Rugăciunea nu este de ajuns

Aceste cuvinte se adresează acelor copii ai lui Dumnezeu care au fost străpunşi de săgeata dorinţei infinite, care suspină după Dumnezeu cu un suspin care îi copleşeşte, care tânjesc cu o tânjire care a devenit durere. 

„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi” (Matei 5:6). Foamea este durere. Este orânduirea plină de îndurare a lui Dumnezeu, un stimul trimis în mod divin să ne propulseze în direcţia hranei. Dacă foamea după hrană este durere, atunci setea, care este foame de apă, este de o sută de ori mai rea, şi cu cât nevoia devine mai critică în organismul viu, cu atât mai acută devine durerea. Este ultimul efort drastic al naturii de a stimula viaţa periclitată să caute să se înnoiască. Un trup mort nu simte foame, iar sufletul mort nu cunoaşte chinurile dorinţei sfinte. „Dacă Îl doreşti pe Dumnezeu”, a spus sfântul bătrân, „deja L-ai găsit.” Dorinţa noastră după o viaţă mai deplină este o dovadă că acolo există deja o măsură de viaţă. Chiar disatisfacţiile noastre ar trebui să ne încurajeze, şi năzuinţele noastre încă neîmplinite ar trebui să ne dea speranţă. „Ceea ce am năzuit să fiu şi nu am fost, mă mângâie”, a scris Browning cu o adevărată pătrundere spirituală. Inima moartă nu poate năzui. 

În natură totul se mişcă în direcţia senzaţiilor de foame. În lumea spirituală lucrurile nu stau altfel. Noi gravităm către tânjirile noastre lăuntrice, atâta timp cât, bineînţeles, acele tânjiri sunt suficient de puternice să ne mişte. Visarea neputincioasă nu va fi de ajuns. Impulsul spiritual care nu este urmat de un act corespunzător de voinţă săvârşit în direcţia acelui impuls este o risipă de emoţie. Puterea unui fulger ce inspiră teamă şi uimire se poate împrăştia în atmosferă şi să nu realizeze nimic, pe când bateria unei lanterne poate furniza lumină ore în şir pentru un miner. Una este o manifestare dramatică a unei puteri imense lipsite de direcţie, iar cealaltă este folosirea silenţioasă a energiei modeste pentru un scop inteligent. 

Convingerea mea este că multă, foarte multă rugăciune pentru trezire şi foarte multe discuţii despre trezire din aceste zile nu reprezintă altceva decât energie irosită. Lăsând deoparte figurile de stil, aş putea spune că este o foame, dar se pare că aceasta nu are un obiect; este o dorinţă visătoare prea slabă ca să producă vreo acţiune morală. Este fanatism la nivel înalt fiindcă, potrivit lui John Wesley, „fanatic este omul care caută să-şi împlinească scopurile dorite ignorând mijloacele stabilite pentru atingerea acelor scopuri.” 

Presupunând că omul care căută trezirea a încetat să mai gândească la plural şi şi-a restrâns credinţa la un singur individ, la el însuşi, ce urmează apoi? Cum poate găsi acel ceva după care tânjeşte sufletul lui? Cum poate coopera cu stările lui de foame în aşa fel încât să fie într-adevăr săturat? 

El trebuie să-şi descotorosească mintea de falsa noţiune potrivit căreia numai rugăciunea va aduce binecuvântarea. În mod normal, toate tranzacţiile dintre Dumnezeu şi suflet sunt realizate prin rugăciune. Este corect şi scriptural, şi potrivit mărturiei tuturor sfinţilor că orice înaintare spirituală pe orice front, orice izbăvire, orice curăţire, orice înzestrare cu putere vine prin rugăciunea credinţei. Eroarea noastră este că încercăm să obţinem aceste beneficii doar prin rugăciune. 

Corectarea acestei erori este extrem de dificilă fiindcă impune ceva mai mult decât o simplă ajustare a convingerilor noastre doctrinare; ea loveşte în întreaga viaţă adamică şi cere lepădare de sine, umilinţă şi purtarea crucii. Pe scurt, cere ascultare. Şi ca să scăpăm de ea, noi am face orice. 

Este aproape de necrezut cât de departe mergem ca să evităm să-L ascultăm pe Dumnezeu. Îl numim pe Isus „Domn” şi Îl implorăm să ne înnoiască sufletele, dar avem grijă să nu facem ceea ce ne spune El. Când suntem confruntaţi cu un păcat, cu o mărturisire sau cu o schimbare morală în viaţa noastră, ni se pare mult mai uşor să ne rugăm jumătate de noapte decât să Îl ascultăm pe Dumnezeu. 

Intensitatea rugăciunii nu este un criteriu al eficacităţii ei. Un om se poate prosterna cu faţa la pământ şi să-şi spună plângând toate necazurile Domnului, şi totuşi să nu aibă nicio intenţie să asculte poruncile lui Hristos. Emoţia puternică şi lacrimile s-ar putea să nu fie altceva decât dezvăluirea unui duh iritat, dovada unei împotriviri încăpăţânate faţă de voia cunoscută a lui Dumnezeu. Iacov s-a luptat cu îngerul o noapte întreagă. Numai după ce a fost înfrânt a devenit agresorul şi a refuzat să-L lase pe Dumnezeu să plece. De ce s-a împotrivit Iacov atât de mult? Deoarece îi era ruşine să-şi spună numele înaintea îngerului. Când a fost doborât într-un final şi a recunoscut că era înşelătorul, victoria a fost câştigată. El a triumfat în înfrângere. 

Indiferent de ceea ce scriu eu aici, mii de păstori vor continua să-şi cheme oamenii la rugăciune cu speranţa deşartă că Dumnezeu va fi înduplecat într-un final şi va trimite trezirea atâta timp cât oamenii Lui se epuizează în mijlocire. Pentru astfel de oameni, Dumnezeu trebuie să pară un conducător dur, fiindcă se scurg ani de zile şi nu vine niciun ajutor. Camera în care se ţine întâlnirea de rugăciune devine un zid al plângerii, iar luminile ard îndelung, şi totuşi, ploaia zăboveşte. 

A uitat Dumnezeu să fie îndurător? Fiecare cititor să înceapă să asculte şi va primi răspunsul. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta Lui” (Ioan 14:21).

Nu asta vrem noi până la urmă?