Big_paths2 Cum îi putem determina pe creştinii noştri căldicei să înţeleagă că nici un lucru din lume nu este atât de important ca dragostea lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu?

Nu e nevoie de o mare înţelepciune pentru a înţelege că trăim într-o generaţie de oameni total încrezători în ei înşişi. Ne merge atât de bine şi prosperăm în atâtea feluri, încât simţim o mică nevoie de Dumnezeu. În ciuda a ceea ce ne-a spus Dumnezeu despre pericolele mândriei, noi suntem mândri, mândri, şi iar mândri! Suntem mândri de civilizaţia pe care am creat-o. Suntem mândri de invenţiile noastre, de confortul nostru, de înlesnirile şi de realizările noastre educaţionale. Suntem mândri că putem călători atât de departe şi atât de repede.

Ne petrecem timpul grăbindu-ne dintr-un loc în altul, urmărind afaceri şi plăceri. Ne asigurăm că cel mai important lucru din viaţă este să ne câştigăm existenţa. Şi de-abia ştim ce înseamnă lucrul acesta!

În mijlocul agitaţiei noastre, încercăm să uităm că îmbătrânim cu fiecare zi ce trece. Numai din când în când, câte un bărbat sau o femeie are bunul simţ să observe că ziua judecăţii se apropie din ce în ce mai mult.

În timpul slujirii Sale pământeşti, Domnul Isus Hristos cunoştea toată apatia şi materialismul care aveau să domine vieţile noastre. Cuvintele Sale de avertizare sunt înregistrate de Matei: „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (16:26).

Cuvintele lui Isus citate de Luca vin ca un semnal de alarmă pentru zilele şi vremea în care trăim: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului” (21:34-36).

Mi-e foarte greu să înţeleg ce s-a întâmplat cu învăţătura biblică sănătoasă. Ce s-a întâmplat cu predicile despre ucenicia creştină şi despre comportamentul zilnic în viaţa spirituală? Am făcut un compromis. Oferim oamenilor o cale de acces super-optimistă, uşoară, o cale care nu a auzit niciodată de consacrare totală faţă de Acela care este Domnul şi Mântuitorul nostru.

Regret faptul că din ce în ce mai mulţi credincioşi creştini sunt atraşi într-o învăţătură neclară şi confuză care asigură pe orice om care „L-a acceptat pe Hristos” că el sau ea nu mai are de ce să se îngrijoreze. Este OK şi va fi mereu OK deoarece Hristos Se va întoarce înainte ca lucrurile să se înrăutăţească prea mult. Atunci toţi ne vom purta cununile, iar Dumnezeu va avea grijă să ne dea câteva cetăţi peste care să stăpânim!

Dacă această concepţie este adevărată, atunci de ce Domnul nostru a luat poziţia serioasă şi nepopulară conform căreia creştinii trebuie să vegheze şi să se roage? Dacă există o izbăvire automată pentru toată lumea, atunci de ce ne-a avertizat Isus în mod clar să veghem şi să ne rugăm pentru a avea puterea să scăpăm de toate lucrurile care se vor întâmpla?

Părerea mea este că fiecare dintre noi ar trebui să fie sigur că a avut acea întâlnire cu Dumnezeu mai importantă decât orice altceva. Este o experienţă care ne lasă desfătaţi în dragostea noastră pentru El. Asemenea lui Avraam, devenim satisfăcuţi de descoperirea faptului că numai Dumnezeu contează.

Dacă trăieşti doar pentru a cumpăra, a vinde şi a avea câştig, nu este suficient. Dacă trăieşti doar pentru a dormi şi a munci, nu este suficient. Dacă trăieşti doar pentru a prospera, a te căsători şi a-ţi întemeia o familie, nu este suficient.

Dacă trăieşti doar pentru a îmbătrâni şi a muri, şi nu găseşti iertarea şi simţul zilnic al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa ta, ai ratat scopul suprem al lui Dumnezeu pentru tine.

Un mare număr de credincioşi au pus o limită la ceea ce sunt dispuşi să facă pentru Domnul, pentru biserica Lui şi pentru poporul Lui. O asemenea atitudine nu face decât să întărească lipsa dorinţei creştinilor contemporani de a lua Cuvântul lui Dumnezeu în serios. Dificultatea pe care o au nu stă în înţelegerea Bibliei, ci în a-şi convinge inimile nesupuse să accepte învăţăturile ei clare.

Prin urmare, întrebarea cu care avem de a face nu este de natură teologică. Ştim ce învaţă Scripturile. Însă problema noastră este de natură morală: avem curajul să susţinem ceea ce ştim că este adevărat şi corect? Ne putem aduce în punctul în care să luăm crucea cu sângele ei, cu moartea şi ocara ei?

Din vremea lui Avraam şi până astăzi, Dumnezeu a aşteptat totdeauna din partea poporului Său credincios să fie un popor separat. Dragostea pentru Dumnezeu şi ascultarea faţă de El au însemnat întotdeauna dispreţ şi batjocură din partea lumii.

De ce aşa?

Deoarece Avraam, în vremea lui, şi ucenicii lui Hristos din dispensaţia actuală, au fost prieteni ai lui Dumnezeu. Aceasta nu poate să însemne altceva decât că erau străini şi călători în această lume şi în societatea acestei lumi.