Big_forest1 Prezentăm în acest editorial capitolul 8 din cartea "Întorc vorba diavolului" de A.W.Tozer. Fiţi binecuvântaţi şi de mesajul acestei cărţi, voi toţi cei ce-L căutaţi pe Domnul din toată inima!

Avem urgent nevoie de un nou fel de reformă în toate bisericile noastre creştine – o reformă care ne va determina nu numai să acceptăm voia lui Dumnezeu, ci şi să o căutăm şi să o adorăm într-un mod practic! La un moment dat în istorie, câţiva credincioşi preocupaţi au căutat o reformă care să aducă Biblia înapoi în biserică. Şi au obţinut-o.

Din nou, biserica avea nevoie de o reformă care să dovedească faptul că oamenii pot fi iertaţi, mântuiţi şi transformaţi. Aceasta a devenit realitate sub fraţii Wesley.

Reforma de care noi avem nevoie acum poate fi descrisă cel mai bine în termeni de desăvârşire spirituală  care, redusă la cea mai simplă formă, înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât a face voia lui Dumnezeu! Acest lucru ar demasca în faţa tuturor nevoia noastră, indiferent de cât de sănătoşi credem că suntem în doctrină şi indiferent de cât de strălucită este reputaţia noastră.

Tânjesc după reînnoirea aceea desăvârşită şi autentică, care ar veni dacă voia lui Dumnezeu ar fi împlinită în totalitate în vieţile noastre. Tot ce este nespiritual ar fugi, tot ce nu este asemenea lui Hristos ar dispărea şi tot ce nu este potrivit cu Noul Testament ar fi respins.

Dacă se va întâmpla vreodată lucrul acesta, va fi din cauza faptului că creştinii sunt în sfârşit gata să privească la Mântuitor şi să-L lase pe El să lucreze. Atunci, fiecare îşi va lua crucea cu o asemenea bucurie, încât va putea spune: „Oh, cruce, oh, cruce dragă, te îmbrăţişez!” Ca şi credincioşi, relaţia noastră faţă de voia lui Dumnezeu poate avea două laturi: pasivă şi activă. În sensul pasiv înseamnă că ne supunem lucrărilor lui Dumnezeu, iar în zilele noastre, când se aminteşte despre voia lui Dumnezeu, aproape inevitabil înţelegem acest fel de supunere faţă de voia Sa.

Vedem această supunere în relatarea din Noul Testament, în care Dumnezeu Însuşi S-a revelat Mariei. El i-a spus ce avea de gând să facă, iar Maria I-a răspuns: „facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38b). Dumnezeu i-a promis că urma să facă o minune mare, iar ea a acceptat, într-adevăr, ca fiind voia lui Dumnezeu.

Dar cel de-al doilea aspect legat de voia Lui este unul pe care rareori îl luăm în considerare: latura activă a voii lui Dumenezeu. Luăm noi în serios, în mod activ şi voluntar, poruncile lui Dumnezeu, făcând schimbări pozitive în vieţile noastre, după cum ne călăuzeşte Dumnezeu, pentru a aduce întreaga noastră viaţă în concordanţă cu Noul Testament? Aceasta este partea activă a voii lui Dumnezeu pe care aş recunoaşte-o drept reformă în biserică şi, cu siguranţă, ar avea ca urmare trezirea.

Mulţi se mulţumesc doar să stea pe băncile bisericii şi să cânte: „Facă-se voia Ta, Doamne”. Ei sunt supuşi acestei interpretări a voii lui Dumnezeu: „Indiferent ce vrea Dumnezeu să facă, eu sunt de acord.” Sunt supuşi într-un mod pasiv. Dar oare sunt ei gata să audă vocea lui Dumnezeu, să împlinească poruncile Sale şi să facă ceea ce El vrea? Această atitudine ar însemna o participare activă, o acceptare a voii lui Dumnezeu şi punerea întregii vieţi în concordanţă cu învăţătura Noului Testament.

Cele două nu pot fi separate Unii oameni, atunci când citesc Biblia, spun că nu pot înţelege de ce Ilie şi alţi bărbaţi aveau o asemenea putere activă cu Dumnezeul cel viu. Răspunsul la această întrebare este destul de simplu. Dumnezeu l-a auzit pe Ilie pentru că Ilie L-a auzit pe Dumnezeu. Dumnezeu a făcut ceea ce i-a cerut Ilie pentru că Ilie făcuse ceea ce Dumnezeu îi ceruse. Aceastea două nu pot fi separate.

Când vrem să luăm în considerare voia activă a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, ajungem imediat să cunoaştem într-un mod personal crucea, deoarece voia Lui este locul necazului binecuvântat, dureros şi roditor! Apostolul Pavel ştia lucrul acesta şi l-a numit „părtăşia suferinţelor lui Hristos”. Convingerea mea este că unul din motivele pentru care noi manifestăm o putere spirituală atât de mică este faptul că noi nu suntem gata să acceptăm şi să experimentăm părtăşia suferinţelor Mântuitorului, adică să acceptăm crucea Sa.

Cum putem avea şi cum putem cunoaşte intimitatea binecuvântată cu Domnul Isus, dacă noi nu vrem să mergem pe drumul pe care ni L-a arătat El? Nu o avem pentru că noi refuzăm să punem voia lui Dumnezeu în legătură cu crucea.

Toţi sfinţii mari erau obişnuiţi cu crucea, chiar şi cei care au trăit înainte de Hristos. De fapt, ei erau familiarizaţi cu crucea deoarece ascultarea le-o adusese. Toţi creştinii care trăiesc în ascultare deplină, vor experimenta crucea şi vor vedea că sunt deseori încercaţi în duhul lor. Dacă-şi cunosc inimile, ei vor fi pregătiţi să-şi poarte crucea, atunci când timpul acesteia va veni.

Gândiţi-vă la Iacov, cel din Vechiul Testament şi observaţi direcţia din care a venit crucea sa: exact din sinele lui pământesc. I-a luat ceva timp să descopere natura inimii sale, să recunoască şi să mărturisească faptul că crucea lui Iacov era însuşi Iacov.

Citiţi din nou despre Daniel şi veţi vedea că lumea era crucea sa. Uitaţi-vă la Iov şi vă veţi da seama că diavolul a fost crucea lui. Diavolul l-a răstignit pe Iov, lumea l-a răstignit pe Daniel şi Iacov a fost răstignit pe lemnul propriei „Iacovităţi”, carnea sa. Cercetaţi vieţile apostolilor din Noul Testament şi veţi afla că crucile lor au venit din partea autorităţilor religioase.

Tot astfel, în istoria bisericii, ne uităm la Luther şi observăm faptul că crucea sa a venit din partea bisericii romane, care face atâta caz din crucile de lemn în timp ce crucea lui Wesley a venit din partea bisericii protestante. Continuaţi să treceţi în revistă sufletele mari care au urmat voia lui Dumnezeu şi veţi rosti numele bărbaţilor şi femeilor care au privit înainte prin credinţă, iar ascultarea lor i-a condus negreşit în locuri de necaz binecuvântat, dureros şi roditor. Trebuie să evidenţiez aici greşeala de a crede că urmându-L pe Isus, noi putem foarte uşor să urcăm Calvarul şi să murim – pur şi simplu! Recunosc că atunci când Isus era aici pe pământ, cea mai uşoară şi cea mai ieftină cale de a ieşi cu basma curată, era să-L urmezi pe El în mod fizic. Oricine ar fi putut să renunţe la muncă şi să-şi ia rămas bun de la toţi, cu explicaţia: „Mă duc să-L urmez pe Isus”. Mulţimi de oameni au făcut lucrul acesta. Ei au mers trupeşte după El, dar din punct de vedere spiritual, nu înţelegeau nimic cu privire la Persoana Sa. Aşadar, în vremea aceea, cea mai uşoară şi cea mai ieftină cale de a scăpa de cruce, era să o porţi trupeşte.

Dar, fraţilor, luarea crucii noastre nu va însemna actul fizic de a-L urma pe Isus pe un drum plin de praf. Nu vom urca dealul unde sunt deja două cruci, ca să fim răstigniţi între acestea. Crucea noastră va însemna orice durere, orice suferinţă şi orice necaz care va veni peste noi din pricina ascultării noastre faţă de voia lui Dumnezeu. Adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au purtat totdeauna mărturie cu privire la faptul că ascultarea cu toată inima aduce crucea la lumină mai repede decât orice altceva.

Unirea cu Hristos înseamnă a fi identificat cu Hristos, identificat cu El în răstignire. Dar noi trebuie să mergem mai departe, să fim identificaţi cu El şi în înviere, pentru că dincolo de cruce este învierea şi manifestarea Prezenţei Sale.

Nu vreau să fac greşeala unor predicatori care nu au pătruns niciodată dincolo de mesajul despre moarte, moarte, moarte! Ei predică lucrul acesta atât de mult, încât nu reuşesc niciodată să ducă pe cineva dincolo de moarte, în viaţa de înviere şi victorie.

Îmi aduc aminte că atunci când eram tânăr şi creşteam din punct de vedere spiritual, fiind umplut într-un mod minunat cu Duhul Sfânt, am citit o carte despre cruce. Din primul capitol, autorul cărţii te punea pe cruce şi rămâneai acolo până în ultimul capitol. Toată cartea era mohorâtă şi mi-a fost foarte greu să mă descotorosesc de ea pentru că era numai moarte, moarte, moarte! În acea vreme, mi-a ajutat mult felul extraordinar al lui A.B.Simpson de a vedea lucrurile cu privire la cruce şi la moartea faţă de sine. El ducea cititorii prin însemnătatea crucii spre înţelegerea faptului că dincolo de cruce se află puterea şi viaţa învierii – o identificare cu Mântuitorul înviat şi manifestarea Prezenţei Sale iubitoare.

Bătrânul sfânt care a trăit în secolul al XV-lea şi pe care deja l-am citat, a spus: „Când vine vorba de confecţionarea crucilor noastre, Dumnezeu este foarte ingenios”. Având în vedere lucrul acesta, noi trebuie să recunoaştem că atunci când creştinii afirmă: „Sunt răstignit împreună cu Hristos prin credinţă”, ei folosesc pur şi simplu un termen tehnic şi nu se referă la o cruce reală. Dar Dumnezeu vrea ca toţi copiii Săi să cunoască crucea. El ştie că identificarea noastră cu Domnul Isus nu ne face decât bine din punct de vedere spiritual. Prin urmare, El este ingenios în confecţionarea crucilor pentru noi.

Citatul continuă: „El poate să le facă din fier şi din plumb; acestea sunt grele. Pe unele le face din paie, care par să nu cântărească nimic, dar oamenii află că acestea nu sunt mai uşoare decât celelalte, când trebuie să le porţi. O cruce care pare a fi de paie, făcându-i pe alţii să creadă că e o nimica toată, poate să te răstignească din cap până în picioare. Pe altele le face din aur şi pietre preţioase, care orbesc prin strălucirea lor spectatorii şi trezesc invidia publicului, dar care răstignesc la fel ca şi crucile care sunt mult mai dispreţuite.”

Creştinii care sunt puşi în poziţii înalte, cărora li s-a încredinţat bogăţie şi influenţă, ştiu câte ceva despre felul acesta de cruce care poate părea strălucitor spectatorilor şi care poate trezi invidia celorlalţi. Dacă ei ştiu cum să o poarte, aceasta îi răstigneşte la fel de mult ca şi celelalte. Se pare că El confecţionează crucile noastre din toate lucrurile pe care noi le îndrăgim cel mai mult, astfel încât, atunci când acestea se transformă în amărăciune, suntem capabili să învăţăm adevărata măsură a valorilor veşnice. De asemenea, se pare că lui Dumnezeu de multe ori îi place să adauge suferinţă trupească la această robie a Duhului.

„Nimic altceva nu e mai folositor decât aceste două cruci împreună”, continuă citatul din cartea bătrânului sfânt. „Acestea răstignesc un om din cap până în picioare”. Mărturisesc că atunci când am citit lucrul acesta, am simţit un şoc în sufletul meu, conştientizând din nou că Isus Hristos a fost răstignit din cap până în picioare! Când oamenii L-au pironit acolo, El era răstignit în toate părţile trupului Său şi nu a fost nici o părticică din natura Sa sfântă care să nu fi îndurat intensitatea maximă a durerilor de pe cruce.

Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie gata pentru tot ce aduce crucea sau, în caz contrar, vom pica testul cu siguranţă! Este dorinţa lui Dumnezeu să se ocupe astfel de noi în privinţa tuturor lucrurilor pe care lumea le admiră şi le înalţă, pentru ca noi să le putem vedea în lumina adevărată. El ne va trata fără milă pentru că vrea să ne ridice fără măsură, aşa cum a făcut cu Fiul Său pe cruce! Apostolul Pavel ne-a arătat perspectiva sa minunată asupra voii lui Dumnezeu, cu privire la persoana şi lucrarea pământească a lui Isus Hristos:

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe Sine Însuş şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce! (Filipeni 2:5-8)

Dar observaţi cuvântul următor: „De aceea”.

De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, ... Şi orice limbă să mărturisească! (vers. 9-11).

De aceea eu cred că Dumnezeu va răstigni fără milă pe aceia pe care El vrea să-i ridice nemăsurat de mult! De aceea, noi, ca şi credincioşi, trebuie să-I predăm Lui controlul deplin asupra a tot ceea ce noi considerăm a fi de valoare în termeni de putere omenească, talente şi realizări. Lui Dumnezeu Îi face plăcere să zădărnicească tot ce vine sub masca puterii umane – care, de fapt, este slăbiciunea mascată! Puterea noastră intelectuală, mintea noastră strălucită, nenumăratele noastre talente – toate acestea sunt bune dacă Dumnezeu a rânduit aşa, dar în realitate, ele sunt slăbiciuni umane deghizate. Dumnezeu vrea să ne răstignească din cap până în picioare – făcând în aşa fel încât puterile noastre să fie ridicole şi nefolositoare – în dorinţa de a ne ridica nemăsurat de mult pentru gloria Sa şi pentru binele nostru veşnic. Îndrăznim noi să conştientizăm ce lucru minunat este faptul că Domnul întregii creaţiuni vrea să ne ridice într-o poziţie aşa de înaltă de glorie şi rodnicie? Putem concepe că Dumnezeu vorbeşte cu îngerii şi cu toate creaturile care împlinesc voia Sa spunând despre noi: „Capacul este luat de pe acest copil al Meu! Pentru el nu va exista nici un nivel maxim, nu există măsură pentru ceea ce el poate avea şi nu există nici o limită până unde aş putea Eu să-l duc. Lăsaţi-l deschis. Îl voi ridica fără măsură pentru că am putut să-l răstignesc fără milă!”

Voi, cei care sunteţi părinţi şi cei care aţi avut grijă de copii, ştiţi ce înseamnă să pedepseşti fără milă şi totuşi, în acelaşi timp, să-l pedepseşti şi să-l disciplinezi cu dragoste şi milă. Ce faci atunci când vrei ca fiul sau fiica ta să fie cel mai bun exemplu de maturitate, de caracter şi de cetăţean? Te rogi pentru el şi-l iubeşti atât de mult, încât ai da sângele din vene pentru el şi cu toate acestea, baţi fără milă cu nuiaua disciplinei şi a pedepsei. De fapt, mila te face să-l pedepseşti fără milă!

Lucrul acesta pare a fi o amestecătură frumoasă, dar acesta este caracterul lui Dumnezeu şi dorinţa Sa pentru noi, dacă suntem copiii Lui. Dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru copiii Săi prescriu pedeapsa crucii, aşa încât noi să devenim acei credincioşi şi ucenici maturi pe care El îi vrea.

Cred cu toată convingerea că, în aceste vremuri, Dumnezeu vrea să ridice un grup de creştini care sunt gata să fie complet separaţi de toate prejudecăţile şi dorinţele fireşti. El îi vrea pe aceia care sunt pregătiţi să se pună la dispoziţia lui Dumnezeu, să poarte orice fel de cruce – indiferent dacă aceasta e din fier, plumb, paie sau aur – şi să fie acele exemple de care El are nevoie pe acest pământ.

Întrebarea esenţială este aceasta: Există în noi o râvnă şi o dorinţă fierbinte pentru crucea pe care El vrea să o arate prin noi? Deseori, noi cântăm: „Pune crucea Ta înaintea ochilor mei care aproape se închid, / Luminează întunericul şi arată-mi cerurile”.

Ce zguduitor e să vezi faptul că, în adunările creştinilor, crucea este aşa de prost înţeleasă. Gândiţi-vă la bietele suflete care nu au aflat niciodată semnificaţia evanghelică, siguranţa răscumpărării, îndreptăţirea, curăţirea şi iertarea. Când aceştia ajung în punctul morţii, cel mai bun lucru pe care ştiu să-l facă este să-şi agaţe o cruce confecţionată pe piept, ţinând-o strâns şi sperând ca din acest metal colorat sau lemn gravat să vină o putere care să-i ducă în siguranţă peste râu.

Nu, nu! Acest fel de cruce nu e de folos. Crucea pe care noi o vrem este aceea care va veni la noi ca urmare a faptului că noi suntem în voia lui Dumnezeu. Nu este vorba despre o cruce care se află pe un deal sau pe o biserică. Nu e crucea care poate fi purtată la gât. Trebuie să fie crucea ascultării de voia lui Dumnezeu şi fiecare creştin în parte trebuie să o îmbrăţişeze!

Dorinţa de a suferi de dragul lui Isus – iată ce am pierdut din biserica creştină. Vrem ca Paştele nostru să vină fără a fi nevoiţi să trecem prin Vinerea Mare. Uităm că Mântuitorul, înainte de a putea învia şi cânta în mijlocul fraţilor Săi, a trebuit mai întâi să-Şi plece capul şi să sufere printre ai Săi!

Noi uităm aşa de uşor că în viaţa spirituală, trebuie să fie întâi întunericul nopţii şi apoi strălucirea zorilor. Înainte ca viaţa de după înviere să poată fi cunoscută, trebuie să existe moartea care pune capăt domniei sinelui. Această dorinţă de a spune de bunăvoie: „Îl voi urma pe El, indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Voi lua crucea, indiferent de ce va urma!”, este o decizie serioasă, dar şi binecuvântată. În urmă cu câţiva ani, înainte de a experimenta toate aceste lucruri, am scris câteva cuvinte, care mult timp au fost rugăciunea mea, fără încetare:

„Oh, Dumnezeule, lasă-mă să mor corect, decât să mă laşi să trăiesc greşit. Păzeşte-mă, Doamne, să mă împietresc vreodată aşa de mult, încât să ajung să fiu doar un alt creştin obişnuit. Doamne, aş vrea mai degrabă să ajung undeva sus şi apoi să mor, decât să trăiesc o viaţă săracă şi nefolositoare, la un nivel scăzut.”

Fiecare în parte, spunem de multe ori că aşteptăm trezirea. Trezirea va veni la noi şi în noi când o vom vrea cu adevărat şi când vom plăti preţul. Aţi ajuns în locul cercetării inimii, în locul agoniei în Duhul, în locul necazului şi al durerii binecuvântate, de dragul lui Isus?

Fără această decizie şi fără această predare, te poţi ruga pentru trezire până în ziua morţii. Te poţi alătura unor grupuri, poţi sta treaz ca să te rogi pentru trezire toată noaptea, dar nu vei câştiga decât experienţă şi probabil singura pierdere va fi somnul! Noi trebuie să îndrăznim să ne rugăm: „Oh, Dumnezeule, răstigneşte-mă din cap până în picioare; aştern în ţărână slava vieţii ca fiind moartă!”

Aceasta este reforma de care avem nevoie!