Editorial

Este imposibil să ai o trezire într-o comunitate în care nu a avut loc mai întâi o trezire în biserică; şi dacă cel puţin câţiva indivizi nu caută şi nu obţin o transformare spirituală în inimile lor, nu poate exista vreo speranţă pentru biserica lor, fiindcă o biserică este compusă din creştini individuali. 

Este o pură banalitate să cânţi sau să te rogi: „Doamne, trimite o trezire şi las-o să înceapă în mine!” Unde altundeva ar putea avea loc o înviorare spirituală dacă nu în viaţa individuală? Nu există nicio biserică „abstractă” care să poată fi reînsufleţită, separat de bărbaţii şi femeile care o compun. Noţiunea vagă potrivit căreia există undeva un Trup misterios al lui Hristos ale cărui mădulare sunt necunoscute, un grup invizibil peste care Duhul Sfânt poate cădea ca răspuns la rugăciune este o mare eroare. A crede că există într-adevăr o asemenea super-biserică neidentificată, separată de oamenii obişnuiţi şi simpli pe care îi vedem în adunările noastre creştine şi în bisericile noastre de la o săptămână la alta este doar o ascunzătoare de realitate. Dar am face bine să înfruntăm adevărul: creştinii sunt oameni, iar oamenii pot fi identificaţi. Ei au nume, şi chipuri, şi cămine, prieteni şi slujbe. Ei îşi au gospodăriile lor, se duc la şcoală, conduc maşini, cumpără, vând, călătoresc, mănâncă, se spală şi dorm exact aşa cum fac şi alţi oameni. Sămânţa lui Dumnezeu este în ei şi numele lor sunt scrise în ceruri, dar ei nu sunt invizibili. Lumea ştie care sunt creştinii. 

Acel „grup glorios, cei câţiva aleşi, peste care a venit Duhul” la Cincizecime nu erau nişte fantome, şi nici nu erau alcătuiţi dintr-un extract de umanitate pură ce locuia la un alt nivel. Erau oameni. Numele unora dintre ei sunt înşirate de Duhul Sfânt. Chiar dacă nu s-a potrivit cu scopul lui Dumnezeu să ne ofere o listă completă cu numele fiecăruia prezent, cei menţionaţi erau cu siguranţă suficient de umani. Când a venit Duhul în acea zi memorabilă, El nu S-a putut coborî decât peste persoanele prezente, care puteau fi identificate, care se cunoşteau între ele şi care erau cunoscute de comunitate. Nu a existat niciun trup invizibil în care El să intre. El a intrat în trupurile şi sufletele bărbaţilor şi femeilor prezente la acea întâlnire de rugăciune. 

Nicio biserică nu este mai bună sau mai rea decât creştinii individuali care o alcătuiesc. A privi dincolo de membrii cunoscuţi la un anumit grup misterios pe care ni-l imaginăm undeva, pregătit în secret pentru o trezire, înseamnă să greşim serios într-un domeniu în care eroarea ne poate costa foarte mult. 

O consecinţă a eşecului nostru de a vedea cu claritate adevărata natură a trezirii este aceea că aşteptăm ani de zile o manifestare supranaturală care nu apare niciodată, neglijând complet locul nostru individual în dorita trezire. Orice poate face Dumnezeu pentru o biserică trebuie făcut [întâi] în unitatea individuală, în anume bărbat, sau anume femeie. Unele lucruri se pot întâmpla doar persoanei izolate, individuale; ele nu pot fi experimentate în masă. Statisticile arată, de pildă, că într-un anumit oraş într-o anumită zi se nasc 100 de bebeluşi. Cu toate acestea, naşterea fiecărui bebeluş este o experienţă unică pentru bebeluşul respectiv, un lucru personal, separat. Cincizeci de oameni mor într-un avion prăbuşit; deşi mor împreună, ei mor separat, fiecare pe rând, fiecare trecând prin moarte într-o asemenea singurătate a sufletului de parcă numai el ar muri. Atât naşterea, cât şi moartea sunt experimentate de individ într-o singurătate la fel de totală de parcă numai acea persoană le-a cunoscut vreodată. 

3000 de oameni s-au convertit în Ziua Cincizecimii, dar fiecare dintre ei a stat faţă în faţă cu păcatul său şi cu Mântuitorul său. Naşterea spirituală, ca şi cea naturală, este pentru fiecare om o experienţă unică, separată care nu este împărţită cu nimeni. Şi tot aşa este şi cu acea ţâşnire de viaţă reînviată pe care o numim trezire. Ea poate veni doar la persoana individuală. Deşi o vizitare a Vieţii Divine poate atinge 75 de persoane dintr-o dată (aşa cum s-a întâmplat printre Fraţii Moravieni din Dusseldorf), totuşi ea vine la fiecare în parte. Nu poate exista un trup colectiv de credincioşi care să poată fi reînsufleţit separat de unităţile [individuale] care alcătuiesc trupul. 

Înţelese corect, acestea sunt adevăruri pline de o mare încurajare şi de o bună speranţă. Nimic nu te poate împiedica şi nimic nu mă poate împiedica să experimentăm trezirea de care avem nevoie. Este o chestiune care Îl priveşte pe Dumnezeu şi inima individuală. Nimic nu poate împiedica reînnoirea spirituală a sufletului care insistă să o aibă. Deşi acel om solitar trebuie să trăiască şi să umble printre persoane moarte din punct de vedere religios, el poate experimenta măreaţa transformare la fel de cert şi la fel de repede ca şi cum ar fi în cea mai spirituală biserică din lume. 

Omul care vrea ce are Dumnezeu cel mai bun devine deodată obiectul atenţiei personale a Duhului Sfânt. Unui astfel de om nu i se va cere să aştepte ca restul bisericii să vină la viaţă. El nu va fi penalizat pentru eşecurile semenilor săi creştini, şi nici nu i se va cere să se lipsească de binecuvântare până când fraţii lui somnoroşi îl prind din urmă. Dumnezeu Se ocupă de inima individuală într-un mod exclusiv, de parcă numai ea ar exista. 

Dacă această abordare a trezirii pare a fi excesiv de individualistă, aş vrea să amintesc că religia este personală înainte de a putea fi socială. Fiecare profet, fiecare reformator, fiecare promotor al trezirii a trebuit să se întâlnească singur cu Dumnezeu înainte să poată ajuta mulţimile. Marii lideri care au mers mai departe să aducă mii de oameni la Hristos au trebuit să înceapă cu Dumnezeu şi cu propriul lor suflet. Creştinul simplu de azi trebuie să experimenteze trezirea personală înainte să spere să aducă viaţă spirituală nouă în biserica sa.