Fragmentul următor face parte din cartea "Rădăcina celor drepţi", de A.W. Tozer.
Un filozof german a spus cu mulţi ani în urmă că un om, cu cât are mai mult în inima lui, cu atât mai puţin va cere din lumea exterioară; nevoia excesivă de sprijin din exterior este dovada falimentului omului interior.
Dacă lucrul acesta e adevărat (şi eu cred că este), atunci înclinaţia excesivă de astăzi pentru orice formă de distracţie sau amuzament este dovada că viaţa lăuntrică a omului modern e într-un declin serios. Omul de rând de astăzi nu posedă nici un reazem moral interior, nici un izvor în propriul său piept, nici o putere interioară care să-l ridice deasupra nevoii de mijloace psihologice de excitare care să-i dea curajul de a trăi mai departe. El a devenit un om care duce o viaţă de parazit asupra lumii, retrăgându-se din anturajul lui, incapabil să existe fără stimularea pe care i-o oferă societatea.
Filozoful Schleiermacher a fost de părere că sentimentul de dependenţă stă la rădăcina oricărei religii, şi că oricât de sus s-ar putea ridica viaţa spirituală, ea trebuie totdeauna să înceapă cu o simţire profundă a unei mari nevoi pe care numai Dumnezeu o poate satisface. Dacă acest simţ de nevoie şi un sentiment de dependenţă se află la rădăcina religiei naturale, nu este greu să vedem motivul pentru care marele zeu Amuzament este venerat de atâţia oameni. Căci sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără amuzament; o viaţă fără vreo formă de distracţie este pentru ei pur şi simplu de neconceput; ei tânjesc după minunata relaxare oferită de nişte profesionişti ai amuzamentului şi după alte forme de narcotice psihologice tot aşa cum îşi aşteaptă un toxicoman injecţia zilnică cu heroină. Fără aceste mijloace, ei nu au curajul de a face faţă existenţei.
Oricine posedă un sentiment omenesc normal nu va avea de obiectat nimic împotriva bucuriilor simple ale vieţii sau împotriva unor forme inofensive de distracţie care pot contribui la relaxarea nervilor şi la înviorarea minţii epuizate de muncă intelectuală. Asemenea lucruri, dacă sunt folosite cu înţelepciune, pot fi o binecuvântare. Devoţiunea exclusivă faţă de distracţie, ca fiind o activitate majoră pentru care şi prin care trăieşte omul, este cu totul altceva.
Abuzul unui lucru inofensiv în sine este esenţa păcatului. Creşterea perioadei pe care o ocupă distracţia în viaţa omenească este un semn rău, o ameninţare pentru sufletul omului modern. S-a făcut din distracţie un spectacol de sute de milioane de dolari, şi ea posedă o putere mai mare asupra raţiunii şi caracterului omului decât orice altă influenţă educativă de pe pământ. Iar ceea ce nu prevesteşte nimic bun în toată această chestiune este că puterea ei este aproape exclusiv negativă, degenerând viaţa interioară şi scoţând afară gândurile legate de gloria eternă care ar umple sufletele oamenilor dacă ei ar medita în mod corespunzător asupra lor. S-a ajuns la o adevărată religie care-şi ţine adepţii captivi într-o fascinaţie ciudată; şi, printre altele, ea a devenit o religie împotriva căreia este periculos astăzi să vorbeşti.
Timp de secole, Biserica s-a opus cu tărie oricărei forme de distracţie lumească, pentru că şi-a dat seama ce era ea – o invenţie pentru risipirea timpului, un refugiu în care să se adăpostească cineva în faţa vocii deranjante a conştiinţei, o stratagemă de abatere a atenţiei de la responsabilitatea morală. De aceea a fost Biserica ponegrită fără menajamente de către fiii acestei lumi. Dar de câtva timp s-a săturat de ponegrire şi s-a dat bătută. Ea pare să fi ajuns la concluzia că, dacă nu-l poate învinge pe marele zeu Amuzament, poate la fel de bine să fie aliată cu el şi să tragă cel mai mare folos posibil din puterea lui. Astfel, astăzi avem priveliştea uimitoare că milioane de dolari sunt turnaţi în ocupaţia sau întreprinderea nelegiuită de a furniza distracţie pământească pentru aşa-numiţii fii ai cerului. În multe locuri, distracţia religioasă scoate rapid afară lucrurile serioase ale lui Dumnezeu. Multe biserici de astăzi au ajuns să fie ceva mai puţin ca nişte biete teatre, în care nişte „producători” de mâna a treia îşi vând mărfurile de calitate proastă cu deplina aprobare a unor lideri evanghelici care pot chiar să citeze un text biblic în apărarea infracţiunii lor. Şi nu prea îndrăzneşte nimeni să-şi ridice vocea împotriva ei.
Marele zeu Amuzament îşi distrează adepţii mai ales prin aceea că le spune poveşti. Dragostea pentru poveşti – o caracteristică tipică a copilăriei – a pus stăpânire în aşa măsură pe minţile sfinţilor înapoiaţi mintal din zilele noastre, încât nu puţini oameni reuşesc să ducă o viaţă comodă prin aceea că spun povestiri şi le oferă în diferite forme celor din biserică. Ceea ce este firesc şi frumos la un copil poate fi şocant atunci când persistă la un adult, şi cu atât mai mult când apare în sanctuar şi încearcă să treacă drept religie adevărată.
Nu este oare un lucru ciudat şi de mirare că, într-o epocă în care umbra distrugerii atomice planează asupra lumii, iar venirea lui Cristos s-a apropiat, aşa-zişii discipoli sau adepţi ai Domnului se dedau la amuzamente religioase? Că la o oră în care este atât de mare nevoie de sfinţi maturi, cete uriaşe de credincioşi se întorc la copilăria spirituală şi la strigătele după jucării religioase? „Ia aminte, Doamne, la ceea ce a venit peste noi: uită-Te şi vezi ruşinea noastră … Coroana ne-a căzut de pe cap: vai de noi că am păcătuit! De aceea ne este inima fără putere; din cauza acestor lucruri ne sunt ochii înceţoşaţi” (Plângerile 5:1,16,17). Amin. Amin.