Big_roosterimage1 Biblia ne avertizează cu privire la infatuare, numai că îi spune altfel; o numeşte a fi „îngâmfat”. 

Există două moduri de a ne creşte mărimea; unul este de a creşte normal, celălalt de a te dilata artificial. Primul indică sănătate, al doilea boală. Copilul bine hrănit devine din ce în ce mai mare în fiecare an; numai abdomenul micuţei victime a foametei creşte, şi asta printr-o dilatare patologică ce anunţă moartea apropiată. 

Pe tărâmul spiritual, există pericolul real de a confunda o umflare nesănătoasă cu o creştere adevărată. Pavel a tratat deschis acest pericol şi a evidenţiat că a fi infatuat şi a fi zidit, întărit sunt două lucruri diferite. 

Cu toţii ştim cât suntem de înclinaţi să găsim ceea ce căutăm în Scripturi şi în propriile noastre vieţi. Atunci când ne evaluăm, adoptăm uneori inconştient tehnica avocatului apărării, exagerând orice ne este favorabil şi minimalizând în schimb orice ne-ar pune într-o lumină nefavorabilă. Pe când mă gândeam la propria mea slujire, m-am surprins deseori amplificând fiecare victorie cât de mică dincolo de orice proporţie rezonabilă şi, în acelaşi timp, scuzându-mi eşecurile şi slăbiciunile. Este vechiul şiretlic de a vedea ceea ce vrem să vedem, şi de a închide ochii la lucrurile pe care am prefera să le uităm. Aceasta este umflare în pene, şi dacă nu este judecată şi părăsită, poate rezulta într-o evaluare complet falsă a vieţii şi a lucrării noastre. 

S-ar putea să trebuiască să privim îndeaproape pentru a descoperi relaţia dintre infatuare şi necredinţă, dar o astfel de relaţie există totuşi. Omul credinţei este atât de sigur de poziţia sa înaintea lui Dumnezeu încât îşi permite să fie trecut cu vederea în linişte, să fie discreditat, minimalizat, fără să simtă niciun fior de nelinişte. El este dispus să aştepte vremea potrivită a lui Dumnezeu şi să lase înţelepciunea judecatei viitoare să descopere adevărata sa valoare şi mărime. Omul necredinţei nu îndrăzneşte să facă acest lucru. El este atât de nesigur de el însuşi încât cere dovezi imediate şi vizibile ale succesului său. Profunda lui necredinţă trebuie să aibă sprijinul judecatei prezente. El se uită nerăbdător după dovezi care să-l asigure că este într-adevăr cineva. Şi, bineînţeles că foamea lui după aprobare prezentă lasă cale liberă ispitei de a-şi umfla lucrarea de dragul aparenţelor. 

Nevoia aceasta de sprijin exterior pentru credinţa noastră ofilită, explică introducerea acelui tumult de reclame de proastă calitate în activităţile religioase, care a devenit semnul caracteristic al creştinismului modern. Biserica şi slujitorul trebuie să facă un spectacol reuşit, şi se pare că nimic nu este exclus dacă sporeşte iluzia de succes. La rădăcina acestor lucruri este pură necredinţă. Oamenii religioşi pur şi simplu nu sunt dispuşi să aştepte până când Se va întoarce Domnul pentru a-şi primi răsplata. Ei o pretind acum şi o obţin, o împrejurare pentru care vor vărsa lacrimi amare în ziua lui Hristos. 

Pentru a garanta imunitatea la această boală a inimii, trebuie să cultivăm un spirit de credinţă şi umilinţă. Acesta funcţionează ca un anticorp care distruge bacteria morală ce cauzează umflarea şi dilatarea. 

Dacă avem credinţă, vom fi preocupaţi numai de ce crede Dumnezeu despre noi. Putem primi cu un zâmbet opiniile oamenilor, fie că sunt favorabile, fie că sunt nefavorabile, şi să mergem pe calea noastră rânduită de Dumnezeu în încredere deplină. Adepţii entuziasmaţi ai zeilor gemeni Publicitate şi Reputaţie vor trece în viteză pe lângă noi aruncându-ne doar o privire grăbită, compătimitoare. Cei are se socotesc singuri a fi mari în împărăţie, cei Eminenţi, cei Remarcabili ne vor ignora sau ne vor trata de sus, sau poate că vor căuta să ne folosească pentru scopurile lor. Noi, între timp, nu vom păşi nici la dreapta, nici la stânga. Îi vom cinsti pe toţi oamenii, vom fi amabili cu toţi, îi vom iubi pe fraţii noştri creştini, Îl vom glorifica pe Dumnezeu şi nu ne vom teme de nimeni. 

Avem nevoie de mult curaj şi independenţă a minţii ca să insistăm să fim exact ceea ce suntem, şi nimic mai mult. Dar când Domnul Se va întoarce, nu vom avea motiv să regretăm că am făcut-o.

(editorial din cartea "Călătorim pe un drum stabilit")