuie să începi cu oamenii, în mod individual.

Mă întreb dacă nu cumva ne păcălim singuri. Mă întreb dacă nu cumva mare parte a tuturor lucrurilor pe care le facem nu este autoînşelare. Aud vocea lui Isus spunându-ne: „Ai stat destulă vreme acolo unde eşti. Ridică-ţi tabăra şi mergi înspre zona de deal a ţării.” Aceasta va fi o nouă experienţă spirituală pe care Dumnezeu o are pregătită pentru noi. Tot ce a făcut Isus Cristos pentru noi putem avea astăzi. Viaţa triumfătoare, viaţa plină de bucurie, trăirea sfântă, trăirea roditoare, cunoştinţa plină de uimire şi de încântare a Triunului Dumnezeu – toate acestea sunt ale noastre. Putere pe care să n-o fi cunoscut înainte, răspunsuri nevisate la rugăciuni – sunt ale noastre. „Vedeţi, v-am pus ţara înainte; intraţi şi luaţi în stăpânire ţara…” (Deutoronom 1:8). Domnul ţi-a dat-o printr-un legământ. Du-te s-o iei – e a ta. A fost dată lui Avraam, Isaac, Iacov şi întregii seminţii ce a urmat după ei. Isus S-a rugat: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). Aceasta îi acoperă pe toţi aceia care fac parte din Biserica lui Isus Cristos. Dacă-L numim Domn, cum să îndrăznim să mai rămânem un moment în rutină?! Domnul ne-a chemat să mergem mai departe. Însă atunci când oamenii trăiesc în rutină, nici chiar îngerul Gavril nu-i poate ajuta dacă ei nu ies afară din ea. Aceasta nu este o acuzaţie, dar este o sugestie. Dacă tu nu eşti în rutină, nu te supăra – altcineva este. Dar dacă eşti în rutină, trebuie să ieşi din ea. Diferenţa dintre un picior de lemn şi un picior bun este că dacă înţepi piciorul de lemn, persoana în cauză nu-şi dă seama. Diferenţa dintre o biserică ce este într-o putrefacţie seacă şi o biserică vie este, că dacă înţepi biserica în viaţă, aceasta va reacţiona. Dacă o înţepi pe cealaltă, ea e deja moartă. Copacul viu are frunze verzi, bogate şi sănătoase. Ia un cuţit, taie adânc scoarţa şi copacul va sângera. E viu. Copacul bătrân, mort stă pur şi simplu, aşa cum stă un turn de veghe pentru ciorile bătrâne pe post de santinele. Ia-ţi cuţitul, sapă cât de adânc vrei şi nu se va întâmpla nimic, deoarece copacul e mort. Dacă în urma predicii mele, tu nici nu te vei supăra, nici nu te vei bucura, nici nu te vei întrista, atunci ştiu că nimic nu mai poate fi făcut. Dar există unii oameni care sunt vii şi cred că majoritatea este aşa.

Exact aici ne aflăm şi noi în biserică. Trebuie să te ocupi de oameni săptămâni întregi ca să-i faci să-şi dea seama că sunt în rutină. Dacă n-ar fi existat nici un remediu, ar fi fost nemilos să faci aşa ceva. Dar dreptatea lui Dumnezeu este de partea păcătosului care mărturiseşte. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1Ioan 1:9). Pentru că Isus Cristos a murit, pentru că El a fost Dumnezeu şi pentru că El a fost om, ispăşirea este completă şi deplin eficace. Toate atributele lui Dumnezeu sunt de partea celui care îşi mărturiseşte păcatele, se întoarce de la ele şi aleargă la picioarele lui Isus.

Nu vi se cere să urmaţi liderii de biserică. Nu vi se cere, ca unui mic măcăleandru care stă în cuib, să vă deschideţi guriţa nevinovată şi să luaţi orice vă pun ei înăuntru. Dacă ceea ce pun eu înăuntru nu este hrană biblică, vărsaţi-o şi nu vă fie teamă să o faceţi! Sunaţi-mă, veniţi să mă vizitaţi sau scrieţi-mi o scrisoare anonimă. Dar faceţi ceva în privinţa aceasta! Sub nici o formă nu înghiţiţi ceea ce vă dau liderii voştri. Aici este Cartea, Biblia: mergeţi la Ea.

În multe biserici evanghelice, temperatura este atât de scăzută încât nici unul dintre ei nu-şi imaginează că sunt reci în inimile lor. Cântăm cântece care au fost scrise de inimi fierbinţi precum focul – le cântăm cu răceală într-un ritm lent. Acesta este evanghelismul pe care-l avem pe tot continentul. Jucăriile de cauciuc ale sfinţilor ne costă o grămadă, căci le ies dinţii copiilor Celui Prea Înalt.

Cred că există speranţă, ba chiar multă speranţă. Dar va fi nevoie de ceva tărie de caracter, de hotărâre, de multă rugăciune şi de purtarea crucii. Însă Îl vom avea pe Dumnezeu de partea noastră, iar eu prefer să-L am pe Dumnezeu de partea mea decât să am toate armatele din lume.

Israel era în rutină şi nu vroia ca cineva să îi deranjeze liniştea. Le plăcea muzica, mâncarea, paturile de fildeş şi se ungeau cu cel mai bun undelemn. Aveau tot ceea ce noi am numi o viaţă luxoasă. Dar nu erau îndureraţi de starea nenorocită în care se afla Israelul. Nu le păsa. Haideţi să nu ne odihnim în paturi de fildeş. Prin harul lui Dumnezeu, haideţi să începem să simţim puţină întristare pentru nenorocirea lui Iosif, să fim îngrijoraţi şi neliniştiţi în Duhul Sfânt de starea în care se află Biserica.

Ai curajul creştin de a-ţi schimba casa în aşa fel încât să se potrivească cu voia lui Dumnezeu? Ai curajul creştin să-ţi pui afacerea în ordine conform voii lui Dumnezeu? Ai curajul creştin să-ţi aduci viaţa personală pe linia voii lui Dumnezeu şi să dai afară orice nu este din Dumnezeu? Noi încă nu ştim ce nevoie disperată avem ca Dumnezeu să facă ceva în această vreme în care trăim, o vreme a deşertăciunii lumeşti, a carnalităţii, a competiţiei şi a orgoliului. Câtă nevoie avem de Dumnezeu! Câtă nevoie avem de Cristos! Câtă nevoie avem de Duhul Sfânt! Avem nevoie de o trăire curată, de sfinţire şi curăţie de inimă. Atunci Duhul Dumnezeului celui viu va veni peste noi.

Am o limbă ascuţită şi un fel de a fi puţin cam aspru, iar uneori spun lucruri care rănesc sentimentele unora. Nu vreau să te rănesc, dar iartă un seamăn de-al tău care e prea tâmpit ca să ştie să spună mai bine. Poate că nu sunt un creştin bun, dar creştin tot sunt. Sunt membru al Trupului lui Cristos. Sunt în arcă împreună cu puţinii binecuvântaţi care au fost cinstiţi de Dumnezeu cu har şi, de aceea, mie nu-mi este ruşine şi nu vreau să-mi fie.

Trebuie să ne întoarcem la credinţa că protestanţii există ca să protesteze, că ereticii există ca să fie eretici şi nonconformiştii trebuie să refuze să se conformeze.

Îl avem pe Dumnezeu. Îl avem pe Cristos. Avem adevărul. Avem o lume care are nevoie de ajutor. Îi avem pe sfinţi, avem puterea rugăciunii. Avem bucuria ascultării şi avem uimirea dulce a Prezenţei Sale. Avem bucuria cântecului creştin. Avem toate acestea, şi nu avem nevoie de gunoi. Îl avem pe Dumnezeu. Tot ceea ce trebuie să facem este să credem în Fiul Lui, Isus Cristos, să ne supunem adevărului şi Domnul Se va descoperi pe Sine, Se va arăta printre zăbrele.

Cum ieşi din rutina spirituală? Ieşi dându-I lui Dumnezeu tot ce ai, lăsându-L pe Dumnezeu să te stăpânească în mod total. Concentrează-ţi întreaga viaţă asupra lui Dumnezeu şi a Fiului Său, Isus Cristos. Apoi, caută să cunoşti dulcea fascinare de a-L iubi pe Dumnezeu. Nu poţi să dormi prea mult când frumuseţea Domnului Isus este înaintea ochilor tăi. Unii au dormit destul. O!, numai dacă ai putea să te trezeşti la vocea Prea iubitului tău! Numai dacă ai putea să te trezeşti şi să-L auzi vorbind! – aceasta ar fi mai dulce decât cântecul pitpalacului, mai dulce decât sunetul harpei. Vocea Fiului lui Dumnezeu – ea te-ar scoate din rutină şi te-ar trezi din somn. Isus Cristos este muzica lui Dumnezeu, poezia lui Dumnezeu, arta lui Dumnezeu, frumuseţea lui Dumnezeu, este tot ce are Dumnezeu.

Unii spun: „Tu predici lucruri triste.”… Nu vă predic o religie tristă. Vă spun doar că trebuie să stabilim o direcţie nouă. Trebuie să-L căutăm pe Domnul. O scurtă privire asupra Feţei Lui va zdrobi toate dorinţele fireşti pentru orice înseamnă mai puţin decât aceasta.

Dacă în urma predicii mele, tu nici nu te vei supăra, nici nu te vei bucura, nici nu te vei întrista, atunci ştiu că nimic nu mai poate fi făcut. Dar există unii oameni care sunt vii şi cred că majoritatea este aşa.

Autorul

Despre A.W. Tozer

O viaţă în urmărirea lui Dumnezeu

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „Viaţa lui A.W.Tozer - în urmărirea lui Dumnezeu”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.

În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici ale Alianţei Creştine şi Misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „Urmărirea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – mistici şi puritani, oameni ai credinţei.

"I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu", mărturiseşte Tozer, "pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: 'Ştii, mă gândesc la tine... mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine'. I-am răspuns: 'Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-aţi spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta'. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: 'Veniţi la Mine!', şi rugăciunea păcătosului: 'Ai milă de mine!'. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers. Acestea au fost cele două lucruri - remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă - care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu".

"Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele. Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor 'ism'-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră - să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale".

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”.

Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.

În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.”

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

Într-una din predicile lui, a spus: "Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. "Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?" Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: "Depărtează-te de astfel de oameni".

Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”

„Dumnezeu se revelează pe Sine 'copilaşilor', dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”

Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic."În multe biserici", s-a plâns Tozer, "creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!"

Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în "Părtăşia inimii arzătoare". Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.

A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

Cartile scrise de A.W. Tozer pe care la puteti cumpara de la editura noastra:

• Ce s-a întâmplat cu închinarea?
• Isus este biruitor!
• Isus, Căpetenia credinţei noastre
• Rutină, putreziciune sau trezire
• Tragedie în Biserică - lipsa darurilor
• Credinţa dincolo de raţiune
• Intorc vorba diavolului
• Oameni care s-au întâlnit cu Dumnezeu
• Isus, Omul nostru în slavă
• Rădăcina celor drepţi
• Urmărirea lui Dumnezeu
• Inchinarea: giuvaerul pierdut
• Atributele lui Dumnezeu Volumul 1
• Atributele lui Dumnezeu Volumul 2
• Sfetnicul
• Cum să testăm duhurile
• Născut după miezul nopţii
• Dumnezeu în urmărirea omului
• Omul: locuinţa lui Dumnezeu

Recenzii

gelu a scris:
o carte mai relevanta si mai actuala pt starea bisericiilor din ziua de azi eu nu am gasit.... abia astept sa iasa la tipar si sa fie citita de cit mai multi.. Doamne ajuta!!!

---

florica gherga a scris:
ma bucur din toata inima de acest om al lui dumnezeu care a avut curajul sa redea adevarul incepator si sa stea impotriva crestinismului modern care se intinde ca o plaga si multe biserici se duc spre iad.

---

alin-tgv a scris:
asta este adevarul...suntem in rutina si facem lucrurile 'sfinte'doar ca trebuie facute,fara foc,fara pasiune!Daca pe noi nu ne mai atrage crestinismul nostru,cum ar putea el sa atraga pe cei din jur?Domnul sa ne atinga inimile si sa ne deschida ochii!

---

Adaugă recenzie la această carte

Nume:
Comentariu: