Big_path_light1 Fragmente din cartea "Calea lui Dumnezeu, nu a noastră".

Următoarea întrebare importantă este: Ce este păcatul? Am observat deja că Isaia răspunde la această întrebare în introducerea profeţiei sale. El ne spune, în primul rând, că păcatul înseamnă rebeliune, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu – „am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea”. De asemenea, am ajuns la concluzia că păcatul nu este neapărat o acţiune sau o serie de fapte. Gravitatea reală a păcatului stă în faptul că acesta denotă o atitudine greşită faţă de Dumnezeu, şi tocmai aceasta îi face pe oameni păcătoşi. De aceea Isaia menţionează acest aspect ca fiind primordial. Oamenii sunt gata să recunoască faptul că nu sunt perfecţi şi mărturisesc: „Ştii, eu nu sunt un sfânt desăvârşit”. De parcă s-ar fi gândit cineva că sunt! Dar realitatea nu este aceasta, ci ei spun, de fapt: „Oh, da, ştiu că fac anumite lucruri care sunt greşite”. Dar cât de diferită este această afirmaţie de o recunoaştere că adevărata lor problemă este starea jalnică a relaţiei lor cu Dumnezeu!

Atât cei care cred în Domnul Isus Hristos şi sunt membrii bisericii creştine, cât şi necredincioşii au nevoie să ajungă în punctul în care să conştientizeze adâncimea păcatului. De ce oamenii lui Dumnezeu tac în cea mai mare parte şi sunt mulţumiţi de ei înşişi într-o vreme ca aceasta? De ce nu toţi creştinii se roagă stăruitor lui Dumnezeu pentru o trezire în biserică? De ce nu suntem toţi în acelaşi duh pentru a-L implora să deschidă ferestrele cerului şi să reverse Duhul Său cel Sfânt – Cel care poate să facă o lucrare în mijlocul nostru care să zguduie naţiunile? Mi-e teamă că majoritatea creştinilor nu se roagă aşa. Şi de ce nu? Există o singură explicaţie: ei nu au conştientizat niciodată profunzimea păcatului. Există un pericol foarte real: creştinii, din cauză că sunt oameni buni, trăiesc o viaţă morală, s-ar putea să nu cunoască mai nimic din ceea ce se petrece în jurul lor, în lume. Deoarece ei nu fac anumite lucruri sau nu privesc la anumite lucruri, nu sunt conştienţi de ceea ce se întâmplă. Dar realitatea este că noi trăim într-o societate care se dezintegrează în jurul nostru; trăim într-o vreme de decădere morală care avansează cu o rapiditate extraordinară. Realizăm noi acest lucru? Conştientizăm noi că doar o revărsare puternică a Duhului lui Dumnezeu ne poate scoate din această stare? Mi-e teamă că tendinţa noastră este să continuăm cu programele noastre frumoase duminică de duminică, să avem o părtăşie plină de bucurie, poate, ocazional, să facem un efort special, dar în general, să avem sentimentul că totul este bine. Citind revistele religioase, îţi poţi imagina că toate lucrurile merg bine. Acestea nu conţin nimic sau foarte puţin despre trezire, totul pare să meargă bine! Dar iată că societatea se prăbuşeşte înaintea ochilor noştri, se degradează într-o mocirlă morală înfiorătoare. Noi trebuie să conştientizăm adevărul; trebuie să realizăm faptul că problema este de aşa natură, încât numai o intervenţie a lui Dumnezeu poate reabilita situaţia – orice altceva este prea puţin. Am încercat toate posibilităţile, am fost organizaţi şi foarte ocupaţi, dar starea în care ne aflăm se deteriorează din ce în ce mai mult şi problema se agravează! Oare copiii lui Dumnzeu realizează aceste lucruri? Dacă nu, repet, este din cauză că ei nu au conştientizat adevărul cu privire la adâncimea păcatului, aşa cum îl expune Isaia în aceste versete. Aşadar, prin cuvintele de faţă mă adresez creştinilor, dar mai mult celor care nu cred în Dumnzeu, care resping Evanghelia lui Hristos şi cred că dau dovadă de inteligenţă făcând aşa, care îşi bat joc de Biblie şi cred că Aceasta nu mai este valabilă. Spun aceste lucruri deoarece ştiu că toţi oamenii care gândesc sunt conştienţi de faptul că ceva nu este bine şi sunt preocupaţi de situaţie. În frământarea lor, ei scriu despre aceasta, discută împreună, dar potrivit cu ceea ce spune Isaia, ei sunt pe o cale greşită în găsirea răspunsurilor autentice cu privire la cauza problemei în care ne aflăm. Iar ca rezultat, ei nu numai că nu vor crede Evanghelia, dar toate faptele lor, în final, nu vor duce nicăieri.

Până acum am văzut cum Isaia face o examinare amănunţită şi o diagnosticare a păcatului. Nu este plăcut să-l asculţi, ci mai degrabă inconfortabil. Dar permiteţi-mi să vă clarific acest lucru înainte de a merge mai departe: dacă mesajul Bibliei nu v-a făcut niciodată să vă simţiţi incomod, atunci înseamnă că nu l-aţi auzit niciodată. Mulţi sunt de părere că, creştinismul este pur şi simplu ceva care ne bate uşor pe spate, spunându-ne: „Nu fi îngrijorat, totul va fi bine în curând”. Dar acesta nu este creştinism, ci un simplu cult sau o psihologie. Iată o carte care ne examinează şi ne probează, care ne pune în lumina cercetătoare a ochiului lui Dumnezeu şi ne descoperă adevărata realitate despre noi înşine. Începem să ţipăm şi să strigăm, să implorăm ca această lumină să se depărteze de la noi, dar aceasta nu ne lasă în pace. Îşi continuă cercetarea înspăimântătoare şi aspră, până când ne vedem cu adevărat starea şi boala la care suntem expuşi. Atunci, şi numai atunci, se aplică remediul. Bineînţeles că există un motiv întemeiat pentru toate acestea. Nimeni nu vine la Hristos până când nu a atins cel mai înalt grad de disperare. Nimeni nu va crede cu adevărat mesajul Evangheliei până când nu a încercat toate posibilităţile şi toate s-au dovedit a fi eşecuri. Aşadar metoda corectă de a-i aduce pe oameni la Hristos este să le arăţi în ce stare se află fără El; exact acelaşi lucru îl face şi Isaia prin acest pasaj. Aşa cum am mai spus, mesajul lui Isaia este tipic pentru toată învăţătura Scripturii. Dar el ni-l transmite într-o formă foarte dramatică aşa încât să ni-l amintim uşor. Prin urmare, eu nu fac un studiu teoretic sau academic asupra condiţiei copiilor lui Israel care au trăit cu 800 de ani înainte de naşterea Domnului Isus Hristos, ci vă atrag atenţia asupra acestor cuvinte pentru că sunt foarte actuale. Biblia este o carte care ne vorbeşte nouă, în starea în care suntem; este singura carte care ne cunoaşte cu adevărat. Oamenii care se îndeletnicesc cu studiul psihicului uman, vorbesc despre „analiză”. Oh, acest pasaj clar din Isaia este o analiză! Şi nu are menirea doar de a scoate la iveală lucruri legate de trecutul nostru – nu, ci după cum am mai spus, acesta ne aşează sufletele sub ochii lui Dumnezeu şi ne descoperă lucruri de care nu am fost niciodată conştienţi. Şi tocmai acestea sunt lucrurile care ne trag în jos; ele sunt cauza pustiirii noastre. Cu alte cuvinte, aceasta este o descoperire de la Dumnezeu.

Abia aici se vede subtilitatea şi isteţimea păcatului. Dacă am fi cunoscut în realitate adevărul despre păcat, nu am fi păcătuit niciodată. Atunci, nici unul din noi nu ar mai fi murdar şi nici lumea întreagă nu ar mai fi în starea aceasta. Dar păcatul vine într-o formă mult mai ademenitoare şi bineînţeles că întotdeauna oferă „viaţă”, un timp bun, succes, fericire. Dacă nu ar fi fost aşa, nimeni nu ar mai fi fost atras de el.

Totuşi trebuie să pătrundem mai adânc. Păcatul nu doar mă amăgeşte şi niciodată nu-mi oferă cu adevărat nimic, dar întotdeauna mă jefuieşte de cele mai nepreţuite avuţii, iar acesta este cel mai îngrozitor lucru despre păcat. Cu privire la acest aspect, Isaia spune: „Uitaţi-vă la ţara voastră. Unde sunt cetăţile voastre? Unde sunt zidurile voastre? Ogorul vostru a devenit o sălbăticie neroditoare pentru că au venit aceşti străini invadatori care v-au cucerit şi v-au jefuit de tot ce aveaţi.”