Big_prezentare_coperta
În curând va fi disponibilă acestă carte în care autorul oferă un diagnostic biblic, clar cu privire la starea umanității și singura cale de schimbare. Aceste mesaje au fost susținute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial când unii oameni abia așteptau să treacă toată acea situație pentru a se întoarce înapoi la viața „normală”, iar alții se întrebau de ce totuși s-au întâmplat aceste catastrofe și ce ar trebui schimbat? Și astăzi, cu toată această situație generată de covid găsim ambele categorii de oameni. Această carte se adresează celor din a doua categorie.

Mai jos, puteți citi felul în care începe Martyn Lloyd-Jones expunerea.

Suntem cu toții familiarizați cu zicala care ne amintește că sunt vremuri când trebuie „să fim cruzi ca să fim buni”. Și știm bine că adevărul acesta trebuie aplicat pe tărâmul creșterii copiilor sau atunci când avem de a face cu un om bolnav. Starea lor poate fi de așa natură încât interesul copilului sau al pacientului să fie servit prin provocarea unei dureri temporare. Este o sarcină dificilă pentru părinte sau pentru medic, o sarcină de la care se dă înapoi și pe care încearcă să o evite cât poate de mult. Dar, dacă în adâncul sufletului său, este condus de binele real al celuilalt, trebuie pur și simplu să facă acel lucru. 

Acesta, cred eu, este principiul pe care Biserica este chemată să-l pună în practică la vremea de față, dacă vrea să funcționeze cu adevărat ca Biserica lui Dumnezeu în acest ceas marcat de criză și calamitate. Faptul că se dă înapoi de la aceasta (și haideți să ne amintim că nu există un astfel de lucru ca Biserica separat de noi, cei care formăm și compunem Biserica) este la fel de evident ca și în cazul indivizilor. Întotdeauna este mai plăcut să alini și să mângâi decât să cauzezi durere și să stârnești reacții neplăcute. 

Dar cu siguranță, a sosit vremea când situația lumii de astăzi trebuie abordată și tratată într-o manieră radicală. 

Nimic nu poate fi mai fatal ca impresia că singura treabă a Bisericii este de a alina și de a oferi mângâiere bărbaților și femeilor care au ajuns nefericiți din cauza circumstanțelor actuale. Spun „singura treabă” fiindcă, bineînțeles, cu toții trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru consolarea minunată și splendidă pe care numai Evanghelia ne-o poate da. Dar dacă lăsăm impresia că aceasta este singura funcție a Bisericii, atunci justificăm parțial critica îndreptată împotriva ei potrivit căreia funcția ei principală este de a furniza un soi de „drog” pentru oameni. La început, fiind sub șocul direct al războiului, a fost esențial să fim întăriți și mângâiați; dar dacă Biserica merge mai departe nefăcând altceva decât acest lucru, atunci, cu siguranță, lăsăm impresia că creștinismul nostru este ceva foarte slab și lipsit de viață. Lucrarea mângâierii și a consolării este o parte a lucrării Bisericii, dar dacă ea își dedică întreaga sa energie numai acestei sarcini, așa cum a făcut în general în timpul ultimului război, probabil că va ieși din necazul actual având rândurile și mai golite și valorând chiar mai puțin în viața oamenilor. 

În același mod, dacă se mulțumește doar cu afirmații generale vagi menite să ajute și să încurajeze efortul național – dacă doar încearcă să adauge un luciu spiritual la afirmațiile și discursurile liderilor seculari ai țării – în timp ce ar putea foarte bine să dobândească o anumită măsură de aplauze și popularitate temporară și să se trezească folosită de puterile existente, la final va rămâne discreditată în ochii celor cu discernământ. 

Dincolo de altceva, dacă Biserica se mulțumește cu oricare dintre aceste două atitudini sau cu o combinație a ambelor, înseamnă să se așeze într-o poziție absolut negativă. Ea nu face decât să aline simptome în loc să trateze boala în mod pozitiv și activ. Doar încearcă să învingă dificultățile sau, ca să schimbăm metafora, este un simplu acompaniator în loc să fie solistul. Doar răspunde unei afirmații în loc să emită provocarea și prin aceasta, pare a fi oarecum înspăimântată și zăpăcită. În același fel, și aici mă adresez în mod deosebit acelora dintre noi care suntem evanghelici, nu trebuie să continuăm cu viața și metodele noastre religioase ca și cum nimic nu se întâmplă în jurul nostru, ca și cum trăim încă zile nelimitate de pace. Iubim anumite metode, și cât de încântătoare sunt ele! Ce ar putea fi mai plăcut decât să ne desfășurăm și să ne bucurăm de religia noastră în forma cu care suntem familiari de atâta vreme? Cât e de plăcut doar să stai jos și să asculți! Ce tratație intelectuală, poate și emoțională, și artistică! Dar vai! Adeseori a fost complet nelegată de lumea în care trăim! Cât de puțin are de oferit bărbaților și femeilor care nu ne-au cunoscut niciodată trecutul și felul nostru de viață, care sunt total neștiutori față de limbajul nostru și chiar față de presupunerile noastre! Dar în orice caz, cât este de detașată și de independentă, cât de îndepărtată de o lume care fierbe în necazuri, cu temeliile zguduite și clătinate a tot ceea ce a fost foarte apreciat. 

Trebuie să ne sculăm și să conștientizăm din nou că deși Evanghelia noastră este nedatată și neschimbătoare, totuși este întotdeauna contemporană. Trebuie să întâmpinăm situația actuală și trebuie să spunem lumii ceva ce nimeni altcineva nu-i poate spune. 

Există multe motive pentru care ar trebui să facem astfel. Nevoia lumii, agonia ei, durerea ei ne cheamă să facem astfel. Dar dincolo de aceasta, este datoria noastră să facem așa. Este o parte a trimiterii inițiale dată Bisericii. Ea este datoare în sensul în care apostolul Pavel se descrie pe sine în versetul 14 din acest capitol. Există într-adevăr unii care spun că dacă Biserica eșuează în această criză actuală, dacă nu realizează că însăși existența ei este în joc, rezultatul principal al tulburării lumii va însemna sfârșitul Bisericii. Aceasta este o afirmație cu care nu sunt deloc de acord. Biserica va continua să existe fiindcă ea este Biserica lui Dumnezeu și fiindcă El o va susține până când lucrarea ei se va încheia. Dar dacă eșuăm, e foarte probabil să găsim Biserica slăbită în număr și în putere într-o asemenea măsură cum nu s-a mai întâmplat de multe secole. Și, mai presus de toate, noi vom fi găsiți ca trădători. 

Trebuie să ne ocupăm de starea actuală așa cum este. Dar felul în care facem aceasta are o mare importanță. Și acesta este motivul pentru care spun că trebuie să fim pregătiți „să fim cruzi ca să fim buni”. Dacă suntem nerăbdători să ajutăm și să proclamăm cuvântul răscumpărător, trebuie mai întâi de toate să examinăm atent rana și să dezvăluim problema. Acest lucru nu se poate face fără să provocăm durere și probabil, și ofense. Și aceasta, la rândul ei, ne va face nepopulari și neplăcuți de oameni într-un sens care nu poate fi niciodată adevărat despre noi dacă doar alinăm lumea, sau o ignorăm mai mult sau mai puțin în timp ce noi ne bucurăm de religia noastră. Aș vrea să spun din nou că eșecul ei general de a trata într-un mod vital și realist situația din timpul ultimului război este unul dintre cele mai triste capitole din istoria Bisericii creștine. 

Lucrul acesta nu trebuie repetat, indiferent cât ne costă! Ultimul război a fost privit ca un fel de interludiu în drama vieții, iar oamenii, eșuând să realizeze că a fost o parte esențială și inevitabilă a dramei în sine, au așteptat doar ca acesta să se sfârșească pentru ca ei să poată reîncepe din punctul în care s-au oprit brusc, pe 14 august 1914. Adevărata problemă nu a fost înfruntată. Dar cu siguranță, istoria ultimilor douăzeci de ani și scena actuală trebuie să ne constrângă să înfruntăm problema. Atitudinea noastră nu trebuie să fie doar una de așteptare ca războiul să se sfârșească pentru ca noi să ne reluăm activitățile normale. Trebuie să fim mai activi ca niciodată înainte și aceasta mai ales în gândirea noastră. 

Marea întrebare centrală este aceasta: de ce se află lumea în starea de față? Dar trebuie să ne gândim la aceasta în mod deosebit în lumina învățăturii referitoare la viață care a fost foarte populară în ultimii o sută de ani. Faptul că lucrurile sunt așa cum sunt este destul de rău. Dar atunci când le punem în contrast cu imaginile luminoase și optimiste ale vieții care au fost puse înaintea noastră așa de constant, problema se intensifică. Războiul dintre 1914-18, după cum s-a spus, a fost privit ca o pauză ciudată și inexplicabilă în marșul înainte al progresului uman. Progresul trebuia continuat după război. Și iată-ne aici, în circumstanțele actuale! Cum pot fi explicate toate acestea? Care este cauza necazului? 

Cu siguranță, trebuia să fie evident până acum că acea întreagă perspectivă asupra vieții era complet greșită și falsă. Dar este așa? Este evident pentru noi toți, cei care susținem a fi creștini? Nu ne‑am bucurat mulți dintre noi timp de ani de zile de ceea ce consideram prostește a fi progresul inevitabil al lumii? Nu am simțit noi înlăuntrul nostru că, în ciuda numărului tot mai mic de membri și de participanți la Biserică și în ciuda deteriorării evidente din tonul general al vieții, lumea a fost totuși un loc mai bun? În timp ce lumea a deviat treptat, dar sigur, la poziția ei actuală, glasul majorității, departe de a emite avertismente alarmante, mai degrabă s-a bucurat de realizările minunate ale omului și de zorii unei noi ere nemaipomenite din istoria omenirii. 

Poate fi o singură explicație pentru aceasta: o astfel de perspectivă asupra vieții trebuie să fie greșită în mod fundamental și tragic. 

Pentru a expune această eroare și pentru a dezvălui adevărul, vă atrag atenția asupra celei de-a doua jumătăți a primului capitol din Epistola către Romani. Nu cunosc niciun pasaj din Scriptură care să descrie așa de acurat lumea de astăzi și cauza necazului ei. Într‑adevăr, nu există nimic în scrierile contemporane care să descrie atât de bine scena actuală. Este un pasaj cumplit. Melancthon a descris versetul 18 drept „o introducere cumplită ca fulgerul”. Și nu are doar calitatea înfiorătoare a fulgerului, ci și puterea lui de iluminare. Sunt nerăbdător să îl analizăm împreună, fiindcă el dezvăluie unele dintre cele mai comune erori fundamentale care au fost responsabile pentru perspectiva falsă asupra vieții care a înșelat omenirea atât de mult timp.