Big_april Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez.”  

Scot această afirmație din această secțiune deoarece, așa cum voi încerca să vă arăt, ea rezumă învățătura esențială a acestui incident.  

Studiem această Evanghelie măreață a lui Ioan ca să ne putem concentra atenția nu atât de mult asupra istoriei detaliate, ci asupra măreței teme a întregii Evanghelii, asupra a ceea ce ne este oferit în Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, viața veșnică. Fiecare Evanghelie ne oferă o relatare despre Domnul nostru, dar fiecare are un fel de temă generală, conducătoare. În timp ce faptele sunt comune tuturor Evangheliilor în general, este limpede că fiecare a fost călăuzit de Duhul ca să accentueze un anumit aspect al vieții și lucrării, și slujirii binecuvântatului nostru Domn, și nu există absolut nicio îndoială că viața veșnică în Hristos este tema măreață și conducătoare din Evanghelia după Ioan. 

 Acum, aceasta nu este doar părerea mea - avem chiar afirmația lui Ioan în sensul acesta. El spune în ultimul verset din capitolul 20: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți să Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând, să aveți viața în Numele Lui”. Și, după cum am văzut, el afirmă foarte clar în versetul 16 din primul capitol, unde spune: „Și noi toți am primit din plinătatea Lui, și har după har”.  

Iată uimitoarea ofertă: Fiul lui Dumnezeu a venit în lume și a făcut tot ce a făcut. A înviat, S-a înălțat în ceruri și șade la dreapta lui Dumnezeu în gloria eternă. Și iată ce ne este oferit în El: „am primit din plinătatea Lui” (Ioan 1:16). Asta înseamnă cu adevărat să fii creștin. Nu înseamnă doar să trăiești o viață bună; asta este moralitate. Nu înseamnă doar să crezi anumite lucruri despre El; aceasta poate fi un fel de ortodoxie moartă. Dar acesta este adevăratul creștinism: am primit viață din El, „viață din belșug”, plinătatea care sălășluiește în El. 

Aceasta este, așa cum am văzut, adevărata temă a acestei Evanghelii, așa cum este și tema întregului Nou Testament. Imaginea Bisericii ca Trup al lui Hristos transmite lucrul acesta așa de bine! Totul provine din Cap; plinătatea este acolo. Acesta e centrul nervos, și fiecare parte și părticică, fiecare element individual, fiecare mădular își trage viața și ființa și existența din Cap. Acesta este creștinismul. 

 Prin urmare, ne examinăm pe noi înșine în lumina acestui lucru. Este aceasta ideea noastră despre a fi creștin? Chiar mai important, este aceasta impresia pe care o dăm altora cu privire la ce este creștinismul? Trăim într-o lume obosită și istovită, o lume care de-abia există; nu ar fi nevoită să-și înmulțească plăcerile și să fie dependentă de ele dacă ar avea cu adevărat viață. Oamenii care trăiesc pe baza stimulentelor mărturisesc că le lipsește energia vitală, iar lumea de azi trăiește pe baza stimulentelor - nu are viață. Aici este nevoia cea mai mare, și aici este singura sursă de viață. Însă marea întrebare este: noi, cei care mărturisim că suntem creștini, o avem? Am primit noi ceva din plinătatea aceasta, și primim mai mult și mai mult din ea? 

Acum, ne uităm la câteva dintre piedicile aflate în calea acestui lucru. Cu siguranță, ceva este în neregulă. Biserica creștină nu ar fi așa cum este dacă am primi cu toții din această plinătate. Biserica este slabă; este disprețuită; este destituită; este respinsă. Lumea simte că Biserica nu are absolut nimic, că este doar un anacronism în lumea modernă. Dar ori de câte ori este o trezire sau o reformă adevărată în Biserică, lucrurile se schimbă în mod complet, și lumea începe să privească din nou spre Biserică. Și aceasta este nevoia supremă la ora de față! 

Așadar, întrebarea este: ce anume ne jefuiește de această plinătate? De ce nu cunoaștem mai mult despre ea? De ce nu suntem umpluți cu un duh de bucurie, de laudă, de recunoștință așa cum erau creștinii primari, și așa cum ar trebui să fie mereu creștinii? Există multe piedici și obstacole, dar în ultimă instanță, este din cauza adversarului nostru, Diavolul. El pricinuiește confuzie în diferite feluri, dar, mulțumim lui Dumnezeu, nu suntem în neștiință de planurile lui. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață cu privire la ele. El le expune înaintea noastră; le face limpezi. Așadar, ascultând învățătura ei, cu toții ar trebui să fim în stare să vedem exact lucrul care ne împiedică și să ne descotorosim de el ca să putem primi plinătatea lui Dumnezeu. 

Haideți să ne uităm acum la o altă piedică de felul acesta care, într-adevăr, este foarte comună și, din fericire pentru noi, este exprimată sub forma a ceea ce au făcut diferiți oameni. Am văzut deja piedicile, așa cum sunt ele prezentate într-un om ca Nicodim. Era un om plin de dificultăți, de probleme, și de piedici care trebuiau depășite. Dorea lucrul corect, dar greșea în atât de multe privințe; toate acestea trebuiau îndreptate. 

Acum, iată o imagine diferită, dar la fel de importantă. Este reprezentată de prietenii, de urmașii și de ucenicii lui Ioan Botezătorul, și de ceea ce îi spuneau lui Ioan și ceea ce încercau să‑l convingă pe Ioan să facă. Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, învățătura de care avem nevoie se găsește în reacția lui Ioan Botezătorul față de acești oameni și în ceea ce el le-a spus într-un mod așa de limpede și de clar.  

Care este problema? Este problema mândriei, și aici este ceva despre care ni se dă învățătură în mod universal în întreaga Biblie. Cel mai mare obstacol și cea mai mare piedică dintre toate, probabil, este mândria. Ia multe forme - mândria intelectului, mândria realizărilor, mândria înțelegerii. Totuși, forma nu contează așa de mult. Mândria în esența ei este ceea ce constituie pentru noi unul dintre cele mai mari obstacole în calea primirii plinătății Lui și a harului după har (Ioan 1:16).  

Cu toții suntem mândri - fiecare dintre noi. Nu există niciun om care să nu fie mândru. Lucrul acesta e universal și este, bineînțeles, rezultatul păcatului. Păcatul originar a fost păcatul mândriei. Diavolul i-a spus Evei, de fapt: „Oare a zis Dumnezeu că nu trebuie să mâncați din fructul acesta? A spus asta pentru că vrea să vă țină jos. El știe că dacă veți mânca din el, voi înșivă veți deveni ca niște dumnezei.” Și lucrul acesta a plăcut femeii și bărbatului. Aceasta este mândrie, și ea a fost sursa originară a necazului. În ultimă instanță, în mândrie puteți găsi sursa celor mai multe manifestări ale păcatului - dorința de a fi mare și important, credința aceasta în noi înșine. Acest incident din Ioan ne arată așa de clar și așa de limpede, și trebuie să fim foarte atenți aici, că lucrul acesta nu este doar în noi toți prin natura noastră, ci este adesea încurajat în noi de către prietenii noștri, de către binevoitorii noștri.  

Este un fapt foarte ciudat, care este ilustrat aici așa de bine. Cât de adesea a fost lucrul acesta văzut în lunga istorie a bisericii și a poporului lui Dumnezeu, atât în liderii ei remarcabili, cât și în membrii cei mai obișnuiți. Nimic nu i-a schilodit mai mult pe sfinții și pe liderii lui Dumnezeu ca acest păcat al mândriei. Îl vedem în multe cazuri în Vechiul Testament. David a fost umilit de multe ori din cauza mândriei lui, care îl înălțase într-un mod greșit și păcătos.  

 Ucenicii aceștia ai lui Ioan îl ajutaseră, iar mulțimile îi înconjuraseră. Ioan era un om remarcabil. După o perioadă de aproximativ 400 de ani din vremea lui Maleahi, ultimul dintre profeții Vechiului Testament, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai fusese dat în felul acesta specific. Dar deodată a venit la Ioan, Fiul lui Zaharia, în pustie. El devenise un mare fenomen, și oamenii se îmbulzeau de pretutindeni, inclusiv din Ierusalim, ca să-l vadă pe acest om ciudat, să asculte mesajul lui extraordinar și să se supună botezului lui. Ioan adunase un număr de ucenici care îl ajutau, și iată-i, plini de activitate. 

 Dar deodată, vine această Persoană, Isus din Nazaret, și după un timp este clar că mai mulți oameni sunt atenți la slujirea Domnului Isus Hristos decât la slujirea lui Ioan, iar urmașii și ucenicii lui devin preocupați de asta. Sunt preocupați de reputația lui, preocupați de măreția lui. Ei vor să-i apere poziția, și vor ca el să facă ceva în privința aceasta. Iar lucrul acesta îi determină să le displacă și să critice slujirea Domnului și Mântuitorului nostru. Sugestia aceasta potrivit căreia ar exista ceva mai presus de ceea ce are Ioan este intolerabilă pentru ei, este insultătoare, și sunt umpluți de ceea ce consideră a fi un sentiment de indignare sfântă. „Mai este ceva dincolo de învățătura lui Ioan? Cine este acest celălalt învățător? Oare n-ar trebui să-l oprească Ioan?” Fiind ei înșiși plini de un sentiment de mândrie, încearcă din răsputeri să hrănească și să stimuleze mândria în Ioan Botezătorul. Așa că se duc la el și-i spun: „Învățătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan și despre care ai mărturisit tu, iată că botează și toți oamenii se duc la El” (Ioan 3:26). Sunt pe punctul de a spune felul de lucruri pe care vi l-am sugerat când „drept răspuns, Ioan i‑a zis” (Ioan 3:27). Ioan îi întrerupe și le răspunde, și îi reduce complet la tăcere. 

 Acum, iată imaginea, dar, desigur, nu este doar o istorie adevărată, este de asemenea o pildă. Aici este ceva adevărat despre fiecare dintre noi, și ce lucru cumplit este acesta! Lucrul acesta care este în acești oameni îi face să le displacă și să se opună învățăturii Domnului Isus Hristos și oricărui lucru pe care îl are de oferit. Aceasta este problema teribilă cu care suntem confruntați.

Deci, cum se manifestă lucrul acesta în noi? De ce nu am primit „din plinătatea Lui, și har după har” (Ioan 1:16)? Primul răspuns este: pentru că simțim că nu avem nevoie de ea - ne descurăm foarte bine așa cum suntem. Oare Ioan nu se descurca bine predicând, botezând, atrăgând mulțimile? Și noi avem exact aceleași sentimente. Suntem în regulă; ne descurcăm bine.

Aceasta este, după cum am arătat adesea, pericolul specific al oamenilor religioși. Când spun religioși mă gândesc la ceva diferit de creștini. Este posibil să fii religios fără să fii creștin. Este posibil să fii religios pe tărâmul bisericii creștine, fără să fii creștin. Acesta e marele necaz! L-am văzut în cazul lui Nicodim, și ne uităm la același lucru sub alt aspect manifestat în acești ucenici ai lui Ioan Botezătorul, care simt că totul este bine. Nu există o piedică mai mare în calea primirii plinătății Lui ca acest lucru. Există cei care se simt în felul acesta. Au înțeles toată doctrina, și se bazează pe această cunoaștere, și critică orice altceva; se află într-o stare de auto-satisfacție. 

 Alții sunt complet satisfăcuți de ei înșiși din pricina vieții pe care o trăiesc și a binelui pe care îl fac. Precum Fariseii, ei Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca alți oameni. Ei văd oameni pe străzile Londrei, citesc despre ei în ziare, și Îi mulțumesc lui Dumnezeu ca nu sunt așa. Ei nu trăiesc în viciu și în rău; nu se coboară la păcate murdare și flagrante. Ei sunt oameni buni, nu au făcut niciodată lucruri de felul acesta; sunt îngroziți de ele și nici nu ar visa să facă asemenea lucruri. Dar pe lângă asta, ei fac bine, și sunt preocupați să ajute oamenii. Oare nu ei au făcut cutare și cutare lucru? Domnul nostru a întruchipat lucrul acesta odată pentru totdeauna în Persoana Fariseului care se duce la Templu, drept în față și Îi mulțumește lui Dumnezeu că nu este ca alți oameni, jecmănitori și așa mai departe. El postește de două ori pe săptămână și dă zeciuială ca să-i hrănească pe cei săraci. De ce altceva mai are nevoie? Nu are nevoie de nimic, și nu cere nimic. El are totul; el face totul. 

Omul religios, spre deosebire de creștin, este precum Fariseul în contrast cu vameșul. Omul religios nu vede vreo nevoie de ceva mai mult - el face totul! El nu vede nici măcar nevoia de iertare. Ce a făcut el ca să aibă nevoie de iertare? Cu siguranță, el nu are nevoie de ceva în plus sau de o plinătate mai mare. Păcatul e că nu e toată lumea ca el - asta îl tulbură. 

Aceasta este poziția acestor ucenici ai lui Ioan Botezătorul, și este ceva ce mulți dintre noi am cunoscut așa de bine, mai ales cei care au fost crescuți în mediu religios și au avut o viață ocrotită în orice sens, totdeauna pe tărâmul bisericii, care nu au fost niciodată în lume și în mocirla vieții. Ce avem nevoie? Cu siguranță, nu mai avem nevoie de nimic mai mult; viețile noastre sunt în regulă - uitați-vă la ce facem. 

 Lucrul acesta se manifestă și pe tărâmul experienței. Există oameni care spun: „Ei bine, eu am avut o experiență. Am luat decizia. Cu siguranță, nu mai am nevoie de nimic. Sunt creștin acum; de atunci am fost mereu.” Ei mereu vorbesc despre asta. Poate că s-a întâmplat cu ani în urmă, dar se bazează pe asta și rămân acolo. Ne-am ocupat de lucrul acesta în capitolul anterior, așa că nu voi mai dezvolta iarăși. Dar este din nou uimitor să ne aducem aminte cu câtă ușurință ne putem baza pe ceva ce s-a întâmplat odată. „Avem totul și, prin urmare, nu mai avem nevoie de nimic.” Nu există vreo creștere posibilă; ai primit totul la regenerare, la convertire. 

Deci, iată unul dintre modurile în care lucrul acesta se manifestă și se demonstrează. Și, desigur, din cauza acestui sentiment că ne descurcăm bine și din cauza auto-satisfacției, nouă ne displace în mod automat orice accent nou, orice lucru care vine la noi și de care nu am auzit înainte. Aceasta era problema cu acești oameni. Învățătura lui Ioan - asta era! Dar cealaltă învățătură - ce este aceasta? Este un pic diferită, și lor le displace acest nou accent. Dacă ceea ce avem noi este totul, atunci ce este această sugestie că există altceva? 

Veți descoperi, pe măsură ce citiți istoria bisericii și orice mare mișcare de reformă și de trezire, că fiecare accent nou al străvechii Evanghelii a avut totdeauna de înfruntat opoziție amarnică. Întotdeauna a existat opoziție la ceea ce oamenii au considerat o noutate, ceva nou. Bineînțeles că lucrul acesta s-a întâmplat pe vremea Reformei protestante. Biserica romano-catolică, cu amestecul ei de filosofie aristoteliană, bucățele de Nou Testament, și bucăți mari din Vechiul Testament elaborase o învățătură și un sistem. Thomas D’Aquino o dezvoltase în marea lui Summa. Aveau învățătura, iar ei dădeau învățături și predicau despre ea; pierduseră contactul aproape în întregime cu Noul Testament. Încă îl foloseau mecanic, dar de fapt ei dădeau învățături despre această dogmă, despre acest set de învățături. Dintr-o dată, Martin Luther a fost iluminat și a început să predice justificarea prin credință, pe care o descoperise în Scripturi, iar ei nu suportau lucrul acesta. Ei spuneau: „Este o învățătură nouă” și îi aduceau obiecții. 

 Cu alte cuvinte, biserica poate ajunge într-o stare în care vechea învățătură să devină noua învățătură. Și în secolul al XVIII-lea, când George Whitefield, fiind sub puterea Duhului a început să predice regenerarea și necesitatea absolută a renașterii în Londra și în alte părți ale țării, a fost privit drept un inovator; aceasta era o doctrină nouă. Religia consta în puțină moralitate - aceasta era ideea oamenilor despre religie. Pentru deiști și pentru alții care excludeau supranaturalul, nu mai era nici personală, era doar o chestiune de datorie, o moralitate plictisitoare și aridă. O predicaseră cu multe citate și cu prosperitate literară, dar atâta tot, iar când Geroge Whitefield a început să predice doctrina regenerării și a renașterii, ei au spus: „Ce este această nouă învățătură?” Vechea învățătură devenise ceva nou și ciudat. Astăzi am ajuns în acea poziție. Dacă vrei să fii ciudat în biserica creștină astăzi, predică Evanghelia Noului Testament. Este considerată a fi aproape ceva nou și ceva ciudat. Acesta este lucrul extraordinar care li se poate întâmpla oamenilor buni, religioși pe tărâmul bisericii. Ei pot ajunge așa de departe încât atunci când este prezentat adevăratul mesaj, este respins deoarece pare să fie o noutate, ceva diferit și ciudat. 

 Lucrul acesta este cuplat cu altceva, și anume neplăcerea noastră de a fi tulburați. Tuturor ne place să ne guvernăm propria viață, chiar și religia; ne place să o avem în control. Și lucrul acesta se datorează căderii și păcatului. Este o manifestare a păcatului din noi faptul că ne displace orice ne examinează și ne tulbură, orice ne face să înfruntăm adevărul, orice ne sugerează că nu suntem așa cum ar trebui să fim. 

 Din nou, v-aș putea ilustra lucrul acesta așa de ușor în îndelungata istorie a Bisericii, și cu toții știm cu siguranță ceva despre aceasta din experiență. Am citat adeseori afirmația care exprimă lucrul acesta așa de bine. Lord-ul Melbourne, întâiul prim-ministru al reginei Victoria, un om înțelept în felul lumii, a spus: „Lucrurile ajung într-un impas dacă religia va începe să fie personală.” Religia este ceva ce introduci într-o anumită ocazie, ceva general și vag, cu pompă și ceremonie minunată. Dar nu e menită să te facă să te simți inconfortabil sau să te tulbure, sau să te facă să simți că există ceva inadecvat în tine. Lucrul acesta este de nesuportat, și acesta era motivul pentru care Fariseii Îl urau pe Domnul nostru, și asta i-a făcut pe acești ucenici ai lui Ioan să se enerveze și să vorbească în felul și în modul în care au vorbit. 

 Dragul meu prieten, haideți să fim onești înaintea lui Dumnezeu. Ne displace învățătura și predicarea care ne cercetează și ne tulbură? Dacă da, atunci suntem chiar în poziția acestor oameni, și aceasta este una dintre cele mai mari piedici în calea primirii plinătății Lui și a harului după har. Întotdeauna, pe tărâmul spiritual există o cernere; există o excludere înainte ca marea binecuvântare să vină. Întotdeauna există o coborâre înainte de urcare; totdeauna este întâi pocăință înainte să vină eliberarea. Dar acestea sunt modurile în care se manifestă această auto-satisfacție așa cum s-a manifestat în acești oameni, și în cele din urmă se ajunge la a nu suferi ideea că există ceva mai mult decât ceea ce avem noi, însăși ideea că ceea ce facem nu este de ajuns. Acesta este, cred, marele blestem al vremii de acum. Experiența numărul 1, treci mai departe la experiența numărul 2, și ai totul. Așa că nu mai ești deschis și, dacă face cineva aluzia că există vreun cusur în ceea ce ai, este displăcut. Oamenii evanghelici nu trebuie tulburați; ei au totul; ei se uită de sus la alții. Există vreo nevoie pe care o au? Există vreo lipsă printre evanghelici? Veți vedea că dacă prezentați acest aspect al adevărului, cea mai mare opoziție s-ar putea foarte bine să vină prin oameni evanghelici deoarece ei au această idee limitată în ce privește religia. Totul este așa de simplu, totul e așa de ordonat și de curat. Nu există niciodată vreo tulburare; nu trebuie să fie niciodată ceva exploziv și dinamic. Nu le place asta; pare greșit. 

 Fiecare dintre noi trebuie să ne examinăm pe noi înșine, deoarece rezultatul acestui gen de sentiment este că, în loc să căutăm plinătatea, ne petrecem timpul apărându-ne și demonstrând că nu avem nevoie de nimic, că suntem în regulă. E posibil chiar să ne displacă învățătura Domnului Isus Hristos. E posibil să nu suportăm oferta acestei „plinătăți”, deoarece poartă cu sine implicația faptului că nu suntem compleți așa cum suntem și că avem nevoie de ceva mai mult.

Prin urmare, nu există un lucru mai vital pe care să îl luăm în considerare decât modul în care reacționăm la aceste oferte glorioase ale binecuvântatei Evanghelii. „Și noi am primit din plinătatea Lui” ˗ „ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ioan 1:16; Ef. 3:19). Cunoaștem noi ceva despre asta? Am primit-o?

Acum știm, nu-i așa, că bărbatul sau femeia firească reacționează într-un mod greșit la propovăduirea crucii și în mod deosebit la învățătura regenerării. Ei nu obiectează niciodată la învățătura eticii și moralității Bibliei. Ei cred în aceasta deoarece cred că o pot îndeplini. Însă ceea ce nu pot să sufere este predicarea crucii. „Propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării” (1 Cor. 1:18). Propovăduirea crucii era „pentru iudei o pricină de poticnire, și pentru Neamuri o nebunie” (vers. 23).

Am citit o afirmație făcută de un om săptămâna trecută, care spunea așa: „Crucea place întotdeauna omului firesc”; închipuiți‑vă un om care spune lucrul acesta în numele creștinismului, pentru că aici „era Cineva gata să moară pentru adevăr”. Da, o acceptă dacă este exprimată în felul acesta; dar Hristos nu a murit pentru adevăr, El a murit pentru noi. El a murit pentru păcătoși; a murit în locul nostru. Dacă o exprimi în felul acesta, ei nu o vor suporta; întotdeauna a fost așa. Ei nu suportă propovăduirea crucii; nu suportă doctrina regenerării. De ce? Deoarece ambele sugerează că suntem disperați și neajutorați. „Dacă Hristos a trebuit să moară pentru mine, atunci înseamnă că sunt într-o stare disperată. Dacă trebuie să fiu născut din nou, atunci înseamnă că sunt așa de stricat că nu pot fi îmbunătățit - trebuie să fiu făcut din nou încă de la temelie.” Omul firesc urăște lucrul acesta, chiar dacă îi este oferit de către Fiul lui Dumnezeu. Afirm că genul acesta de spirit persistă și în viața creștină și că suntem totdeauna gata să spunem că am ajuns și că nu mai avem nevoie de nimic mai mult. 

Care este răspunsul la asta? Iată problema așa cum este descrisă de ucenicii și prietenii lui Ioan Botezătorul, care vroiau să‑i susțină mândria, care vroiau să-i hrănească auto-satisfacția. Cunoașteți lucrul acesta în voi înșivă și alții vi-l vor spune. Dacă începeți să fiți nesatisfăcuți și doriți mai mult și mai mult din plinătatea lui Dumnezeu, prietenii voștri, sau poate rudele voastre, vă vor spune: „Ia ascultă, religia este în regulă cu moderație, dar ai grijă, nu trebuie să iei prea în serios lucrul acesta. Vei deveni fanatic dacă nu ai grijă; vei ajunge în excese.” Nu cunoști ceva de felul acesta? Ei cred că te ajută, așa cum oamenii aceștia încercau să-l susțină pe Ioan Botezătorul și să-i apere numele și reputația, și să-l laude. Dar, slavă lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul pătrunde toate acestea, iar tu și cu mine avem nevoie să ascultăm învățătura lui. 

În primul rând, haideți să ascultăm reacția lui. Ioan reacționează într-un mod așa de glorios. Unii dintre ucenicii lui vin și spun: „Învățătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan și despre care ai mărturisit tu, iată că botează și toți oamenii se duc la El”. Ioan a răspuns și a spus: „Omul nu poate primi decât ce-I este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: «Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; și această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez»” (Ioan 3:27-30). 

 Care este învățătura de aici? Fiind departe de a nu‑L suporta pe Domnul nostru și învățătura Lui și popularitatea Lui, Ioan se desfată în ea; este deschis pentru ea. Ucenicii lui sunt tulburați; nu le place asta. Nu și Ioan! Vă voi spune de ce imediat. Dar mai întâi, permiteți-mi să o scot în evidență deoarece această reacție generală imediată este așa de importantă. Ca nu cumva cineva să creadă că recurg la imaginația mea, aș vrea să vă asigur că nu fac lucrul acesta. Recurg la propria mea experiență, și aș vrea să o sprijinesc cu experiența altora. Dacă ați citit istoria lui D.L. Moody, marele evanghelist, știți că Moody era un om convertit; și nu doar atât, el a simțit chemarea de a intra în slujire. Renunțase la slujba sa de vânzător de cizme și pantofi și devenise un slujitor cu normă întreagă, în conducerea unei misiuni din Chicago. Obținea rezultate; făcea fapte bune. Însă relatarea continuă cu faptul că într-o după-amiază, la sfârșitul unui serviciu au venit la el două doamne și i-au spus: „Dle Moody, ne rugăm pentru tine. Ne rugăm să primești plinătatea Duhului, ca să ai mai multă putere în slujirea ta.” Iar Moody a fost suficient de onest să relateze ulterior că l‑a deranjat lucrul acesta, și că nu i-a plăcut. 

 De ce? Deoarece avea în el același spirit ca și prietenii lui Ioan Botezătorul. Nu era el un predicator de succes? Nu se descurca bine? Nu se converteau oamenii? Ideea că cineva trebuia să se roage pentru el - ce absurd! Ce lucru cumplit este păcatul, că poți fi deranjat chiar și atunci când oamenii îți spun că se roagă pentru tine! Însă el a înțeles implicația; a înțeles că aceste două doamne simțeau că ceva îi lipsea. Niciodată nu ne place să ni se spună lucrul acesta, nu-i așa? Niciodată nu ne place să ni se spună că ne lipsește ceva în vreo privință, iar Moody era suficient de bărbat ca să admită că nu îi plăcea, că îl deranja. A simțit că ar trebui să le spună că ar face mai bine să se roage pentru alții, că el nu avea nevoie de rugăciune. Erau alți slujitori în Chicago care aveau mare nevoie de rugăciunile lor, dar nu D.L. Moody. Cu toate acestea, a ajuns să vadă câtă dreptate aveau. 

 Acum, dați-mi voie să vă prezint opusul la aceasta; permiteți-mi să prezint pe cineva care a reacționat ca Ioan Botezătorul, și este vorba de un alt Ioan, din întâmplare, John (Ioan) Wesley. Iată diferența. Din nou, iată un om bun, un om evlavios, un om religios. Iată un om care și-a luat religia atât de serios încât a renunțat la Părtășia de la colegiul său din Oxford și la toate perspectivele sale sclipitoare, și a decis să traverseze Atlanticul - ca să predice păgânilor săraci din Georgia. În multe feluri, nu ne-am putea dori un om mai bun, dar haideți să mergem mai departe cu povestea. Pe mare s-a iscat o furtună, se părea că vor naufragia și că toți se vor îneca. Și lui John Wesley îi era frică de moarte! Dar a remarcat niște frați moravieni aflați în aceeași corabie, care erau absolut calmi, chiar fericiți. Au continuat să se roage și să cânte ca și mai înainte, când marea era calmă, iar John Wesley a înțeles într-o clipită că moravienii aceia aveau ceva ce el nu avea. Și departe de a-i displăcea acest lucru, el l-a râvnit, l-a dorit. Aceasta este reacția corectă; aceasta a fost reacția lui Ioan Botezătorul. Aceasta a fost reacția lui John Wesley și, în cele din urmă a dus la primirea binecuvântării care l-a făcut omul care a devenit. Și lucrul acesta a fost adevărat despre toți sfinții lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. 

 Așadar, pun această întrebare: care este reacția ta la o învățătură care îți spune: „Tu poți fi umplut cu toată plinătatea lui Dumnezeu; poți primi plinătatea Lui și harul Lui îngrămădit peste alt har”? Cum reacționezi la așa ceva? Te deranjează? Spui tu: „Ce este asta? Am crezut că atâta vreme cât sunt membru la o biserică și o frecventez în fiecare duminică, este mai mult decât suficient. Duc o viață bună și morală. Ce este asta?” Cum reacționezi la o asemenea învățătură? Există vreo indignare sau o tânjire după ea? 

 Deci, haideți să descoperim de ce Ioan Botezătorul a reacționat în acest mod excelent și de ce noi trebuie să reacționăm în același fel dacă vrem să avem această plinătate din ce în ce mai mult. Mărturisise pentru El, iar Domnul îi chemase pe doi dintre ucenicii lui Ioan. În primul capitol, el a arătat înspre Isus spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29), și cu această ocazie a spus: „Cel ce vine din cer este mai presus de toți; cel ce este de pe pământ, este pământesc, și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toți. El mărturisește ce a văzut și a auzit, și totuși nimeni nu primește mărturia Lui. Cine primește mărturia Lui, adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela, pe care L‑a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:31-34). Ioan Îl recunoaște pe Domnul. „Trebuie ca El să crească” (vers. 30). De ce? Din pricina a ce și cine este. „Eu sunt doar un om - El este Fiul lui Dumnezeu. Eu sunt de pe pământ - El este din cer. El este Fiul lui Dumnezeu!” 

 Unele segmente ale bisericii sărbătoresc Ziua Înălțării. Niciodată nu trebuie să pierdem din vedere Înălțarea. Ne închinăm Celui care a biruit toți vrăjmașii - moartea, Diavolul și iadul. Și a înviat; a trecut prin ceruri. Acolo șade în putere glorioasă; nu există lucru pe care să nu-l poată face pentru tine. Trebuie să începi cu asta. Dacă te gândești la creștinism în termenii micii tale vieți, nu vei avea nimic. Dar dacă privești la El și conștientizezi cine este El, că nu există nicio limită la modul literal, și că există posibilități nesfârșite, atunci vei începe să primești plinătatea Lui. Biserica creștină este așa cum este din cauza faptului că a devenit nesigură în privința Domnului ei. Există bărbați la amvoanele creștine, în poziții proeminente, care neagă dumnezeirea Lui, neagă minunile Lui, neagă moartea Sa ispășitoare, sacrificială, neagă învierea literală, fizică, neagă realitatea înălțării, care a avut loc în mod vizibil, când S-a înălțat la ceruri și nu S-a mai văzut. Nu există nicio nădejde pentru astfel de oameni. Dacă nu ești clar cu privire la doctrina despre Domnul, nu vei primi niciodată plinătatea Lui. Este o imposibilitate totală. Lucrul acesta este elementar; este fundamental. 

 Următorul lucru este acela că Ioan Botezătorul se evalua în mod real. Ioan nu era ambițios; Ioan nu-și dorea lucruri mari pentru sine însuși. Era un om umil. Ambiția este întotdeauna un blestem; ambiția este totdeauna urâtă. Întotdeauna am simțit că ambiția este cel mai urât păcat dintre toate. Nu există nimic mai rău decât o persoană mândră, ambițioasă. Însă pe tărâmul acesta este absolut fatală. Slava lui Ioan Botezătorul stă în umilința sa. El nu vrea să se înalțe și să intre în competiție. El se cunoaște pe sine, își cunoaște mărimea; știe ce este. Și acesta este unul dintre lucrurile pe care Domnul Însuși l-a stabilit în Predica de pe Munte ca fiind cheia pentru intrarea în această plinătate. A spus: „Ferice de cei săraci în duh” (Mat. 5:3). Un om care nu este sărac în duh nu va primi niciodată această plinătate. Nu poți să pui nimic într-o cană care e deja plină. Numai într-o cană goală poți turna plinătate. „Ferice de cei săraci în duh” (vers. 3). „Ferice de cei blânzi” (vers. 5); „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire” (vers. 6). De ce? Deoarece ei știu că nu o au. Sunt conștienți de nevoia lor. Oh, uitați‑vă la acest om, Ioan Botezătorul - haideți să învățăm o lecție de la el. Dacă ești ignorant în ce privește această plinătate, este probabil din cauza mândriei tale, din cauza propriei evaluări false a persoanei tale. Ce știi tu despre Dumnezeu? Ce știi despre Domnul Isus Hristos? Ce știi despre dragostea lui Dumnezeu turnată în inima ta? Ce știi despre o putere mai mare decât tine însuți? Ioan era conștient de poziția sa și de mărimea sa. 

Apoi spune lucrul următor care, pentru mine este unul așa de măreț și de glorios; a fost prima sa replică. „Drept răspuns, Ioan le‑a zis: «Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer»” (Ioan 3:27). Asta înseamnă că niciodată nu avem niciun lucru de care să fim mândri, deoarece întotdeauna primim ceea ce avem. Ioan spune în esență: „Voi sunteți mândri de mine și de poziția mea, dar cine m-a pus pe mine în această poziție? Nu eu m-am pus acolo. Am fost pus acolo. Dumnezeu este Acela care m-a pus acolo. Tot ce am, am primit. Poziția mea, botezul și învățătura mea, toate mi‑au fost date. Nu mă faceți să mă mândresc - nu am nimic de care să fiu mândru. Eu sunt doar instrumentul, mijlocul, canalul.”  

Apostolul Pavel spune același lucru către membrii bisericii din Corint. Ei nu doar că erau ei înșiși mândri, dar se și mândreau cu diferiți învățători. Unul spunea: „Eu sunt al lui Pavel”. Altul spunea: „Eu sunt al lui Apolo”. „Eu sunt al lui Chifa”, spunea al treilea. „Eu sunt al lui Hristos”, spunea al patrulea. Erau mândri de ei înșiși și de învățătorii lor favoriți, și se certau din pricina aceasta. Iar răspunsul lui Pavel este: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4:7). Nu avem nimic cu care să ne mândrim, niciodată. Nu noi am creat ceea ce avem; nu noi l-am produs. Și în clipa în care realizezi lucrul acesta, încetezi să mai fii mândru, devii umil, și ești pregătit să asculți și să primești. 

 Un alt lucru pe care îl observ la Ioan este acesta; el este interesat de adevăr, de răspândirea adevărului, de venirea adevărului. Nu este interesat de sine însuși. Ioan nu este îngrijorat de cum îl afectează adevărul. Asta încercau ucenicii lui să-l îndemne să facă. Ei spuneau: „Ascultă aici, trebuie să oprești acest lucru, deoarece îți va lua locul.” Asta e ceea ce facem adeseori când adevărul vine la noi. „Cum mă afectează? Ce îmi va face? Ce îmi spune?” Uită de tine însuți; privește-l în mod obiectiv așa cum face Ioan. Ioan este interesat numai de adevărul însuși și de succesul lui, nu de efectele lui asupra sa sau de consecințele lui în dreptul său. Ioan știe că Domnul are adevărul. El este Mirele care Se poate ocupa de mireasă, poate trata cu ea și o poate binecuvânta. Ioan este doar „prietenul Mirelui”, și el este preocupat de bunăstarea miresei, de adevăr, și de tot ceea ce Domnul poate face pentru oamenii Săi. 

 În următorul pas pe care-l face, așa cum ni se spune în versetul 29, este absolut mulțumit cu poziția sa. „Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mireului: și această bucurie care este a mea, este deplină” (Ioan 3:29). La nunțile orientale, până la un anumit punct prietenul mireului era omul care deținea controlul, cum ar veni; el pregătea totul. Deodată se auzea glasul mirelui. Așa că Ioan spune: „Credeți voi cu adevărat că mie, ca prieten al mirelui, trebuie să-mi displacă venirea mirelui și că ar trebui să spun: «Eu rămân pe scena din centru. Cine este el ca să mă înlocuiască?» Asta îmi spuneți voi, de fapt. Dar sunteți nebuni,” le spune Ioan. „Treaba prietenului Mirelui este doar să pregătească. El, dintre toți oamenii, ar trebui să se bucure când aude glasul mirelui. El pășește înapoi, el este cel care pregătește, este premergătorul, și mirele vine în urma sa. Aceasta este poziția mea și mă bucur de ea. Știți”, spune Ioan, „departe de a-mi displăcea venirea Lui, sunt foarte mândru de ceea ce se întâmplă. Nu pot să-mi închipui o onoare mai mare decât aceea de a fi prietenul mirelui. Ce minunat să ai un loc în împărăția Lui și la venirea Lui, și ce minunat să fii chiar și un premergător care apoi dispare în spatele scenei. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”. Bineînțeles. Dar ce lucru minunat ca numele meu să fie asociat cu al Lui!” 

 Acesta este duhul. Încetezi să mai fii preocupat de tine însuți sau de anumite daruri, sau să fii mai mare decât altcineva; sinele a dispărut din treaba aceasta. Oamenii care totdeauna vorbesc despre ei înșiși și despre darurile lor sunt oameni care ar face bine să se examineze ca să vadă dacă ceea ce au nu este mai degrabă ceva psihologic decât spiritual. Efectul pe partea spirituală este totdeauna acela de a ne umili și de a ne face să fim interesați de adevărul însuși și de gloria Domnului, nu de ceea ce avem noi. Dacă privim lucrul acesta din punctul de vedere al sinelui, totdeauna conduce la probleme. Duhul Sfânt este trimis ca să Îl glorifice pe Domnul Isus Hristos, și El o face mereu. Iar oamenii care sunt umpluți cu Duhul vorbesc mai mult despre Domnul Isus Hristos decât despre ei înșiși sau despre darurile lor particulare. Aceasta era eroarea din Corint, nu-i așa? Vorbeau despre daruri, le comparau, le contrastau și tot locul era în confuzie. Domnul fusese uitat. 

 Ioan Botezătorul este mulțumit să ocupe orice loc mic; nu contează cât e de mic. Ceea ce contează nu este el, ci Domnul - și el doar dorește plinătatea pe care Domnul o poate da, ca să-l facă în stare să funcționeze mai sincer și mai devotat în locul specific în care l-a așezat Domnul. „Mădularele lipsite de cinste” (1 Cor. 12:24), spune Pavel folosind analogia trupului, sunt la fel de importante ca și mădularele frumoase. Nu contează ce parte ești în trupul lui Hristos atâta vreme cât ești în el, atâta vreme cât funcționezi, atâta vreme cât viața și hrana și puterea trec prin tine. Acesta este lucrul asupra căruia trebuie să ne concentrăm - să fim mulțumiți să fim asociați cu El. Totul ține de această singură chestiune - proeminența relativă a lui „El” și „eu” din viața ta și a mea. Cu alte cuvinte, ține-ți mereu ochii ațintiți asupra Lui și asupra gloriei Sale. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30). Dumnezeu să ne dea harul să fim onești cu noi înșine și deschiși în prezența lui Dumnezeu. 

(Capitol din cartea Experimentarea nașterii din nou de Martyn Lloyd-Jones)