Big_1 Dorinţa de aprobare socială este unul dintre cele mai puţin dezgustătoare păcate ale sinelui. Nu are nimic din ofensiva, ca să spunem aşa, dragostei de sine sau a neprihănirii de sine. În unele cazuri, poate fi chiar o virtute, fiindcă dacă lumea ar fi populată de bărbaţi şi femei ale căror inimi sunt curate şi ale căror vieţi sunt sfinte, atunci ar fi bine şi firesc să doreşti să trăieşti în aşa fel încât să câştigi aprobarea lor. 

Fără îndoială că acele fiinţe sfinte care locuiesc în lumea de sus găsesc plăcere în dragostea şi respectul creaturilor de felul lor, însă nu există şi nici nu se poate face o paralelă morală între cer şi pământ. Noi locuim într-o lume aflată la jumătatea drumului dintre cer şi iad. În iad nu este decât rău; în cer nu este decât bine; pe pământ, grâul şi neghina cresc împreună, iar neghina depăşeşte numeric cu mult grâul. A existat cel puţin o perioadă în istoria lumii când cei neprihăniţi au putut fi număraţi pe degetele de la ambele mâini, fără degetele mari, iar ceea ce a spus Hristos ne dă un motiv puternic să credem că proporţia binelui şi răului nu va fi cu mult diferită la sfârşitul veacurilor (Matei 24:37-39; Luca 17:26-30). 

Natura umană este atât de coruptă, rasa omenirii este atât de răzvrătită şi de lipsită de evlavie, încât cel mai probabil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu nu va fi acceptat de lume, deşi uneori se întâmplă ca el să fie lăudat pentru că a făcut ceva de folos pentru societate, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu David Livingstone care a fost deschizător de drumuri în Africa. Dar cu cât oamenii devin mai asemenea lui Hristos, cu atât este mai sigur că vor simţi validitatea cuvintelor Domnului: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:19); şi a cuvintelor lui Pavel: „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). 

Pentru a fi un creştin adevărat este necesar să fii de acord să pierzi aprobarea lumii. Totuşi, noi suntem atât de umani, încât această dorinţă de a fi pe placul semenilor noştri rămâne în noi mult timp după ce alte păcate au plecat. De cele mai multe ori, noi compromitem această chestiune micşorând cercul de persoane de la care căutăm aprobare. Îl ştergem de pe listă pe omul lumesc păcătos fiindcă este imposibil să-i fim pe plac lui şi nu ne interesează dacă el este sau nu de acord cu noi. Pe lângă acesta, îl ştergem şi pe cel liberal, pe cel modernist, pe cel cultist şi mulţi alţii ca ei. Apoi, începem să ne felicităm că „nu ne temem de niciun om”, că suntem sfinţi neînfricaţi care ne purtăm crucea, cărora nu le pasă de batjocura sau de lauda oamenilor. 

Poate că aşa este, însă unde-i creştinul care este într-adevăr mort faţă de opinia publicului? În cea mai mare parte, noi suntem morţi faţă de părerea anumitor grupuri din public, şi am păstrat pentru noi alte grupuri mai mici a căror părere o preţuim chiar foarte mult. Am observat cum această tendinţă este peste tot în societatea umană. „Omul de cultură” dispreţuieşte favoarea marii majorităţi a omenirii, dar caută din răsputeri să atragă favorul cercului său mic de oameni culţi ca el şi i se rupe inima dacă ei îl privesc cu ochi răi. Femeii „societăţii” pare să nu-i pese deloc de opinia milioanelor de oameni care citesc despre escapadele ei dubioase, dar ar fi în stare să se sinucidă dacă ar fi exclusă din grupul ei mic, dar select, de a cărui apreciere a ajuns să depindă ca fiind însăşi viaţa şi suflarea ei. 

Printre creştini, lucrurile nu sunt cu mult diferite. Un predicator îşi câştigă reputaţia de a fi „neînfricat” prin faptul că atacă liberalii, catolicii, lichiorul şi imoralitatea, dar se gudură pe lângă picioarele celor din grupul său restrâns. Poate că îl insultă cu îndrăzneală pe Papă, însă nu ar îndrăzni niciodată să îl contrazică pe diaconul bogat din congregaţia sa, nici să-şi exprime opinia teologică despre care ştie că e contrară opiniei majorităţii din grupul religios cu care se asociază. El este total dispus să se învrăjmăşească cu oricine nu împărtăşeşte opiniile denominaţiei sale, dar este atent să nu ofenseze pe nimeni din denominaţia sa care l-ar putea face să sufere din cauza aceasta. 

Nu pot crede în spiritualitatea niciunui creştin care ţine un ochi deschis pentru aprobarea altora, oricine ar fi ei. Omul după inima lui Dumnezeu trebuie să fie mort atât faţă de opiniile prietenilor lui, cât şi a vrăjmaşilor lui. El trebuie să fie dispus să contrazică atât persoane importante, cât şi persoane necunoscute. Trebuie să fie gata să-şi mustre superiorul la fel de repede ca pe inferiorii lui, după ierarhia ecleziastică. A dezaproba un om pentru a câştiga favorul altuia nu este o dovadă de curaj moral. Lucrul acesta se face tot timpul în lume. 

Nu vom fi niciodată acolo unde ar trebui să fim în vieţile noastre spirituale, până când nu ajungem să fim atât de devotaţi lui Hristos, încât să nu mai cerem aprobarea nimănui, ci numai zâmbetul Său. Când suntem cu totul pierduţi în El, efortul frenetic de a fi pe placul oamenilor va lua sfârşit. Cercul de persoane cărora ne străduim să le fim pe plac se va reduce la Una singură. Abia atunci vom cunoaşte libertatea adevărată, dar nu înainte.