Editorial

Amprenta inconfundabilă a anglicanismului a rămas asupra crezului şi formelor metodismului, dar inimile nou‑născute ale fraţilor Wesley şi ale celor care se adunau în jurul lor căutau în mod evident ceva mai real şi mai minunat decât ar fi putut oferi vreo organizaţie ecleziastică. Ei au simţit cât de mult de depărtase creştinismul instituţionalizat de simplitatea care este în Hristos. În timp ce vroiau ordine şi „metodă” în noile societăţi, ei bâjbâiau în acelaşi timp în căutarea rădăcinilor din care se ivise iniţial adevăratul creştinism. Tânjeau să vadă manifestată în Anglia secolului al XVIII‑lea părtăşia spirituală pură a vremurilor apostolice. Pe scurt, vroiau ca societăţile lor să fie nişte copii fidele ale adunărilor din Noul Testament. 

Pentru a atinge acest scop, ştiau că trebuiau să se întoarcă nu numai la adevărul simplu al Noului Testament, ci şi la neprihănirea practică din relaţiile cu semenii lor, şi la o viaţă personală sfântă. „Există o singură condiţie pusă în prealabil”, spune Cartea Regulilor, „«o dorinţă de a fugi de mânia viitoare şi de a fi salvaţi de păcatele lor.» Dar ori de câte ori aceasta este cu adevărat fixată în suflet, se va vedea după roadele ei. Prin urmare, ne aşteptăm ca toţi care continuă în aceasta să-şi dovedească dorinţa de mântuire.”      

Practica de a-L accepta pe Isus ca pe un fel de „sesam deschide‑te” al oricărui lucru spiritual şi ceresc pare să nu fi fost niciodată cunoscută metodiştilor primari. Ei dădeau învăţături cu bucurie despre mărturia Duhului, care îl asigura pe căutător că Dumnezeu l-a primit şi l-a făcut copilul Lui, dar ştiau bine că niciun om nu poate convinge un alt om că are o asemenea mărturie doar prin simplul fapt de a-i spune asta. Ceea ce este interior şi personal nu poate fi dovedit decât printr-o conduită exterioară care se conformează acesteia. Dacă un membru pretindea martorul interior şi ducea o viaţă uşuratică, mărturisirea buzelor lui era respinsă. Conduita lui oferea dovada potrivit căreia era judecată viaţa lui. 

Pentru a intra într-o „societate” locală şi a rămâne în ea, trebuia ca respectivul căutător să-şi dovedească dorinţa de mântuire; şi, indiferent cât de ciudat ni se va părea nouă în această vreme a evanghelismului confuz, dovada aceasta era în întregime morală. Harul interior, acolo unde exista, era prin însăşi natura sa invizibil, şi se putea valida numai prin conduita exterioară care era expusă înaintea ochilor tuturor. Fiecăruia i se cerea să-şi dovedească tânjirile spirituale prin semne mai concrete decât că se ruga şi cânta, lucruri pe care şi Iuda însuşi le-a putut face, şi tot a fost Iuda. 

Şi cum li se cerea acelor metodişti primari să-şi dovedească sinceritatea creştină? În primul rând, ne spune Cartea Regulilor: 

Nefăcând niciun rău, evitând orice rău, mai ales pe cele practicate în general, ca:

Luarea Numelui lui Dumnezeu în deşert. 

Profanarea zilei Domnului fie făcând lucrări obişnuite în ea, fie cumpărând sau vânzând. 

Beţia, cumpărarea sau vânzarea de băuturi spirtoase, sau consumarea lor (cu excepţia cazurilor de nevoie extremă). 

Certurile, discordiile, încăierările, când un frate se duce la judecată cu un alt frate; răsplătirea răului cu rău; sau răsplătirea ocărârii cu ocărâre; folosirea de multe cuvinte când se cumpără sau se vinde. 

Cumpărarea sau vânzarea de bunuri care nu au fost impozitate. 

Împrumutarea sau luarea cu împrumut cu dobândă, de exemplu, profiturile ilegale. 

Conversaţii lipsite de dragoste sau de folos; în special, vorbirea de rău a magistraţilor sau a slujitorilor. 

Făcând altora ceea ce n-am vrea ca ei să ne facă nouă. 

Făcând ceea ce ştim că nu este spre slava lui Dumnezeu, ca: 

Purtarea de aur sau de haine scumpe. 

Recreările care nu pot fi folosite în Numele Domnului Isus. 

Cântarea de cântări sau lecturarea de cărţi care nu ne îndreaptă spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Lâncezeală şi auto-indulgenţă inutilă. 

Strângerea de comori pe pământ. 

Luarea cu împrumut fără a avea posibilitatea de a da înapoi; sau strângerea de bunuri fără a avea posibilitatea de a le plăti. 

Este de aşteptat ca toţi aceia care continuă să ia parte la aceste societăţi să continue să-şi dovedească dorinţa de mântuire. 

În al doilea rând, prin a face bine, prin a fi milos în orice fel după propria putere, atunci când avem oportunitatea, făcând bine în orice mod posibil şi, atât cât se poate, tuturor oamenilor.    

Făcând bine trupurilor oamenilor, potrivit abilităţii date de Dumnezeu, dând hrană celor flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, vizitându-i sau ajutându-i pe cei care sunt bolnavi sau în închisoare.

Făcând bine, mai ales celor care fac parte din casa credinţei, sau care tânjesc să facă parte; dându-le de lucru mai bine lor decât celorlalţi, cumpărând unul de la celălalt, ajutându-se reciproc la treburi… 

Dându-şi toată sârguinţa şi fiind cât se poate de cumpătat pentru ca Evanghelia să nu fie osândită. 

Alergând cu răbdare în cursa ce le stă înainte, lepădându-se de ei înşişi, luându-şi zilnic crucea; acceptând să poarte ocara lui Hristos, să fie precum gunoiul şi lepădătura lumii; şi aşteptându‑se ca oamenii să spună tot felul de lucruri rele şi neadevărate despre ei, din pricina Domnului. 

În al treilea rând, participând la toate rânduielile instituite de Dumnezeu, ca: 

Închinarea publică înaintea lui Dumnezeu. 

Slujba Cuvântului, fie citit, fie expus. 

Cina Domnului. 

Rugăciunea în taină şi în familie. 

Cercetarea Scripturilor, şi 

Postul sau abstinenţa. 

Acestea sunt regulile generale ale societăţilor noastre, pe care suntem învăţaţi de Dumnezeu să le respectăm chiar în Cuvântul Său scris, care este singura regulă, şi regula suficientă, atât a credinţei, cât şi a trăirii noastre. Şi ştim că Duhul scrie toate acestea în inimile cu adevărat trezite. 

Am păstrat cuvintele scrise cursiv exact aşa cum apar ele în Cartea Regulilor deoarece vreau ca cititorii mei să remarce unde puneau accentul metodiştii primari. Păcatele cele mai răspândite, cât şi virtuţile care lipseau cel mai mult pot fi detectate cu uşurinţă dacă observăm cuvintele accentuate. John Wesley nu a încercat să câştige oameni făcând compromisuri cu ei. Păcatele îndrăgite ale oamenilor erau cele pe care metodiştii le atacau cu cea mai mare vigoare şi pe care le scoteau în evidenţă. 

Acei metodişti primari credeau în puterea Evangheliei de a elibera omul de păcat. Justificarea, actul judiciar al lui Dumnezeu prin care El plăteşte pedeapsa şi declară credinciosul liber, era înţeles şi proclamat cu claritate de către fraţii Wesley. Justificarea prin credinţă era la fel de importantă în învăţătura metodiştilor ca şi în cea a luteranilor. În ediţia cărţii de imnuri metodiste din anul 1849, există 28 de imnuri la capitolul „Justificare prin credinţă”. Charles Wesley cânta: 

Isus, Mielul lui Dumnezeu, a sângerat: 

A purtat păcatele noastre pe lemn; 

Sub blestemul nostru Şi-a plecat El capul – S-a isprăvit! 

El a murit pentru mine. 

Priveşte, unde stă El înaintea tronului, 

Şi-Şi revarsă rugăciunile biruitoare; 

Arată înspre coasta Sa, Îşi ridică mâinile,

Şi-mi arată că eu sunt săpat în ele. 

Şi din nou:

De nicio osândă nu mă mai tem; 

Isus, cu tot ce este în El, este al meu! 

Viu în El, în Capul meu cel viu, 

Şi îmbrăcat în neprihănire divină, 

Mă apropii cu îndrăzneală de tronul etern, 

Şi prin Hristos, pretind cununa ca fiind a mea. 

Acestea, împreună cu psalmul rapsodic al credinţei, „Scoală-te, suflete, scoală-te” şi cu o mulţime de alte imnuri celebrează adevărul glorios al justificării prin credinţă. Şi imediat după acestea, aşa cum am presupus probabil, urmează 21 de imnuri la capitolul „Înfiere şi siguranţă”. Nu găsim niciun fel de legalism aici, ci numai o încredere trainică în lucrarea sfârşită a lui Hristos pe cruce, şi o încredere deplină şi odihnitoare în lucrarea Lui actuală de mijlocire ca Mare Preot al nostru. 

În privinţa aceasta, fraţii Wesley au fost o descendenţă directă din apostoli, prin Părinţii Bisericii şi prin reformatori, şi prin faptul că au dat aceste învăţături, ei au susţinut exact ceea ce susţine fiecare evanghelic astăzi – şi cu toate acestea, ce mare şi ce largă este prăpastia care ne separă pe noi de ei! 

Pentru fraţii Wesley, credinţa era o forţă creativă, şi credinţa care îi justifica îi şi transforma. Harul care îi mântuia lucra de asemenea înlăuntrul lor pentru a curăţa păcătosul care se întorcea. Credinţa şi harul nu erau doar doctrine: ele erau eficace din punct de vedere moral. Funcţionau. 

Aici este prăbuşirea evanghelismului modern: eşecul tragic de a închide prăpastia dintre doctrină şi viaţă. Metodiştii primari erau mântuiţi prin credinţa care lucrează, iar noi încercăm să fim mântuiţi printr-o credinţă fără fapte. Elementul sfinţitor lipseşte din Evanghelia noastră actuală. 

Dacă se ridică cineva să tăgăduiască lucrul acesta, voi arăta pur şi simplu spre congregaţia din care face parte, şi spre cea din capătul străzii şi spre cea pe care o numesc „a mea” şi spre cea din oraşul vecin şi din statul vecin. Apărarea sa va fi inevitabil înfrântă de evidenţele copleşitoare.