Big_doves Se pare că mulţi creştini au cam renunţat la rugăciune. O păstrează ca pe o formă de a menţine aparenţele, dar în ascuns, o privesc ca pe o practică zadarnică. Nutresc suspiciunea că Dumnezeu este atât de şovăitor şi de zgârcit încât nu le va asculta cererile; sau chiar mai rău, El nici măcar nu le aude rugăciunile.

Însă Biblia insistă asupra faptului că problema nu este la Dumnezeu. Ea Îl descrie mereu pe Dumnezeu ca fiind nerăbdător şi doritor să binecuvinteze. Psalmistul spune: „Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima. El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă” (Psalmul 145:18-19).

Dacă problema nu este în privinţa lui Dumnezeu, atunci trebuie să fie ceva greşit în privinţa rugăciunilor noastre. Aţi observat condiţia pe care psalmistul a ataşat-o prezenţei apropiate a lui Dumnezeu? El este lângă toţi cei ce-L cheamă cu toată inima. Ah, aici e problema! Noi vrem să azvârlim nişte rugăciuni obişnuite şi căldicele, şi apoi ne evervăm că Dumnezeu nu ne răspunde.

Dacă vrem ca Dumnul să audă şi să asculte rugăciunea, trebuie să ne dăm seama că, chiar dacă El este deschis pentru rugăciunile oamenilor Săi, El nu numeşte rugăciune tot ceea ce noi numim rugăciune. Cu alte cuvinte, avem nevoie să învăţăm să ne rugăm.

Isaia ne ilustrează adevărata rugăciune. El face rezumatul a ceea ce înseamnă rugăciunea în aceste două mici cuvinte: „Te implorăm”. Haideţi să cercetăm aceste două cuvinte şi să căutăm să înţelegem ce transmit ele. Mai întâi, este foarte evidentă o –

I.Intensitate a dorinţei
Cuvântul „a implora” este unul puternic. E mult mai puternic decât „a cere” sau „a ruga”. Cuvintele acestea sunt blânde. „A implora” este un cuvânt arzător, plin de pasiune. Pe mâinile acestui cuvânt este funingine, iar pe fruntea lui, sudoare. Înseamnă a ruga fierbinte, a implora, a cerşi, a stărui. Nu există nici o cumpătare comodă în „a implora”.

Isaia a arătat deja ceva din natura rugăciunii. A numit acest lucru o trezire a sinelui pentru a se „alipi” de Dumnezeu. Rugăciunea este mai mult decât un antiseptic politicos care-i cere lui Dumnezeu „să binecuvinteze”. Este o alipire de Dumnezeu. Ce înseamnă să te alipeşti de Dumnezeu? Înseamnă să aduci cu stăruinţă înaintea Lui promisiunile Sale şi să refuzi să primeşti un „nu” ca răspuns. Vom vorbi mai mult despre acest lucru, dar observaţi deocamdată că un om nu se poate alipi de Dumnezeu fără să aibă o tânjire fierbinte, o tânjire arzătoare după El.

Răsfoiţi Biblia şi veţi vedea că oamenii care au lucrat cu adevărat împreună cu Dumnezeu au fost aceia care au cunoscut o tânjire profundă după Dumnezeu. Verificaţi acest lucru în relatările despre Ana (1Samuel 1:9-18), Neemia (Neemia 1:4-11) şi marele Moise (Exod 33:12-23).

Iată cum a descris psalmistul tânjirea lui după Dumnezeu: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; ...” (Psalmul 42:1-2). Mai târziu, îl găsim spunând: „... inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu” (Psalmul 84:2).

Mai este oare nevoie să mergem mai departe cu explicaţia rugăciunilor neascultate? Câţi dintre noi cunoaştem cu adevărat intensitatea dorinţei? Am privit până acum la tema trezirii. Pentru aceasta se ruga Isaia. Dar de ce se întâmplă atât de rar să vedem o trezire spirituală autentică printre oamenii lui Dumnezeu? Poate fi din cauză că majoritatea dintre noi, în ciuda declaraţiilor noastre solemne, nu dorim cu adevărat o lucrare puternică a lui Dumnezeu? Nu este oare adevărat că o trezire autentică ne-ar da peste cap felul de viaţă şi ne-ar face să ne simţim extrem de stingheri?

Timp de ani de zile, am mers mai departe bazându-ne pe faptul că oamenii lui Dumnezeu vor trezire şi că tot ce ne rămâne de făcut este să vedem cum putem avea una. Oare nu este vremea să confruntăm faptul că am presupus un lucru greşit? Mi se pare că noi, creştinii, avem nevoie să ne dregem „vrerile”. Vrem ca Dumnezeu să facă un lucru mare, dar nu vrem suficient de intens încât să căutăm acest lucru cu stăruinţă sau să ne asumăm riscul de a ne strica liniştea vieţilor noastre.

De unde vine dorinţa intensă pentru trezire? Poate veni doar atunci când ne uităm în jur şi observăm nevoile. Lucrul acesta a stârnit în Isaia o dorinţă puternică. El s-a uitat la poporul lui, a văzut ce făcea şi cu ce se confrunta, iar inima lui a fost mişcată. Mă întreb cât de rea va trebui să devină starea societăţii noastre pentru ca oamenii lui Dumnezeu să tragă semnalul de alarmă. Industria avortului este în floare. Pornografia iese pe bandă în cantităţi mari. Familiile se destramă mai repede ca niciodată. Creştinismul este ridiculizat şi dispreţuit pe faţă. Câte lucruri mai trebuie să vedem ca să fim împovăraţi? Când ne întoarcem privirea critică spre biserica din timpul nostru care mărturiseşte că este creştină, sentimentul nostru de ruşine şi panică ar trebui să crească. Chiar noi înşine suntem prea des modelaţi de tiparele gândirii şi ale felului de viaţă din jurul nostru. Avem nevoie să ne aducem aminte de cuvintele lui Cristos adresate bisericilor: „Ştiu faptele tale”, şi să ne dăm seama că dacă abuzăm de harul Lui, El va veni să ne judece. Nu vom simţi niciodată o povară pentru societatea noastră dacă ne bucurăm în ascuns de felul de viaţă păcătos pe care ea îl promovează!