„Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17).
Iacov nu scrie oamenilor ignoranţi sau celor orbi spirituali, ci creştinilor care ştiau ce trebuie să facă şi erau familiari cu voia lui Dumnezeu. Ei aveau lumină, şi lumina aduce cu sine responsabilitatea. Isus ne-a dat învăţătură despre acel rob care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici nu a acţionat în acord cu voia Lui. El a spus că va primi o pedeapsă mai mare decât acela care nu a ştiut (Luca 12:47). În Matei 7:24-27, Isus compară pe acela care aude cuvintele Lui şi le împlineşte cu acela care le ascultă şi nu le împlineşte. Câteva versete mai înainte (vers. 21), a spus: „Nu orişicine-Mi zice «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”.
Contextul
Întotdeauna trebuie să ne uităm la contextul din jurul textului (4:13-5:8) şi în contextul de faţă observăm oamenii de afaceri creştini făcând planuri. Ei sunt siguri pe ei înşişi. Iacov spune chiar mai mult de atât; spune că se fuduleau în aroganţa lor (vers. 13,16), gândind că ei sunt capabili să facă planuri pentru ei înşişi. Iacov afirmă că aroganţa aceasta este păcătoasă.
Apostolul vorbeşte apoi despre aburul vieţii (vers. 14) care se arată puţintel şi apoi piere. A face din viaţa aceasta un lucru esenţial şi a trăi ca şi cum lucrurile tangibile vor dăinui pe veci înseamnă să fii înşelat. Aceşti oameni nu fac lucrul potrivit pentru că ochii lor sunt aţintiţi spre abur, şi nu spre voia lui Dumnezeu: „Dacă va vrea Domnul” (vers. 15).
Noi trebuie să fim preocupaţi cu voia Lui. Care este cel mai bun lucru pentru gloria lui Dumnezeu? Cum pot oamenii Lui să crească cel mai bine aşa încât să ajungă să umble potrivit Cuvântului Său şi conduşi de Duhul Lui? Acestea sunt felurile de lucruri pe care trebuie să le luăm în considerare. Viaţa la timpul prezent trebuie trăită având în vedere numai valorile eterne. Noi trebuie să ne gândim la venirea Domnului (5:7,8). În acea zi, numai ceea ce a fost făcut în voia Domnului va conta şi toate celelalte vor dispărea ca un abur. „Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea” (vers. 2,3). Nu este vorba de „a-L sluji pe Domnul”, aşa cum plănuim noi şi ne gândim noi că este cel mai bine, ci noi trebuie să umblăm de mână cu Duhul Sfânt şi să urmăm călăuzirea Lui în toate lucrurile. Dumnezeu l-a desemnat pe David ca un om care avea să împlinească toată voia Mea (Fapte 13:22).
Predat pe jumătate
Iacov menţionează neajutorarea celui neprihănit înaintea oamenilor puternici ai lumii (5:6). Acesta va avea mereu parte de opoziţie şi trebuie să fie atent să nu se prăbuşească înaintea ei, mai ales în aceste timpuri. Cel neprihănit este acela care se încrede în Dumnezeu şi are ochii îndreptaţi asupra eternităţii, dar pe acest pământ, cei lumeşti au toate avantajele. Printre aceştia se numără şi unii care sunt iluminaţi. Gamaliel a fost unul dintre ei. Se pare că el era conştient că Sanhedrinul se lupta împotriva lui Dumnezeu şi a convins membrii lui să nu-i omoare pe apostoli, dar apoi nu a mai spus nimic în timp ce îi băteau (Fapte 5:34-40). Ceea ce trebuia să facă era să stea cu apostolii şi fie biciuit împreună cu ei. Dar ca împăratul Saul, el nu a fost gata să plătească preţul şi să facă tot ceea ce era drept. Saul cunoştea voia lui Dumnezeu, dar s-a oprit la jumătatea drumului în împlinirea ei, fiind convins că a făcut suficient (1 Samuel 15:13,14). Cunoscând faptul că oricine mărturisea că Isus este Hristosul era dat afară din sinagogă, părinţii orbului şi-au lăsat fiul să stea singur înaintea iudeilor (Ioan 9:22). Şi astăzi sunt oameni ca ei. Ei nu au nici un fel de convingeri adânci, ci sunt vrăjiţi de aburul vieţii. Din cauza laşităţii lor, Duhul Sfânt este stins, Biserica suferă, creşterea spirituală este împiedicată şi oamenii se duc în iad.
Nicio apărare pământească
Una dintre eroinele mele din Biblie este femeia fără nume cu vasul de alabastru. Ea a venit, chiar dacă nu a fost invitată, să-L glorifice pe Isus. Nu a acordat nici o atenţie dispreţului fariseilor, costului parfumului, şi nici criticii aprinse a ucenicilor şi a argumentelor lor umanitare. Ea ştia să facă bine şi a făcut. Nimeni nu a venit în apărarea ei... cu excepţia lui Isus.
Luther a stat înaintea lui Charles cel Mare, a prinţilor Europei şi a aramei lustruite a Romei când a spus: „Nu pot şi nici nu mă voi lepăda. Aceasta este poziţia mea; nu pot să fac nimic mai puţin, aşa să mă ajute Dumnezeu”. Dumnezeu l-a ajutat, Roma a suferit o înfrângere majoră, iar Împărăţia lui Dumnezeu a făcut un mare salt înainte. John Wesley s-a întors la biserica din copilăria sa, acolo unde tatăl lui fusese pastor, dar a fost ignorat de slujitorul de acolo, care asculta de ordinile superiorilor lui. Cimitirul rece care înconjura clădirea i-a oferit un singur loc pe care Wesley l-a putut revendica – mormântul tatălui său. De pe acea piatră, a lansat o lucrare care a cutremurat Anglia şi America în timp ce biserica Angliei a luat-o pe drumul apostaziei. Luther şi Wesley ştiau să facă bine, şi au făcut.
Alţi nonconformişti
Bunyan a ales 12 ani de închisoare pentru că ştia să facă bine, şi acolo, a scris Călătoria creştinului. Mormântul lui ocupă locul cel mai proeminent în Bunhill Fields, Cimitirul nonconformiştilor, printre marile personalităţi cum ar fi Isaac Watts, Daniel Defoe şi Sunzanna Wesley. David Brainerd a fost dat afară din Universitatea Yale pentru că a spus despre unul din profesori că nu are mai multă viaţă spirituală decât un scaun şi că preşedintele universităţii nu putea fi un om convertit pentru că stinsese focul spiritual adus în universitate de George Whitefield. Pentru că i-a lipsit diploma de păstor, Brainerd a plecat la nativii americani şi viaţa lui a inspirat mulţimi de atunci. Jonathan Edwards i s-a alăturat după ce a fost dat afară din biserica sa pentru că a refuzat să dea împărtăşania celor neconvertiţi.
Cunoaştem un căpitan din Aramata Americană din Germania care, pe când era un copil de opt ani primea bătaie de la tatăl lui în fiecare duminică pentru că fugea de acasă ca să ia parte la şcoala duminicală. Unii ar spune că trebuia să fie ascultător de tatăl lui, dar acest om are experienţa care reduce argumentele la tăcere. În final, el şi-a câştigat tatăl pentru Hristos. Pentru că regiunea a insistat ca tatăl meu să stingă lucrarea Duhului din zona noastră, după treizeci de ani în denominaţia sa, el şi-a retras membralitatea şi poziţia din comitetul executiv. Numai două uşi au rămas deschise pentru el: biserica cumnatului meu şi o biserică mare din Milwaukee, Wisconsin. Pastorul l-a invitat să vorbească şi în introducerea pe care i-a făcut-o, a spus: „Fratele Brueckner este criticat pentru că a luat poziţie pentru ceea ce el cunoştea a fi Duhul lui Dumnezeu. Personal, prefer să controlez un foc decât să încerc să înviez un cadavru.”
Ei ştiau să facă binele şi l-au făcut în ciuda opoziţiei autorităţilor umane şi a presiunii majorităţii colegilor lor. Iacov a spus că săvârşeşti un păcat dacă ştii să faci ceea ce este bine şi nu faci. Acesta e păcatul stingerii Duhului şi ce păcat poate fi mai cumplit decât acesta? Vom încerca să scăpăm de aceste lecţii ale istoriei?