Acesta este capitolul 13 din cartea "Dumnezeu a făcut natura".
Cu câţiva ani în urmă am avut o oportunitate să vizitez Londra, iar unul din locurile pe care mi-am dorit cel mai mult să-l văd, a fost casa şi capela lui John Wesley. Ne-am dus mai întâi la un cimitir, care era vis-a-vis de această casă, numit Bunhill Fields unde, în trecut, au fost înmormântaţi noncomformiştii. Cei care părăsiseră biserica oficială a Angliei, nu puteau fi îngropaţi împreună cu credincioşii în pământul sfânt din jurul bisericilor, aşa că Bunhill Fields, a devenit ultimul loc de odihnă pentru oameni precum evlavioasa mamă a lui John, Susana Wesley, John Bunyan, autorul cărţii Pilgrim’s Progress (Călătoria Creştinului), care a stat doisprezece ani în închisoare pentru noncomformismul său, Isaac Watts, unul dintre cei mai mari scriitori de imnuri englezeşti, şi alţi 120 000 de oameni. Bărbaţii şi femeile care au avut inimi înflăcărate de pasiune pentru Domnul Isus au fost întotdeauna puşi în categoria răzvrătiţilor de către prietenii lor, chiar şi de către cei creştini care nu au putut să înţeleagă profunzimea convingerilor lor şi nici foamea lor nestăpânită pentru mai mult din Dumnezeu. Mulţimea compromisă se teme de strălucirea luminii în care aceştia umblă şi de călăuzirea cerească care-i separă de tot ce este pământesc. Sufletele neliniştite îi fac pe alţii să nu se simtă bine – pe cei care sunt mulţumiţi cu statu-quoul şi care au învăţat programe şi tipare, nefiind capabili să pătrundă şi să cerceteze adânc lucrurile în afara tradiţiilor religioase, pe baza cărora au funcţionat. Observaţi, ei au învăţat să meargă asemenea unor profesionişti prin locurile foarte slab luminate. Aceştia vor face tot posibilul să micşoreze numărul noncomformiştilor, să-i umilească şi vor încerca să-i determine să se conformeze unor căi mult mai acceptabile. Uneori ei îşi vor exprima îngrijorarea pentru bunăstarea lor spirituală. În orice caz, ei vor încerca să-i reducă la tăcere cerându-le „pocăinţa” pentru dezbinarea provocată. Încearcă să-i forţeze să se lepede şi să renunţe la adevăr – sabia cu două tăişuri care-i separă. Ei insistă ca aceştia să fie o parte a mulţimii – încă o cărămidă în zidul conformităţii, în loc să fie pietrele vii, distincte create de Dumnezeu. De-a lungul secolelor, confruntările dintre cei radicali – puţini la număr – şi majoritatea mediocră s-au repetat deseori.
În Vechiul Testament întâlnim un exemplu clasic în care 400 de proroci şi un împărat au fost împotriva unui singur om al lui Dumnezeu, numit Mica (2Cronici 18). Împăratul lui Israel, Ahab, l-a urât pentru că acesta întotdeauna prorocea împotriva lui. Ceilalţi 400 erau foarte uniţi, supuşi tronului şi profeţeau întotdeauna pozitiv. Împăratul lui Israel eşuase din punct de vedere spiritual. Împăratul bun din Iuda, Iosafat, a avut o perioadă în care s-a împotrivit puternic lui Ahab, dar acum hotărârea lui începuse să slăbească datorită belşugului de bogăţii şi glorie şi a provocat mânia lui Dumnezeu făcând o alianţă cu împăratul rău. De fapt, el s-a alăturat acestuia în război. Iosafat i-a ascultat pe cei 400 de profeţi compromişi care proclamau cu fermitate biruinţa lui Ahab şi o întoarcere din război în siguranţă. Totuşi, el era destul de spiritual să-şi dea seama că încă nu auzise ceva din partea lui Dumnezeu. El a cerut să mai vadă un proroc, iar Mica s-a înfăţişat înaintea celor doi regi.
Un mesager trimis de Ahab l-a găsit şi i-a împărtăşit declaraţia unanimă a tuturor prorocilor şi i-a cerut să o susţină şi el. Totuşi, Mica era un noncomformist şi i-a răspuns solului: „Voi vesti ce va spune Dumnezeul meu”. Iar înaintea lui Ahab, el a prorocit: „Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor”. Dintre toate cele 401 de profeţii, aceasta a fost singura care s-a împlinit.
În biserica primară, ucenicii i-au provocat pe liderii religioşi din comunitatea Ierusalimului printr-o neascultare evidentă faţă de poruncile lor clare. Aceştia i-au nemulţumit şi i-au mâniat pe cei care pretindeau că sunt puşi în frunte de Dumnezeu, prin cuvintele: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Fapte 5:29). În nici un caz nu trebuia să existe excepţie de la această regulă, aşa că ucenicii erau gata să-şi dea şi vieţile dacă era necesar. De fapt, chiar au fost puşi în închisoare şi bătuţi. Oare putem noi crede că drumul nostru ar trebui să fie mai neted?
Fără nicio îndoială, Martin Luther a fost un noncomformist. El şi-a lăsat studiile, deşi prin acestea nădăjduia să devină un membru profesionist al societăţii laice, ca să găsească pace pentru sufletul său. A căutat acest lucru îndreptându-se pe singura cale pe care o cunoştea şi a ajuns călugăr augustin în biserica romano-catolică. Cu toate acestea, neliniştea sufletului său a continuat să-l chinuie până aproape de nimicire.
Permiteţi-mi să fac o comparaţie între Luther, la acest moment din viaţa lui, şi băiatul posedat, al cărui tată l-a adus pe acesta înaintea ucenicilor pe când Isus se întorcea de pe Muntele Schimbării la Faţă (Marcu 9:14-27). Tatăl a sperat că aceşti bărbaţi trimişi de Dumnezeu îl vor elibera pe fiul său torturat, dar în schimb, deznădejdea a început să crească şi credinţa să scadă fiindcă ei nu l-au putut ajuta. Atunci când băiatul a stat în prezenţa lui Hristos şi a auzit cuvintele Sale, starea lui s-a înrăutăţit foarte mult, iar din punct de vedere omenesc, nu mai era nici o speranţă. Cei care priveau această scenă ziceau: „A murit!”. În acest moment, el avea nevoie de o atingere directă, vie a Fiului lui Dumnezeu care să-l ridice la viaţă şi nimic mai puţin. Iar Isus a făcut această minune de care era nevoie. Acesta a fost un caz al morţii şi al învierii. La fel s-a întâmplat şi cu Luther. Atunci când a ajuns la capătul puterii omeneşti, o lumină din cer a strălucit prin cuvintele veşnice scrise de Duhul Sfânt şi exprimate prin apostolul Pavel în Epistola sa către Romani. Întunericul din sufletul lui Luther a fost împrăştiat şi o viaţă eliberatoare a cuprins fiinţa lui atunci când adevărul sfânt a ieşit din pagină şi s-a întipărit în inima lui: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Luther a fost aprins şi, ca rezultat, a aprins întreaga Europă, iar în cele din urmă, acelaşi foc a cuprins Oceanul Atlantic şi s-a răspândit până în America de Nord.
Nu după mult timp, cei care erau la putere s-au îndoit de acest adevăr şi, în curtea regelui Charles al V-lea, i-au cerut lui Luther să se lepede. Rugăciunea sa din noaptea aceea a fost adâncă şi sinceră, iar cuvintele pe care le-a spus în următoarea zi regelui Charles şi prinţilor Europei au răsunat de-a lungul secolelor: „Nu pot şi nici nu mă voi lepăda! Aici rămân. Nu pot face nimic, de aceea, Dumnezeule, ajută-mă!”
Două sute de ani mai târziu, a apărut o altă putere în Europa. John Wesley, împreună cu prietenii săi, s-a hotărât să pornească în căutarea lui Dumnezeu şi a realităţii, fiind gata să plătească orice preţ. Acest grup a primit imediat numele ironic de „Clubul Sfânt” din partea studenţilor colegiului lor. Vocile răutăcioase din Anglia au răspândit în mod defăimător veştile despre aceşti radicalişti în toată zona aceea, iar biserica nu le-a permis să predice de la amvon. John a vizitat biserica în care a crescut şi unde tatăl său decedat a fost un pastor remarcabil timp de patruzeci de ani. Pastorul de atunci, în ascultare şi supunere faţă de superiorii săi, în faptă şi în duh, a refuzat ca Wesley să vorbească în biserică. Acesta a plecat de acolo şi a găsit un singur loc din acea zonă, unde avea dreptul să facă orice – mormântul tatălui său. El a predicat de pe acea piatră de mormânt şi a început o lucrare care a cutremurat şi a transformat insulele britanice şi s-a răspândit imediat până în America. Zeci de mii de oameni au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. Cam în aceeaşi perioadă, un tânăr bolnăvicios, student la Universitatea Yale, era convins de faptul că chemarea lui Dumnezeu era peste viaţa sa. Pentru a putea fi ordinat şi recunoscut oficial ca şi lucrător al Evangheliei, David Brainerd, avea nevoie de aprobarea universităţii. Yale avea rădăcini creştine curate cu o doctrină creştină adevărată, inclusiv cea a naşterii din nou, dar focul Evangheliei vii aproape că se stinsese. Apoi, un membru al Clubului Sfânt, George Whitefield, a vizitat America şi a început să organizeze întâlniri la Yale. Studenţii au început să prindă viaţă, spre disperarea facultăţii şi l-au chemat pe bine-cunoscutul pastor, Jonathan Edwards, care era foarte respectat, sperând că el le va veni în ajutor şi va tempera revoluţionarii, agitatorii spirituali. Edwards doar a aprins flacăra, iar David Brainerd a luat foc.
Acestuia nu-i era ruşine că ofensa modul firesc de administrare al şcolii. El a afirmat despre unul dintre profesori că nu are mai mult har decât un scaun şi s-a mirat cum de preşedintele universităţii putea fi un om convertit din moment ce se împotrivea lucrării Duhului Sfânt. Pentru toate acestea, David a fost exmatriculat şi, prin urmare, nu mai era nici o speranţă ca el să devină un lucrător respectabil. Brainerd a început să slujească pe un câmp de misiune printre indienii americani, dar a murit la vârsta de 29 de ani. De-a lungul timpului, au fost puţine alte vieţi care să fi influenţat atât de mulţi oameni ca acest tânăr, care a inspirat persoane importante care, la rândul lor, şi-au dat viaţa pentru mulţimile pierdute din toată lumea. Vedeţi, David Brainerd a fost un alt noncomformist.
Îl vom aminti şi pe Hudson Taylor, misionarul care a deschis drumurile în teritoriul Chinei. Mulţi din cei care au trimis misionari acolo, l-au dispreţuit pe el şi felul său noncomformist de a-şi face lucrarea. Taylor i-a ignorat şi, condus fiind de Duhul, a deschis uşă după uşă, până în inima ţării, ajutând mulţimile să descopere harul lui Dumnezeu care vine prin credinţă. A.B.Simson a fost un alt om care a avut o inimă înflăcărată pentru lume. Cultul din care făcea parte s-a opus lucrării sale, aşa că el i-a părăsit şi a înfiinţat Alianţa Creştină Misionară, trimiţând sute de culegători pe câmpul recoltei.
Pe de altă parte, Eli, bătrânul preot al lui Israel era conformist (1Samuel 1-4). Nu i-au plăcut faptele păcătoase ale celor doi fi ai săi, care, de asemenea, erau preoţi în Israel şi care începuseră să profite de poziţia lor pentru a-şi satisface poftele trupeşti. Cu toate acestea, Eli nu a făcut nimic să-i oprească deoarece ei îi dădeau o mare parte din jertfele pe care oamenii de rând le aduceau pentru Dumnezeu. Eli ajunsese un lacom gras. Urechile şi ochii săi spirituali se întunecaseră, iar atunci când o femeie disperată a venit la templu să ceară un fiu, Eli a judecat-o conform înclinaţiilor şi mentalităţii sale – a crezut că este beată. Atunci când Dumnezeu a căutat o ureche omenească plecată la cuvintele Lui şi căreia să-i poată vorbi nu a găsit decât un băiat neexperimentat care încă nu-L cunoştea pe Domnul. Acest Samuel a mers de trei ori la preot după ce a auzit ceva din partea Domnului, până ce Eli, într-un final, l-a îndrumat în direcţia corectă. Gamaliel era un mare învăţător al legii în Ierusalim care, deşi a salvat viaţa apostolilor, în mod dezgustător, a fost de acord cu cei de acolo să-i bată. El a luat în considerare posibilitatea că veneau din partea lui Dumnezeu, dar a refuzat să ia o decizie pentru sau împotriva lor. El a fost un conformist. Mulţi preoţi din acea vreme erau convinşi de adevărul Evangheliei, dar au iubit mai mult lauda care vine de la oameni, decât cea care vine de la Dumnezeu. Isus i-a provocat şi i-a întrebat pe conducătorii iudei: cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:44). Orpa este un alt exemplu de persoană conformistă care, la fel ca şi sora ei, Rut, s-a uitat atent la viaţa şi mărturia soacrei sale, Naomi. (Rut 1:11-14). Până într-un anumit moment, ea avut parte de binecuvântările aduse în ţara ei de această familie din Betleem. Ea era legată de soacra ei printr-o dragoste puternică şi a vrut să o urmeze atunci când aceasta a luat hotărârea să se întoarcă în ţara promisă. Când Naomi le-a spus avantajele pe care le vor avea dacă vor rămâne în ţara lor şi apoi, dificultăţile şi nesiguranţa pe care trebuia să le înfrunte ea, amândouă au plâns. Cu toate acestea, Rut era noncomformistă şi a insistat să meargă prin credinţă spre o ţară şi spre un destin total necunoscut ei, dar cu posibilitatea de a descoperi aceeaşi viaţă pe care soacra ei a găsit-o în Betleem. Orpa s-a conformat vieţii pe care o cunoscuse până în acel moment şi a pierdut pentru totdeauna aventurile şi binecuvântările pe care le-a experimentat Rut.
Iacov a spus: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!”. Personal, nu cunosc nimic mai dureros şi mai dezamăgitor decât să văd că oameni care au primit o lumină, au cedat sub presiunea din partea societăţii, familiei, prietenilor, asociaţiilor, organizaţiilor sau a temerilor proprii. Am fost martor la felul în care unii au experimentat minunea mişcării Duhului Sfânt şi m-am bucurat să văd cum au primit binecuvântări spirituale atât în vieţile personale, cât şi în familiile lor, dar când s-a adunat opoziţie împotriva lor, i-am văzut îndoindu-se şi conformându-se circumstanţelor. Încercările care vin în viaţa noastră pentru a dovedi loialitatea noastră numai faţă de Hristos, nu sunt niciodată uşoare. Deseori suntem încercaţi prin cei care ne sunt cei mai dragi pe acest pământ pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Oamenii morali cred uneori că soluţia cea mai bună, cea mai înţeleaptă şi mai dreaptă este să aleagă să cedeze în faţa nemulţumirilor oamenilor în loc să urmeze în continuare aprobarea lui Dumnezeu. Cred că scriitorul cărţii Evrei a scris cu o mare durere în inimă aceste cuvinte: „Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”