„În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea, şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” (2Corinteni 1:20).

Amin este un cuvânt ebraic puternic care probabil că nu are un echivalent adecvat, format dintr-un singur cuvânt în limba română. Este exploziv atunci când este rostit ca o confirmare din partea noastră faţă de orice promisiune a lui Dumnezeu. Dumnezeu dă promisiunea, iar noi spunem „Amin!”. Amin aduce Cuvântul lui Dumnezeu la îndeplinire şi realizare efectivă.

Rugăciunea este mai mult decât „o scurtă discuţie cu Isus” – o conversaţie lipsită de griji cu Domnul. Prin rugăciune, rostim amin-ul nostru atunci când ne rugăm potrivit cu voia lui Dumnezeu (1Ioan 5:14). O astfel de rugăciune nu poate conţine nici o fărâmă de egoism. Folosind exemplul relaţiei dintre o viţă şi mlădiţele acesteia, Isus Şi-a învăţat ucenicii că răspunsurile la cererile aduse înaintea Tatălui sunt garantate 100%, fără excepţie, „DACĂ” (iar acesta este un mare DACĂ) „rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele” (Ioan 15:7). Lucrul acesta înseamnă că voia şi dorinţele noastre trebuie să fie intrinsec unite cu ale Lui şi că rugăciunile noastre trebuie să-şi găsească izvorul în totalitate în cuvântul Lui. Pentru că Dumnezeu – ne învaţă Pavel – nu spune: poate da, poate nu” atunci când rosteşte o promisiune prin Hristos Isus, ci numai „da”. Răspunsurile „nu” sunt rezultatul rugăciunilor egoiste care nu au în vedere slava lui Dumnezeu.

Cuvântul trebuie să rămână în noi
Ne punem timp deoparte pentru Dumnezeu în rugăciune astfel încât „poziţia noastră de rămânere” să poată fi o realitate sau ne rugăm la întâmplare în timp ce ne începem îndatoririle zilnice? Ascultăm noi la mod literal de felul scripturistic de rugăciune sau ne scuzăm simţul slab al priorităţilor printr-o interpretare spirituală a îndrumărilor lui Isus: „intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns (Matei 6:6). Rămâne Cuvântul Lui în noi, luând în calcul atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament, căci „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1Corinteni 10:11). Dacă nu suntem bine informaţi în privinţa planului Lui de la Genesa la Apocalipsa, nu putem nădăjdui să ne apropiem de împlinirea voii Lui în mod practic în zilele noastre. Dacă temelia noastră biblică este slabă, în aşa fel încât ne bazăm foarte mult pe descoperiri extrabiblice, ca vise sau vedenii, suntem pe un teren extrem de periculos.

Daniel spune „amin”
Daniel mergea de obicei de trei ori pe zi în odăiţa lui pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu şi astfel, el rămânea în El. De asemenea, Daniel cerceta Scripturile şi inima lui era plină de promisiunea lui Dumnezeu, dată prin Ieremia, cum că poporul lui se va întoarce în ţara lui după 70 de ani petrecuţi în robie (Ieremia 25:11,12). Dumnezeu a spus da, dar Daniel trebuia să-şi aducă amin-ul pentru a transforma cuvântul în faptă. El nu a aşteaptat pasiv ca acest cuvânt să se împlinească automat, ci a mers la rugăciune făcând referire specifică la promisiune. Aceasta este calea lui Dumnezeu, şi este singura pe care ne-a dat-o.

David are nevoie de Dumnezeu
Am putea da multe exemple, dar o rugăciune rostită de David în 2Samuel 7 va ilustra clar acest principiu. David este umilit, iar Dumnezeu schimbă cu blândeţe dorinţa împăratului de a face minunat pentru El. I se aduce aminte că noi, oamenii sărmani şi neînsemnaţi suntem cei în nevoie, şi nu Dumnezeul Atotputernic. Noi avem nevoie de El; El nu are nevoie de nimic. El l-a luat pe David de la păscutul oilor lui Iese şi l-a făcut împărat peste Israel. Acum, El a promis că îi va întemeia lui David o casă pentru slava Lui.

Mai întâi, David aude ce îi spune Dumnezeu, apoi se roagă. Deseori, noi inversăm ordinea, încercând să-L convingem pe Dumnezeu să ne îndeplinească visele comune sau individuale. Apoi căutăm în Scriptură un verset care să ne îndreptăţească eforturile. Nu este de mirare că intervine o prăbuşire imensă. Planurile şi eforturile omeneşti nemaipomenite nu fac decât să furnizeze combustibil pentru focul care va veni. Dumnezeu nu se consultă cu nimeni când Îşi face planurile – după cum a aflat şi Avraam cu durere. Produsul lui Avraam, Izmael, avea succes deja de 13 ani, dar Dumnezeu a insistat asupra faptului că el nu putea sta mereu înaintea Lui.

Hristos a fost rădăcina lui David
Citim că David „a intrat”. Nu sunt sigur de locul în care a intrat, dar undeva, el a stat singur cu Dumnezeu. Începe prin recunoşterea faptului că trecutul lui spirirtual nu a început cu o decizie din partea lui de a-L alege pe Domnul şi căile Sale. Isus a evidenţiat foarte clar iudeilor că El era mult mai mult decât fiul lui David; era rădăcina Lui şi Domnul (Matei 22:25). Israel este ales pentru El şi la fel este şi împăratul lor (vers. 24). Planurile veşnice sunt hotărâte de alegeri veşnice. Dumnezeu l-a ales pe David şi l-a cunoscut înainte de a se naşte. Pe de altă parte, Saul nu a fost niciodată în această poziţie şi, de aceea, influenţele divine asupra vieţii lui au fost temporare şi în final, îndepărtate (15). Saul a fost ales deoarece bătrânii lui Israel au cerut un împărat, urmând exemplul popoarelor vecine. Dumnezeu a considerat acesta ca fiind un mare păcat.

David rosteşte un „amin”
Credinţa lui David era în caracterul statornic al lui Dumnezeu, Cel care este adevăr şi ale cărui promisiuni sunt de nezdruncinat. El nu poate adăuga nimic la revelaţia ce i-a fost dată (20), dar rosteşte simplu „amin”-ul său. De fapt, David căpătă curaj să vină înaintea lui Dumnezeu deoarece ştie că acel cuvânt şi-a avut originea în inima Lui (27). „Fă să rămână în veci cuvântul”, spune el, „şi lucrează după cuvântul Tău” (25). Orice altă rugăciune este îngâmfată, dar acest fel de rugăciune poate fi rostită cu cea mai mare încredere că va primi aprobarea divină. Este bazată pe un cuvânt care a venit din inima lui Dumnezeu şi descoperit unui om (21). Ce binecuvântare nemeritată ca Dumnezeu să încredinţeze Cuvântul Lui oamenilor cu intenţia ca ei să joace un rol în împlinirea lui! În palatele cerului, glasurile lor răsună de un puternic amin la scopurile veşnice ale lui Dumnezeu (21). Lecţia pe care încercăm să o învăţăm este că acest amin este motivul puternic pentru rugăciune.

Este logică pură că atunci când oamenii muncesc şi plănuiesc, ei vor primi meritele, adică slava, chiar şi atunci când depun efrturi de a rămâne în decor. Nu poate rămâne ascuns pentru că produsul va scoate la iveală personalitatea autorului lui. Dar în răspunsul la rugăciunea lui David, numai numele lui Dumenzeu a fost sfinţit: „Ce mare eşti, Doamne Dumnezeule! Căci nimeni nu este ca Tine ... ca să-Şi facă un Nume ... Slăvit să fie Numele Tău pe vecie!”.