Big_snowdrop E mai mult decât probabil că în toată istoria ţării noastre nu a mai fost niciodată atât de multă activitate religioasă ca astăzi. Şi este de asemenea foarte probabil că nu a mai fost niciodată mai puţină spiritualitate adevărată. 

Dintr-un anumit motiv, activitatea religioasă şi evlavia nu merg totdeauna împreună. Ca să descoperim lucrul acesta, nu trebuie decât să observăm scena religioasă curentă. Desigur, nu ducem lipsă de eforturi depuse pentru câştigarea de suflete, dar mulţi dintre câştigătorii de suflete dau impresia că sunt doar un pic mai mult decât agenţi de vânzări ai unei mărci de creştinism care pur şi simplu nu duce la evlavie. 

Dacă lucrul acesta vă surprinde ca fiind nemilos, faceţi acest mic test: îngenuncheaţi şi citiţi cu reverenţă Predica de pe Munte. Lăsaţi-o să pună stăpânire pe inima voastră. Prindeţi „simţământul” ei spiritual. Încercaţi să vă imaginaţi ce fel de persoană ar trebui să fie cel sau cea care vrea să întruchipeze învăţăturile ei. Apoi comparaţi noţiunea voastră cu produsul fabricii religioase moderne. Veţi descoperi o lume întreagă de diferenţe atât în conduită, cât şi în duh. Dacă Predica de pe Munte descrie corect felul de persoană care ar trebui să fie un creştin, atunci ce concluzie ar trebui să tragem referitor la mulţimile care L-au „acceptat” pe Hristos, dar cu toate acestea nu manifestă nici măcar o trăsătură morală sau spirituală din cele descrise de Domnul nostru? 

Acum, experienţa ne-a pregătit pentru dezaprobarea pe care o vom primi cu siguranţă din partea prietenilor miloşi: „Cine suntem noi să judecăm? Trebuie să-i lăsăm pe aceşti creştini declaraţi în seama Domnului şi să ne uităm în dreptul nostru. Şi mai mult, ar trebui să ne bucurăm pentru orice bine, cât de mic, ce se înfăptuieşte şi să nu îl zădărnicim printr-un spirit critic.” 

Toate acesta sună bine, dar este expresia unui laissez-faire religios care stă alături neglijent şi care permite întregii Biserici a lui Hristos să degenereze din punct de vedere moral şi spiritual fără să îndrăznească să ridice o mână ca să ajute sau să-şi ridice glasul ca să avertizeze. Nu aşa au făcut profeţii. Nu aşa a făcut Hristos, nici apostolii Lui, nici reformatorii; şi nu aşa va face un om care a văzut cerul deschis şi a avut viziuni ale lui Dumnezeu. Ilie ar fi putut să-şi ţină gura închisă şi şi-ar fi salvat capul; şi fiecare martir ar fi putut să pledeze laissez-faire şi să moară confortabil în patul lui la bătrâneţe. Dar făcând aşa, ei ar fi fost neascultători de Dumnezeu şi s-ar fi supus unei judecăţi severe în ziua lui Hristos. 

Absenţa devoţiunii spirituale de astăzi este un semn şi o prevestire rea. Biserica modernă este total nepăsătoare faţă de virtuţile adevărate – blândeţea, modestia, umilinţa, caracterul liniştit, ascultarea, rămânerea în umbră, răbdarea. Pentru a fi acceptată acum, religia trebuie să fie în tonalitatea populară. Prin urmare, mare parte a activităţii religioase duhneşte de mândrie, de paradă, afirmare de sine, promovare de sine, dragoste de câştig şi dedicare faţă de plăceri triviale. 

Este de datoria noastră să luăm în serios toate acestea. Timpul se scurge pentru fiecare dintre noi. Ceea ce se face trebuie făcut repede. Nu avem niciun drept să stăm lenevind alături şi să lăsăm ca lucrurile să-şi urmeze cursul. Un fermier care îşi neglijează ferma, o va pierde în curând; un păstor care nu are grijă de turma sa va descoperi că au lupii grijă de ea. O dragoste din flori care permite lupilor să distrugă turma nu este deloc dragoste, ci indiferenţă, şi ar trebui cunoscută drept ceea ce este şi tratată în consecinţă. 

Este vremea ca creştinii care cred Biblia să înceapă să cultive harurile adevărate şi să trăiască printre oameni ca fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai veacurilor. Şi asta va necesita mai mult decât doar puţină acţiune, deoarece întreaga lume şi o mare parte a bisericii este hotărâtă să îi împiedice. Dar dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate sta împotriva noastră?