Privind ţintă la Isus

Isaac Ambrose

Privind ţintă la Isus, de Isaac Ambrose

Indisponibil Domeniu: Data apariţiei: ISBN: Număr de pagini: Dimensiune: Preţ:

Diverse 27 Octombrie 2010 978-606-8000-34-3 998 14,7 x 22,7 0 RON

Fragmente sugestive

O privelişte a Evangheliei veşnice

Privirea sufletului la Isus Hristos în timp ce săvârşeşte măreaţa lucrare de mântuire!

Cuvintele de deschidere ale acestei cărţi:

Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus.

Cel mai splendid subiect de discuţie şi de scriere este ISUS HRISTOS. Citind lucrările lui Cicero, Augustin le-a lăudat pentru elocvenţa lor, dar a continuat spunând: „Nu sunt dulci pentru că numele lui Isus nu este în ele”. Iar mărturisirea lui Bernard este asemănătoare: „Dacă scrii, nu mă delectez cu ceea ce scrii dacă nu citesc numele Isus acolo; dacă discuţi sau dezbaţi, nu mă delectez cu aceste discuţii dacă numele Isus nu se aude în ele”. Într-adevăr, tot ce spunem nu este decât fără gust dacă nu este presărat cu această sare – „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva (spune Pavel) decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit”. Înainte de a predica printre corinteni, el a hotărât că acesta urma să fie singurul punct al cunoaşterii despre care să poată afirma că are pricepere şi a decis că în decursul slujirii sale, se va trudi să aducă oamenii la acest punct; acesta a fost lucrul pe care l-a transformat în „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” cunoaşterii sale; „ba încă, şi acum (spune el) privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu.” (Ef. 3:18, Fil. 3:8)

În această cunoaştere a lui Hristos, există un „preţ nespus de mare” faţă de toate celelalte cunoaşteri din lume; nu există nimic mai plăcut şi mai mângâietor, mai însufleţitor şi înviorător, mai fermecător şi mai satisfăcător pentru suflet. Numai Hristos este Soarele şi Centrul tuturor adevărurilor divine revelate; iar noi nu putem predica nimic altceva, ca fiind obiectul credinţei noastre şi elementul necesar al mântuirii sufletului nostru, care să nu se întâlnească în Hristos sau care să nu facă referire la Hristos, într-un fel sau altul; numai Hristos este întregul fericirii omului, Soarele care îl luminează, Medicul care îl tămăduieşte, Zidul de foc care îl apără, Prietenul care îl mângâie, Mărgăritarul care îl îmbogăţeşte, Chivotul care îl sprijină, Stânca ce îl susţine în cele mai mari presiuni, „ca un adăpost împotriva vântului şi ca un loc de scăpare împotriva furtunii, ca râuri de apă într-un loc uscat şi ca umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete” (Isaia 32:2). Numai Hristos este scara dintre pământ şi cer, Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, o taină pe care îngerii din ceruri doresc să o afle, să o iscodească şi să privească în ea (1 Pet. 1:12).

Iată un subiect binecuvântat într-adevăr; cine nu s-ar bucura să-l cerceteze, să se familiarizeze cu el? „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17.3). Veniţi deci, haideţi să privim la acest Fiu al neprihănirii; o astfel de privire nu ne poate aduce nici un rău, ci numai bine. Într-adevăr, dacă privim lung la soarele natural, ochii noştri pot orbi, iar feţele ni se pot înnegri, dar dacă privim ţintă la Isus, ochii noştri vor fi mai limpezi, iar feţele mai frumoase. Dacă „lumina ochiului înveseleşte inima ” (Prov. 15:30), cu cât mai mult va fi astfel când avem un obiect atât de binecuvântat la care să privim? Aşa cum Hristos este mai minunat decât lumea întreagă, la fel, această privelişte întrece toate celelalte privelişti; este rezumatul fericirii creştinului, chintesenţa îndatoririlor evanghelice – a privi ţinta la ISUS.

În text avem actul (de a privi ţintă) şi obiectul (Isus). În original, actul este foarte energic, aphorontes eis, pe care limba română nu îl exprimă în totalitate; a privi ţintă semnifică o dezlipire, o întoarcere a ochilor de la un obiect spre altul; sunt două expresii – apo şi eis – una semnifică o întoarcere a ochiului de la toate celelalte lucruri, iar cealaltă o fixare rapidă a ochiului asupra unui astfel de obiect, şi numai asupra unuia de acest fel. Aşadar, este atât o întoarcere a privirii, cât şi o fixare a privirii. Fixare asupra ce? Acesta este obiectul – o privire ţintă la Isus – un nume care denumeşte mila şi mărinimia lui, aşa cum Hristos denumeşte slujba şi rolul lui.

Nu voi fi atât de curios încât să întreb de ce este numit Isus, şi nu Hristos; presupun că Persoana este vizată, iar aceasta le implică pe amândouă. Să observăm numai lucrul acesta: că Isus este cel mai pur nume evanghelic dintre toate celelalte nume – Isus nu era în dialectul Vechiului Testament; primul loc în care citim că acest nume este dat lui Hristos este în Matei 1:21: „şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. Unii fac observaţia ca acest nume ISUS, I s-a dat de două ori: o dată înainte de moarte – Matei 1:21, iar apoi pentru totdeauna – Filipeni 2:10. Primul a fost un anunţ al intrării Sale în legământ cu Dumnezeu pentru a împlini legea pentru noi şi pentru a muri pentru păcatele noastre; al doilea a fost un anunţ al unei persoane atât de meritorie care, pentru smerenia Sa a fost mai înălţată decât a fost orice altă persoană şi decât va fi orice altă persoană.

La început, Isus a fost numele umil al harului Său meritat; acum, Isus este numele înălţat al slavei Sale sublime. La început, evreii L-au răstignit pe Isus şi Numele Lui; iar apostolul s-a îndoit că Isus era adevăratul Isus; dar acum Dumnezeu L-a înviat din morţi şi „L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” ( Fil. 2. 9,10). Intenţia mea nu este să insist asupra acestui nume în opoziţie cu alte nume ale lui Hristos; El este deseori numit Hristos, Domnul, Mijlocitorul, Fiul lui Dumnezeu şi Emanuel; de ce? Isus este toate acestea, Isus este Hristos, căci El este unsul lui Dumnezeu; Isus este Domnul, căci El are stăpânire asupra întregii lumi; Isus este Mijlocitorul, căci El este Împăciuitorul dintre Dumnezeu şi om; Isus este Fiul lui Dumnezeu, căci El a fost veşnic născut înaintea tuturor lumilor; Isus este Emanuel, căci a fost întrupat şi deci, Dumnezeu cu noi. Numai datorită faptului că Isus înseamnă Mântuitor şi că acest nume i-a fost dat pe această bază: „căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale”, scopul meu va fi acesta – de a privi la Isus în special în timp ce săvârşeşte marea lucrare a mântuirii noastre de la început la sfârşit. Într-adevăr, aceasta este vestea bună, Evanghelia, privilegiul evanghelic şi îndatorirea noastră evanghelică – DE A PRIVI ŢINTĂ LA ISUS.

Fragmente

Când Domnul va arunca multe mii de oameni în iad, pentru ca acolo să fie chinuiţi în veci de veci, lucrul acesta va arăta că Dumnezeu iubeşte dreptatea, dar când Însuşi Fiul Lui ia asupra Sa păcatele noastre, iar Dumnezeu nu-L cruţă (chiar acesta este cuvântul Scripturii: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiu Său”, Rom.8:32), lucrul acesta, fără îndoială, declară mult mai mult dragostea lui Dumnezeu pentru neprihănire decât dacă întreaga lume ar fi fost condamnată. O, suflete, cugetă şi minunează-te! Isus Hristos a fost soluţia şi, în Hristos nu numai mila lui Dumnezeu este înălţată, ci şi dreptatea Sa. Da, este mult mai înălţată şi mult mai slăvită în această mântuire decât ar fi putut fi vreodată în condamnarea ta.

Dacă Dumnezeu te rânduieşte la viaţa veşnică, atunci, în această lume, te rânduieşte la o viaţă sfântă, plină de har. Dacă nu este sfinţire, nu este alegere; dacă nu este har, nu este slavă. Trebuie să fii o piatră preţioasă aici înainte ca Dumnezeu să te ia sus în acea mare zi.

Am auzit unele raţionamente blasfemiatoare: „Dacă suntem predestinaţi să fim mântuiţi, putem trăi după cum poftim, deoarece indiferent cum trăim – niciodată într-un mod prea păcătos – oricum vom fi mântuiţi.” O, ce grozăvie! O, ce raţionamente diavoleşti! Fără îndoială că acestea vin de la diavol, şi nu de la Dumnezeu, nici din Cuvântul Său. Observaţi aici una din profunzimile lui Satan: „În lucrurile lumii acesteia, el ispiteşte oamenii să se îndoiască de grija lui Dumnezeu, şi să se încreadă în totalitate în mijloace; dar în lucrurile cereşti şi în chestiunile mântuirii, el ispiteşte oamenii să pună totul pe seama decretelor lui Dumnezeu, a hotărârilor lui Dumnezeu, fără să acorde atenţie mijloacelor” (Gal. 3.29). Astfel de oameni ar putea la fel de bine să spună: „Domnul a hotărât că vom trăi până la un anumit timp şi, până atunci, nu vom muri; prin urmare, ce nevoie avem de hrană pentru sănătate, sau de doctori pentru boli?” O, luaţi seama la aceste raţionamente! Decretul lui Dumnezeu nu elimină folosirea mijloacelor, ci le întăreşte şi le confirmă.

\"Pentru Mine nu este atât de greu să te aduc în cer şi să-ţi mântuiesc sufletul, cât a fost de greu să-L trimit pe Fiul Meu în lume pentru a fi făcut blestem pentru păcat. Dar când am făcut deja o lucrare aşa de mare, şi când am fost deja credincios în împlinirea acestei promisiuni, ce altceva poţi face decât să crezi în credincioşia Mea de a împlini celelalte promisiuni? Dacă un om ţi-ar datora 1000 de lire şi ţi-ar plăti 999, ai fi sigur că nu te va înşela în partea rămasă. Ei bine, Dumnezeu Şi-a plătit cei 999, şi toată slava cerului este ca o singură unitate în comparaţie cu ceea ce a făcut deja. Putem aşadar, să credem deplin că Cel care a făcut deja atât de mult pentru noi, nu va lăsa puţinul rămas nefăcut.\"

Autorul

Despre Isaac Ambrose

A fost un cleric prezbiterian foarte învăţat şi evlavios, născut în 1591, dar de obârşie necunoscută. Cu toate acestea, se pare că nu a fost educat într-un mod strict, iar biografii lui spun că a studiat clasicii şi Scrisorile Frumoase cu multă atenţie. Avea abilităţi în fiecare ramură a teologiei şi era familiarizat în mod deosebit cu antichităţile ebraice şi cu scrierile Părinţilor. În timpul Parlamentului cel lung al lui Cromwell s-a stabilit în Preston, Lancashire şi de acolo, în Garstrang; după mult timp a fost expulzat prin actul uniformităţii din 1662. Şi-a petrecut tot restul vieţii revizuindu-şi publicaţiile anterioare şi scriind altele noi. A fost unul dintre preoţii care s-au opus greşelilor antinomiştilor care erau foarte răspândite în vremea lui.

Edmund Calamy, care a scris The Nonconformist Memorial (Memoriile nonconformiştilor), îl descrie astfel:

A fost un om de o reală valoare, de o evlavie distinsă, a avut o viaţă exemplară atât ca slujitor, cât şi ca şi creştin, încât este foarte regretabil faptul că lumea nu beneficiază de nişte amintiri specifice referitoare la el, scrise de o mână capabilă [sau că aceia care au trăit în vremea sa nu au adunat şi nu au păstrat o relatare despre diferitele incidente care i-au marcat viaţa, despre sârguinţa sa neobosită în scrierea diferitelor lucrări, despre felul său de viaţă, despre familia lui, tovarăşii lui, despre providenţa lui Dumnezeu care i-a purtat de grijă atunci când de dragul conştiinţei, a renunţat la perspectivele de îmbogăţire, ba chiar a renunţat la unele mijloace de trai.]

Un lucru specific lui merită menţionat aici. Obiceiul său era ca, odată pe an, timp de o lună, să se retragă într-o colibă mică din pădure şi, evitând orice conversaţie cu oamenii, să se dedice contemplării divine, rugăciunii şi meditaţiei. Este foarte posibil ca, tocmai această practică, să-l fi făcut potrivit pentru slujirile sale sacre din tot restul anului. Ultima parte a vieţii sale, a trăit-o în Preston, iar atunci când i se apropia sfârşitul, a fost foarte conştient de aceasta. Luându-şi la revedere cu solemnitatea obişnuită de la mulţi din prietenii săi din afara casei, de parcă prevedea că nu îi va mai vedea, a ajuns acasă şi a pus toate lucrurile în ordine. Când unii din ascultătorii săi au venit din Garstang ca să-l viziteze, el a discutat liber cu ei despre lucrurile lui Dumnezeu, le-a dat sfaturi bune, le-a spus că era pregătit ca Domnul lui să îl cheme şi că terminase tot ceea ce îşi propusese să scrie, căci în noaptea de dinainte trimisese la tipografie lucrarea sa intitulată Ministration of, and Communion with Angels (Slujba şi comuniunea cu îngerii). Şi-a însoţit prietenii până la uşă şi după ce aceştia au urcat pe cai, s-a întors şi s a închis în camera lui, locul în care se retrăgea de obicei pentru rugăciune şi meditaţie. Deoarece celor din casă li s-a părut că stătea prea mult, ei au deschis uşa şi l-au găsit stingându-se din viaţă. Lucrul acesta s-a întâmplat în 1664, la vârsta de 72 de ani. A fost sfânt în timpul vieţii, fericit în moarte şi onorat de Dumnezeu şi de toţi oamenii buni.

Cartile scrise de Isaac Ambrose pe care la puteti cumpara de la editura noastra:

• Privind ţintă la Isus

Recenzii

Nu există nici o recenzie pentru această carte.

Adaugă recenzie la această carte

Nume:
Comentariu: