Facă Domnul ca aceste cuvinte să prindă viaţă prin Duhul Sfânt în inimile noastre şi să le împlinim astăzi!  Domnul să toarne în noi hotărârea sfântă de a lăsa toate celealte lucruri şi să privim ţintă la Domnul Isus, Mântuitorul nostru! Amin.

Adesea noi ne plângem – şi, din păcate, de cele mai multe ori o facem pe bună dreptate – de faptul că oamenii lui Dumnezeu din vremurile noastre dovedesc aşa de puţin că sunt vii şi plini de pasiune pentru Hristos. Recunoaştem că ne lipseşte duhul trezirii şi că ultimii douăzeci de ani ai secolului trecut şi primii zece ani din acest secol, la general vorbind, au cunoscut mai mult din lucrarea plină de putere a Duhului Sfânt. În acele vremuri, mult mai mulţi oameni se trezeau din somnul păcatului lor, decât astăzi. În viaţa creştină publică şi privată era un număr de conducători şi păstori pe care astăzi nu-l mai întâlnim. Ne gândim la vremurile din timpul lui Finney, Moody, Torrey, Baedeker, George Müller, Spurgeon şi mulţi alţii. Dar cu tot acest regret şi în ciuda acestei mărturisiri, poate că rămânem neschimbaţi. Dorinţa noastră fierbinte poate fi sinceră, dar se pare că nu este destul de plină de Duhul. Noi aşteptăm şi, probabil, ne şi rugăm ca Domnul să trimită o trezire. Şi, în fond, începe să arate ca şi cum Dumnezeu ar fi adevărata cauză pentru care nu există o mare trezire, pur şi simplu pentru că El nu răspunde rugăciunilor noastre.

Şi totuşi, altfel stau lucrurile în realitate!

Nicăieri în Biblie nu găsim învăţătura aceasta că noi ar trebui să aşteptăm trezirea. Trezirile trebuie să aibă loc! Iar copiii lui Dumnezeu nu trebuie să ia o atitudine de aşteptare faţă de acestea. Sfânta Scriptură nu pune niciodată accentul pe sfinţirea practică şi mărturisire în viitor, fie el apropiat sau îndepărtat. Ea ne vorbeşte despre un Hristos prezent, despre un Mântuitor care doreşte să facă viaţa noastră roditoare şi să ne umple cu putere astăzi şi acum. Pentru că, dacă trezirea ar trebui să vină peste câţiva ani (să dea Dumnezeu ca aceasta să vină mai curând), atunci, ce ar trebui să facem în tot acest timp? Nu, noi nu trebuie să îndrăznim să uităm de „astăzi”. Trecutul este în amintirea noastră, viitorul în aşteptarea noastră; ceea ce avem este prezentul. A fi mereu stăpân pe momentul prezent, înseamnă a stăpâni viaţa. Iar dacă tu nu-L slujeşti astăzi pe Domnul, nu e nici o siguranţă că-L vei sluji mâine.

Lucrarea Împăratului este urgentă. Ceea ce putem face astăzi, haideţi să nu lăsăm pe mâine. Dacă Duhul ne îndeamnă astăzi să-L mărturisim pe Domnul pentru a câştiga un suflet pentru El, haideţi să ascultăm astăzi. Când va veni ziua de mâine, vrăjmaşul va găsi, cu siguranţă, o mie de motive noi pentru care noi nu ar trebui să ascultăm de vocea lui Dumnezeu. Pentru ca inima şi mintea noastră să fie ferm hotărâte să facă voia lui Dumnezeu astăzi, trebuie să slujim cu credincioşie lui Dumnezeu. „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Eclesiastul 9:10). „Du-te astăzi de lucrează în via Mea!” (Matei 21:28).

După aceea vor veni binecuvântări noi. Dacă tu însuţi ai fost trezit, vei putea să trezeşti şi pe alţii şi astfel se vor naşte grupuri mici de creştini treziţi spiritual, celule mici din care lumina se poate răspândi mai departe. Tu ar trebui să fii unul dintre aceştia. Domnul vrea să te folosească pe tine, chiar dacă, poate, în ochii oamenilor, nu ai o poziţie remarcabilă, pur şi simplu pentru că El vrea ca tu să faci în ascuns, o slujbă tainică şi fără zarvă. În veşnicie vei fi surprins că Dumnezeu a putut să folosească aşa de mult viaţa ta, doar pentru că aceasta a fost cu adevărat dedicată lui Hristos, trezită şi pentru că a rămas înviorată până când ţinta a fost atinsă. Aceasta este voia lui Dumnezeu. De aceea, aceasta trebuie să fie şi voia şi hotărârea ta, chiar astăzi şi acum.

În relatarea vieţii lui Isaac, citim: „Isaac a săpat din nou fântânile de apă pe care le săpaseră robii tatălui său Avraam şi pe care le astupaseră Filistenii, după moartea lui Avraam; şi le-a pus iarăşi aceleaşi nume, pe care le pusese tatăl său” (Geneza 26:18).

Aici ne aflăm noi din punct de vedere spiritual. Părinţii noştri în credinţă au săpat „fântâni” şi le-au numit după numele lor: fântâna Cuvântului lui Dumnezeu, fântâna rugăciunii, fântâna părtăşiei sfinţilor, fântâna mărturisirii cu bucurie, fântâna slujbei misionare – toate acestea au fost izvoare cereşti din care ei au scos apă şi care au menţinut proaspătă atât viaţa lor personală de credinţă, cât şi viaţa bisericilor lor.

Dar, prima generaţie a fost chemată acasă şi „Filistenii” – păcatul, asemănarea cu lumea, certurile dintre fraţi, căldiceala, lipsa de interes pentru Cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu, lipsa de curaj în mărturisire, lipsa spiritului de misiune şi sacrificiu – şi-au făcut apariţia, iar fântânile părinţilor au fost astupate. Consecinţele sunt acestea: slăbirea vieţii de credinţă, lipsa de rugăciune şi nerodnicia în mărturie, stagnarea spirituală în viaţa bisericii, supunerea în captivitatea tradiţiei umane, îngustarea orizontului. Ce să facem?

Trebuie să săpăm din nou fântânile părinţilor noştri. Trebuie să învăţăm din nou să ne rugăm aşa cum s-au rugat părinţii noştri. Trebuie să fim martori aşa cum au fost şi ei. Trebuie să ne jertfim pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi pentru slujba misionară, aşa cum au făcut şi ei. Trebuie să ne iubim fraţii aşa cum au iubit şi ei şi aşa cum au avut părtăşie cu sfinţii. Trebuie să ascultăm din nou Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne deschidem inimile pentru lucrarea Duhului Sfânt. Locul nostru din biserică sau capelă nu trebuie să fie gol. Contribuţia noastră pentru biserică şi pentru lucrarea misionară trebuie să fie oferită întotdeauna din inimă. Rugăciunile noastre trebuie să fie regulate şi sincere. Gura noastră nu trebuie să tacă. Trebuie să-L mărturisim pe Hristos şi să câştigăm suflete, la fel ca generaţiile de credincioşi de odinioară care, în ciuda lipsurilor şi căderilor de care cu siguranţă, au avut parte în viaţă ca şi noi, au văzut totuşi faptele măreţe ale lui Dumnezeu.

„Isaac” trebuie să sape din nou fântânile lui „Avraam”. Apoi, o apă proaspătă a vieţii va curge în bisericile noastre, iar această promisiune a Scripturii se va împlini mereu la un nivel mai profund, mai bogat.

„Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit»” (Isaia 58:11, 12).

Astfel dar, încă o dată: „Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi! Croiţi cărări drepte! Alergaţi!”

În arena credinţei: „Să ne uităm ţintă la Isus.”