Editorial

„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” Simbolul ales al prezenţei Lui este focul neaprins al pământului, iar semnul ales al aprobării Sale este flacăra sfântă. Legământul şi jertfa, sanctuarul şi dispensaţia au fost sfinţite şi confirmate de pogorârea focului. „Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu.” Acesta este testul final, universal al Divinităţii. Isus Hristos a venit să aducă un foc pe pământ. Simbolul creştinismului nu este o cruce, ci o limbă de foc.

„Foc străin”
Faptul acesta este atât de universal recunoscut încât oamenii substituie focul lui Dumnezeu cu foc străin. Un altar fără foc este semnul pustiirii şi al morţii. Înseamnă că Templul Şi-a pierdut Dumnezeul şi că închinarea a dispărut din ţară. Trebuie să fie foc, altfel nu poate fi religie. Dacă nu poate fi obţinut din cer, trebuie aprins de pământ. Există multă speculaţie în privinţa focului străin adus de fiii lui Aaron, care a avut acele rezultate teribile. Nelegiuirea pentru care au murit este exprimată în cuvintele „au adus înaintea Domnului foc străin, lucru pe are Domnul nu li-l poruncise”. Forma exactă a păcatului lor nu este enunţată, dar explicaţia înţeleaptă este că au adus foc nesfinţit în slujirea lor. Nu a venit din altar. Forma exactă a acestei nelegiuiri nu mai este posibilă, dar păcatul este comun tuturor veacurilor. Este un fel de închinare la voinţă prin care omul substituie voia lui Dumnezeu cu propriul entuziasm. Voia revelată este ignorată şi porunca divină lăsată deoparte pentru alte căi şi mijloace în închinare şi slujire.

Focurile pământeşti pot fi aprinse foarte repede. Este cu mult mai uşor să stârneşti pasiune decât să aprinzi suflete. Spinii trosnesc în timp ce ard şi scânteile ce se ridică captivează şi înşeală. Adevărat, combustibilul se epuizează curând şi focul se stinge încet, dar slujesc atâta timp cât trăiesc.

Pedeapsa focului străin în sanctuar este moarte. „Iar voi toţi, care aprindeţi focul şi puneţi tăciuni pe el, umblaţi în lumina focului vostru şi în tăciunii pe cari i-aţi aprins. Din mâna Mea vi se întâmplă aceste lucruri, ca să zăceţi în dureri.” Focurile aprinse de pământ ard aprig, dar se sting. Ele ademenesc spre un întuneric mai adânc. Luminile care strălucesc cu putere şi sclipesc, orbesc vederea. Agitaţia artificială distruge sensibilitatea spirituală. Dorinţa saturată se stinge. Când religia se îndreaptă spre umanitate pentru inspiraţie şi către lume pentru putere, Dumnezeu este detronat şi sanctuarul devine o părtăşie secularizată.

Foc de scenă
Focul străin poate fi adus cu sinceritate şi cu bună-credinţă. Focul de scenă este un truc. În absenţa supranaturalului, suflete sincere se pot îndrepta spre cele mai bune substitute pe care le găsesc, şi cred că fac slujba Domnului. Când focurile devoţiunii spirituale se sting, ritualismul prinde prilej. Ajutoarele pentru meditaţia senzuală iau locul adorării reverenţioase. Dacă nu este putere de a scoate demoni, de a transforma păcătoşi şi de a salva suflete, există alte lucrări la îndemână. Ioan nu a făcut nici un miracol; oare o slujire de „botez în apă” nu este de folos pentru vremea şi generaţia noastră? Dacă nu avem foc de sus prin care sufletele oamenilor să poată fi mântuite, atunci există minţi de instruit şi trupuri de hrănit. Biserici fără foc divin se pot dedica plini de zel lucrărilor bune, dar focul de scenă este o batjocură şi o prefăcătorie. Luminile de scenă au pătruns în Biserică. Lumina roşie puternică orbeşte, dar nu arde. Artificiile sunt minunate, dar se sfârşesc odată cu terminarea spectacolului. Nici un ideal nu este aprins, nici o slujire nu este impulsionată, nici un sacrificiu nu este inspirat. Prefăcătoria spiritualităţii este cea mai mare profanare. Focul străin este mai puţin jignitor decât focul de scenă. O religie doar a emoţiei şi a senzaţionalismului este cea mai îngrozitoare dintre toate blestemele care pot veni peste un popor. Absenţa realităţii este suficient de tristă, dar agravarea prefăcătoriei este un păcat mortal.

Focul Duhului Sfânt
Ce este focul Duhului Sfânt? Pretutindeni credincioşii serioşi deplâng absenţa lui şi se roagă pentru Rusalii de foc.

Ce este acest foc? Scripturile îl privesc în mod limpede ca pe nevoia supremă a Bisericii şi darul final al lui Dumnezeu. Prorocii l-au asociat cu Mesia şi l-au promis ca fiind triumful unic al venirii Sale. A marcat diferenţa între vechea dispensaţie şi cea nouă. Lucrarea lui Ioan a zguduit poporul, dar a fost doar pregătitoare. „Cât despre mine, eu vă botez cu apă […]. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” Domnul nostru a vorbit despre venirea focului ca despre unicul scop al misiunii Sale şi ca despre rodul suferinţelor şi morţii Sale. „Am venit”, spune El, „să arunc un foc pe pământ.” Nevoia supremă a Bisericii este focul. Unica rugăciune stăruitoare a celor ce „suspină şi gem” este pentru botezul cu foc al Rusaliilor. Ce înţelegem prin foc? Când Isus a promis darul Focului, ce a intenţionat El ca ei să aştepte? În rugăciunea noastră pasionată pentru pogorârea focului, ce anume vrem noi? Ce înseamnă acest simbol ales? Dumnezeul nostru este un foc mistuitor; darul Duhului Sfânt este botezul cu foc; creştinismul este o religie de foc; noi suntem mântuiţi prin foc. Dacă Focul este atât de vital şi de cuprinzător, este important ca sensul lui să fie clar înţeles.

Pasiune morală şi spirituală
Orice ar putea fi acest Foc, el este identificat cu Persoana Duhului Sfânt. Botezul cu Duhul Sfânt este botezul cu foc. Limitarea Domnului nostru pentru botezul cu sânge a fost urmată de plinătatea Rusaliilor, în darul Duhului de foc. Puterea lui a fost morală şi spirituală. Sufletele oamenilor erau încărcate, saturate, învăluite în Duhul lui Dumnezeu. Viaţa divină a intrat în ei. Pasiunea pentru Dumnezeu i-a stăpânit cu intensitatea focului. Dragostea Lui a fost turnată în inimile lor şi sfinţenia Lui a devenit pasiunea supremă a sufletelor lor. Ardeau şi străluceau: lumini arzânde şi strălucitoare. Erau zeloşi şi în acelaşi timp erau veseli, înflăcăraţi şi în acelaşi timp erau bucuroşi, pasionaţi şi în acelaşi timp erau îndrăzneţi. Spiritul ascultării reci a fost aprins într-un entuziasm pentru neprihănire, şi simţul servil al datoriei a izbucnit într-o flacără de devoţiune intensă. Acesta este miracolul Rusaliilor. Aprinde focurile sufletului lui Hristos în sufletele oamenilor. Ei primesc, conştientizează şi perpetuează mintea Lui, inima Lui, viaţa Lui. Râvna Lui devine natura atotpătrunzătoare a vieţilor lor. Ei manifestă devoţiunea Lui aprinsă faţă de voia Tatălui, pasiunea Lui sfântă pentru realitate şi neprihănire, zelul Lui mistuitor pentru mântuirea celor pierduţi. Aprinde o devoţiune pasionată de a-i căuta şi a-i mântui pe cei pierduţi. Religia la căldura focului iluminează mintea, energizează fiecare capacitate şi înflăcărează fiecare element al compasiunii. Focul nu înseamnă petrecere, sau zgomot, sau voinţă proprie brutală. Acţionează diferit asupra materialului diferit şi în oameni diferiţi, dar arde, aprinde şi străluceşte în toţi. Este religie în incandescenţă.

Ofensa focului în religie
Focul în religie trezeşte un simţ ciudat de neîncredere în mintea modernă. Nicăieri altundeva nu există obiecţii împotriva lui. Entuziasmul în politică şi recreere, zelul în reformă şi afaceri, intensitatea în lucrare şi prietenie sunt printre cele mai râvnite calităţi ale vieţii moderne. În religie, ele sunt caracteristici ale oamenilor necivilizaţi. Entuziaştii în evlavie sunt suspecţi. Creştinii plini de zel sunt doar toleraţi acolo unde nu sunt dispreţuiţi. Sunt priviţi ca fiind inferiori din punct de vedere intelectual; „pruncii şi cei ce sug la ţâţă” faţă de care Dumnezeu are un mod de a-Şi descoperi lucrurile înaintea sufletului. Concepţia lor despre religie este îngustă şi învechită, iar experimentarea acesteia de către ei este prea emoţională şi înfocată. Uneori se spune că sunt deficienţi în echilibru etic şi rezistenţă morală, şi că le lipseşte caritatea care apreciază celelalte tipuri de bunătate. Judecaţi angro, sfinţii cu inimă de foc sunt condamnaţi ca fiind neatrăgători, nedoriţi şi nerezonabili. Pentru lucrurile care nu sunt rezistente la foc, arderea nu este o senzaţie plăcută; dar atunci, numai ceea ce poate „rămâne lângă nişte flăcări veşnice” poate fi salvat. Suntem mântuiţi prin foc. Lumina nu este suficientă şi nici apa nu este suficientă. Cunoştinţa nu mântuieşte şi curăţia nu este echivalentul harului. Mântuirea este a inimii. Convenţionalismul exterior şi respectarea corectă pot forma un fariseu, dar niciodată un creştin. Numai printr-o pasiune sfântă aprinsă în suflet trăim viaţa lui Dumnezeu. Adevărul fără entuziasm, moralitatea fără emoţie, ritualul fără suflet sunt lucrurile pe care le-a condamnat Hristos fără milă. Lipsite de foc, acestea nu sunt nimic mai mult decât o filosofie păcătoasă, un sistem etic şi o superstiţie. Pasiunea morală şi spirituală sunt esenţa religiei lui Hristos.

Puterea focului
Pedeapsa intensităţii poate fi îngustimea, dar răsplata ei este puterea. Ea supune toate lucrurile unui test sever şi ceea ce nu o asimilează, atacă fără milă. Focul nu poate face compromisuri. Logica pasiunii este directă, simplă şi necontenită. Evaluarea rece este imposibilă pentru oamenii aprinşi. Inspiraţia dispreţuieşte disimularea. Problemele sunt simple când inima este fierbinte. Flacăra pură a unui entuziasm sfânt este o călăuză mai sigură decât lumina uscată a raţiunii reci. Siguranţa sufletului este în căldura lui. Focul este cea mai bună apărare împotriva corupţiei. Dacă vrem să fim în siguranţă, trebuie să fim îmbrăcaţi cu râvna ca şi cu o haină. Religia noastră este sigură numai atunci când este păzită de „un zid de foc de jur împrejur”.

Focul biruieşte. Timp de cincizeci de zile, faptele Evangheliei erau complete, dar nu era consemnată nici o convertire. Rusaliile au înregistrat 3000 de suflete. Numai cauza care aprinde oamenii este cea care câştigă convertiţi. Pasiunea de foc a lui Gladstone a îndrumat Parlamente şi a ucis uriaşii persecuţiei. Wesley, Whitefield şi Generalul Booth au făcut minuni prin focul aprins de Duhul Sfânt. Oamenii aprinşi sunt invincibili. Iadul tremură când oamenii se aprind. Păcatul, deşertăciunea lumească, necredinţa, iadul sunt dovezi împotriva oricărui lucru, cu excepţia focului. Biserica este fără putere fără Focul Duhului Sfânt. Dacă este lipsită de foc, nimic altceva nu contează; având focul, nimic altceva nu contează cu adevărat. Singura nevoie vitală este Focul. Cum îl putem primi şi unde îl putem găsi, prin ce mijloace îl putem păstra sunt cele mai vitale şi mai urgente întrebări ale vremii noastre. Un lucru ştim: vine numai cu prezenţa Duhului lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Duhul focului. Numai Dumnezeu poate trimite focul. Este darul Lui rusalic.