Big_bird „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12:25). Aici, cuvântul viaţă este exprimat de doi termeni greceşti care au un înţeles destul de diferit. Unul, după cum sugerează explicaţiile ediţiei revizuite a Bibliei, poate fi tradus ca „suflet”; este grecescul psyche şi se referă la viaţa noastră de jos, viaţa sufletească, a sinelui; al doilea cuvânt se referă la viaţa mai înaltă, viaţa divină. Dacă iubim viaţa de jos, dacă ascultăm filosofia lumii care zice „Cruţaţi‑vă: crucea să fie departe de voi”, pierdem, automat, viaţa mai înaltă, viaţa abundentă; pentru că nu putem avea în acelaşi timp ceea ce lumea numeşte „viaţă” şi ceea ce Hristos numeşte „viaţă”. 

Dl Spurgeon povesteşte despre un ţăran fără experienţă care şi-a dus puşca la armurier pentru reparaţie. Armurierul a examinat‑o şi, considerând că e aproape prea stricată pentru a mai fi reparată, a spus:

 −Arma ta este într-o stare foarte uzată, stricată; nu e bună la nimic; ce fel de reparaţie vrei pentru ea?

 −Ei  bine, spuse omul, nu cred că scap mai ieftin decât cu un nou pat, o piedică şi o ţeavă; acestea trebuie să o pună din nou în funcţiune. 

−De ce? Ai putea la fel de bine să îţi cumperi o nouă armă, răspunse celălalt.

 −O, niciodată nu m-am gândit la acest lucru; şi mă surprinde faptul că este tocmai ceea ce vreau, un nou pat, o nouă piedică şi o nouă ţeavă; de vreme ce acestea aproape că compun o nouă puşcă, voi cumpăra o armă nouă.

Acesta este tipul de reparaţie de care are nevoie natura omului. Natura veche trebuie să fie aruncată ca o epavă totală şi bună de nimic, iar omul trebuie să fie făcut o nouă creaţie în Isus Hristos. Dar oricât de doritori am fi să admitem acest adevăr, puţine lucruri sunt mai greu de învăţat. 

Jertfa lui Hristos m-a condamnat cu totul în starea mea naturală. E ca şi cum ar fi spus: „O, Tată Neprihănit, ofer şi renunţ la sufletul murdar al acestui om, ca să moară, şi ca viaţa mea să trăiască şi să înflorească în el.” Am învăţat eu, totuşi, să urăsc, să renunţ, să neg şi să dau la moarte, în unitate cu jertfa Domnului meu, egoismul meu vinovat? Până când nu o fac nu voi cunoaşte niciodată sensul cuvintelor „dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze”, pentru că Îl urmăm pe El doar atunci când avem părtăşie în spiritul sacrificiului de sine. Aceasta ar putea însemna pentru noi o cale spre umilire şi o aparentă înfrângere. Dar nu în slujba care captează atenţia multora sau care stârneşte admiraţia mulţimilor Îl servim întotdeauna cel mai bine pe Hristos. Slujba noastră ar putea însemna un botez de întristări şi dureri, pentru că dreaptă şi strâmtă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc.

Viaţa sufletească tânjeşte după confort, indulgenţă, expunere, bogăţie, poziţie bună, popularitate, şi este consemnată ca una dintre mărcile vremurilor grele care caracterizează ultimele zile, aceea că „oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, ..., neînfrânaţi, ..., îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:2-5). 

A fost remarcat faptul că toate lucrurile prosperă proporţional cu relaţionarea lor la lumea din jur, proporţional cu predarea lor mediului în care trăiesc. În timp ce ramurile îşi predau independenţa şi se pierd în copac, cresc frumos cu frunze, flori şi fructe, dar imediat ce se despart de viaţa generală încep să se usuce şi să cadă, oamenii le strâng grămezi şi le ard. În timp ce membrele îşi predau viaţa individuală vieţii trupului, sângele bogat curge prin ele şi devin puternice, viguroase, dar un membru dezbinat devine curând un lucru uscat şi fără formă: deci, omul egoist se autodistruge din punct de vedere etic prin egoism. Primim în măsura în care dăm, şi puterea sacrificiului perfect este puterea vieţii perfecte. 

Exclamaţia lui Isus din Ioan 12:27 ne aminteşte de durerea şi chinul care au însoţit jertfa Sa. „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? ... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? ... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Aici găsim o ilustrare a conflictului ce se află în multe vieţi între natura superioară şi cea inferioară; atunci când Dumnezeu ne cheamă să ne socotim morţi faţă de noi înşine şi să fim „una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5). 

Câţi factori foloseşte Dumnezeu pentru a pune capăt puterii vieţii eului nostru? „Gândiţi-vă la sămânţa plantată în pământ, expusă la vânturile iernii, călcată sub picioarele celor ce mânuiesc greble şi grăpează, ascunsă vederii şi lăsată singură ca şi când ar fi aruncată de Dumnezeu şi de om pentru a îndura procesul lent al unei dezintegrări zilnice, şi apoi frământată de ploi şi de arşiţă până când forma ei este distrusă, părând nefolositoare atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om”. Deci, printr-o varietate de căi neaşteptate şi nebinevenite, Dumnezeu aduce la moarte ceea ce era condamnat. Cât de izbitor este ilustrat acest fapt în cazul lui Iov! Totuşi, toate forţele dezlănţuite, oameni şi diavoli, prieteni şi duşmani au fost ţinute în frâu de mâna puternică a Dragostei care, atunci când scopurile Lui erau îndeplinite, spunea „până aici voi merge, nu mai departe.” 

A striga „izbăveşte-mă din ceasul acesta!”, a te da înapoi şi a cârti înseamnă a-L dezamăgi pe Dumnezeu, a intensifica răul şi a pune piedici scopurilor harului Său. Prin valea umbrei morţii, prin focul încercărilor suntem aduşi în locurile valoroase. Dumnezeu este Acela care direcţionează mişcările Sabeenilor şi ale Haldeenilor; El este Acela care permite vântului să devasteze şi morţii să distrugă; eliberarea noastră nu stă în fuga de bandele care prădează, ci în a spune, aşa cum Isus a făcut-o: „Tată, proslăveşte Numele Tău!” Chiar dacă aceasta înseamnă separare şi suferinţă, „Tată, proslăveşte Numele Tău” şi, la fel ca Stăpânul nostru, vom auzi o voce care ne va asigura: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi.” 

Am face bine să fim precauţi în privinţa încercării de a cuceri eul prin vreo rezistenţă activă împotriva lui prin puterea naturii, pentru că „natura nu poate să se înfrângă, sau să se elimine mai mult decât mânia poate să vindece mânia.” Fiecare efort de a o înfrânge pare să îi dea noi puteri; dragostea de sine găseşte ceva de admirat chiar şi în încercările noastre de a o birui. Ea se va mândri chiar şi în actele pe care noi le considerăm o umilire a sinelui. Nu există eliberare pentru noi de acest tiran de temut decât în Dumnezeu. Nu suntem destul de îndemânatici, curajoşi sau dezinteresaţi pentru a purta singuri acest război. Trebuie să ne poziţionăm împotriva acestui duşman care este deopotrivă al Lui şi al nostru, şi în timp ce ne străduim ca în toate lucrurile să lucrăm împreună cu El, trebuie să credem că El lucrează în noi şi prin noi până când eul va muri ucis prin suflarea lui Dumnezeu. Ca fiinţe vii, inteligente, trebuie să cedăm în faţa inspiraţiei puterii care omoară şi dă viaţă, pentru că Dumnezeu nu lucrează irezistibil, ca asupra unui lucru mort, ci în mod intelectual şi spiritual, ca asupra unei minţi normale. Sinele fiind ucis, majoritatea plăcerilor lui sunt date la moarte; aşa că, în locul lucrărilor firii, va apărea roada Duhului (Galateni 5:19-24). „În locul spinului va apărea chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul” (Isaia 55:13). În loc de viaţa repulsivă a eului va apărea frumoasa viaţă a lui Hristos. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. 

Haideţi să fixăm bine în minţile noastre aceste trei adevăruri. Primul – moartea eului cu Hristos este singura cale spre viaţa în Dumnezeu. Sfârşitul vieţii eului este singura condiţie a binecuvântării promise şi acela care nu vrea să moară faţă de lucrurile păcătoase, ba mai mult, faţă de lucrurile legitime, dacă ele au intervenit între duh şi Dumnezeu, nu poate intra în acea lume a luminii, a bucuriei şi a păcii care a fost prevăzută pe această parte a porţilor Cerului, unde gândurile şi dorinţele, cuvintele şi lucrările eliberate de puterea de pervertire a sinelui gravitează în jurul lui Isus Hristos aşa cum planeta gravitează în jurul soarelui. 

În al doilea rând, singurul remediu pentru eu este moartea. Nu este de neschimbat în caracterul său şi invariabil în lucrările sale. Nu poate să se schimbe din rău în bine mai mult decât o poate face întunericul în lumină şi de aceea moartea faţă de sine este singura cale de viaţă în Dumnezeu. 

În al treilea rând, singurul cuceritor al eului este Hristos. Legea Duhului de viaţă în Isus Hristos este cea care ne eliberează de legea păcatului şi a morţii (Romani 8:2). Monarhul conducător nu se va auto-detrona niciodată, dar dacă îl primim cu drag pe Hristosul lui Dumnezeu în templul unde sinele a fost păstrat cu sfinţenie, idolul hidos va cădea înaintea Cuvântului Său aşa cum Dagon a căzut înaintea chivotului. 

După cum spune Andrew Murray: „Eul nu poate da afară eul chiar şi în omul regenerat. Slavă lui Dumnezeu! Lucrarea a fost făcută. Moartea lui Isus este, odată pentru totdeauna, moartea eului nostru. Şi darul Duhului Sfânt transformă propria noastră moarte în putere.” 

Este, probabil, necesar un cuvânt de avertizare ca nu cumva, animat de o dorinţă egoistă, sacrificiul nostru de sine să devină doar o căutare mai adâncă a sinelui. Nu este un schimb al unui eu rău cu unul mai bun, ci renunţarea completă mai sus menţionată a sinelui pentru totdeauna. „Oricine îşi va pierde viaţa de dragul Meu”, a spus Isus, „o va câştiga”. 

Sacrificiul de sine de dragul autodisciplinei este o iluzie, într‑adevăr; nu este nimic altceva decât cultivarea eului, viaţa pe care pretindem că vrem să o biruim este de fapt hrănită şi întărită de ceea ce noi credem că o loveşte în chiar existenţa sa. Sacrificiul de sine este complet lipsit de valoare dacă nu poartă pe el eticheta „de dragul Meu”. 

Cât despre recompensa acestei vieţi de renunţare, ce cuvinte o pot descrie?! Pentru un timp totul poate părea întunecos şi mohorât; ar putea fi o părăsire şi o singurătate care sunt greu de îndurat pentru fire, dar de vreme ce suferinţa a fost calea pe care Mântuitorul a urmat-o pentru a intra în gloria Sa, prin aceeaşi experienţă este glorificat şi fiecare fiu al omului, iar Dumnezeu este glorificat în el. Cineva spunea foarte frumos: „cei care mor cu Hristos sunt în siguranţă cu El. Pentru că garda Sa de îngeri este în jurul lor pentru a-i supraveghea şi a răsturna piatra în aşa fel încât mortul să învie, la vremea potrivită.” 

În orice jertfă adevărată este mai multă bucurie decât tristeţe. Întreaga viaţă a lui Dumnezeu este doar revărsarea dragostei Sale iar sacrificiul lui Hristos este întreaga revelaţie a acelei iubiri minunate. Cu siguranţă, nu este nici o durere pentru un îndrăgostit să se dea pe sine şi tot ce are iubitei lui; ba încă, „este mai binecuvântat dacă dă decât să primească”, iar cea mai bogată, mai adevărată şi mai de durată binecuvântare este cea a dăruirii de sine. Scara jertfirii de sine îl conduce pe om numai în sus şi înainte, de la viaţa lui Hristos la asemănarea cu El, la împărtăşirea cu El, la tronul Lui şi la gloria Lui: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). 

Cântăreşte-ţi viaţa în funcţie de pierdere, nu de câştig, 
Nu în funcţie de vinul băut, ci de cel vărsat;
Pentru că puterea dragostei constă în sacrificarea vieţii 
Şi cine suferă cel mai mult în felul acesta are cel mai mult de dat.