Big_garden În Geneza 24 este o întâmplare care a avut loc spre sfârşitul vieţii lui Avraam. El a primit promisiuni măreţe de la Dumnezeu nu doar pentru el însuşi, ci şi pentru o sămânţa care îl va urma. În Epistola către Galateni (3:16), Pavel subliniază că substantivul a fost la singular, sămânţa, şi nu seminţele, la plural. El a concluzionat că sămânţa promisă a fost Hristos aşa că motivul existenţei lui Avraam a avut de-a face cu venirea lui Mesia. Este clar că moştenitorul lui, Isaac, avea să se căsătorească şi să aibă un fiu, aşa încât să poată duce mai departe această sămânţă. Avraam l-a trimis pe slujitorul lui în Mesopotamia, acolo unde îşi avea el rădăcinile şi unde trăiau neamurile lui, pentru a căuta o mireasă pentru Isaac.

El nu are niciun scop egoist
Acest slujitor ne arată felul în care o persoană cu o misiune divină se comportă sub influenţa Duhului Sfânt. El nu primeşte nici un beneficiu personal pentru slujirea sa. El nu avea să fie mai bogat sau mai faimos când îşi va fi înfăptuit lucrarea. Când s-a născut Isaac, el a pierdut toată moştenirea, care urma să fie a lui, dar el nu are nici un resentiment. Din contră, el îşi dedică acum viaţa slujindu-l pe acest fiu.

Primele două instrucţiuni pe care i le-a dat Avraam au fost următoarele: „Nu vei lua fiului meu o nevastă dintre fetele Cananiţilor în mijlocul cărora locuiesc” (vers. 3), şi „să nu care cumva să duci pe fiul meu acolo!” (vers. 6). Avraam a venit din Mesopotamia şi Dumnezeu l-a direcţionat să-l părăsească şi l-a condus în Canaan, unde locuia acum (vers. 6,7). Aşa că fiul a fost în centrul voii lui Dumnezeu şi nu trebuia să facă nici un pas înapoi. Fata avea să-şi părăsească casa şi familia, exact aşa cum a făcut Avraam la început pentru a putea fi parte din acest plan, împreună cu Isaac. Nu se putea face nici un compromis.

De asemenea, Avraam era îngrijorat că fetele Cananiţilor ar fi putut strica sămânţa. Voia lui Dumnezeu este precisă. Slujitorul nu putea căuta o mireasă ori unde ar fi vrut, alegând la întâmplare o fată. El trebuia să urmeze directivele Duhului Sfânt. Lucrarea nu a început când a ajuns în Mesopotamia. Îngerul Domnului a mers înaintea lui şi slujitorul a intrat într-o lucrare veşnică, pregătită înainte de întemeierea lumii. Suveranitatea lui Dumnezeu este totdeauna factorul principal în lucrarea Lui.

El nu este agresiv
După cum a făcut şi Domnul Isus mulţi ani mai târziu, stând la fântână în Samaria, tot aşa slujitorul nu a intrat imediat în cetate. Importanţa misiunii sale nu l-a făcut agresiv sau îndrăzneţ. Roada Duhului este blândeţea, răbdarea şi cumpătarea. El a aşteptat afară, ştiind că Dumnezeu are situaţia sub control.

El cunoştea nevoia de rugăciune
Ce a făcut el între timp? El a recunoscut nevoia pentru ca Dumnezeu să intervină în situaţia lui. Aşa că s-a rugat. Rugăciunea lui avea de-a face în totalitate cu bunăstarea şi cu scopul lui Dumnezeu pentru stăpânul lui. Nu a făcut nici o cerere pentru un plan personal şi, desigur, rugăciunea lui a primit răspuns pentru acest motiv. A fost direcţionat către o singură fată şi el a cerut ca ea să fie vrednică de a fi parte din acest plan la care Dumnezeu a chemat-o. El s-a rugat ca ea să fie o slujitoare, să facă mult mai mult decât i s-a cerut să facă.

În Vechiul Testament, sau în Noul, manifestarea prezenţei lui Dumnezeu este pentru o persoană sau pentru un grup care merg la rugăciune. Dacă o lucrare nu rezultă din rugăciune, poţi să fii sigur că va fi extrem de coruptă de umanism. Prin profetul Isaia, Dumnezeu Şi-a demonstrat bunăvoinţa de a răspunde acelora care se roagă cum s-a rugat acest om: „Înainte ca să mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” (65:24). Înainte ca acest om să pronunţe prima silabă, Dumnezeu era deja în cetate, lucrând în Rebeca. Şi înainte ca el să-şi termine rugăciunea, ea era deja în faţa lui.

El este un închinător
Cât de serviabilă era fata aceasta! Îmi imaginez că nu a fost un lucru uşor să adapi zece cămile însetate după călătorie, „până vor bea şi se vor sătura” (vers. 19). „Atunci omul a plecat capul şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului” (vers. 26). Slujitorul a fost un închinător adevărat. Eşti tu unul ca el? El trăia pentru slava lui Dumnezeu şi era plin de Duhul Sfânt, întocmai precum i-a arătat femeii samaritence: „Adevăraţi i închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr, pentru că astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23). Dumnezeu doreşte ceva mai mult decât un simplu credincios, şi chiar mai mult decât ucenici; deasupra tuturor, El caută închinători.

Suntem noi în căutarea lor? Pavel a fost: „Dar dacă toţi prorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1 Corinteni 14:24,25). Nu trebuie să fim satisfăcuţi cu faptul că aceia care ne vizitează întâlnirile, cântă, se roagă, sau îşi ridică mâinile. Putem să ştim dacă Dumnezeu este cu adevărat în mijlocul nostru doar atunci când un necredincios intră şi păcatele lui, pe care nimeni nu le ştie, sunt aduse la lumină, iar el cade cu faţa la pământ şi se închină în prezenţa unui Dumnezeu sfânt şi de temut.

El dă întâietate Împărăţiei lui Dumnezeu
Omul, umplut cu Duhul, care trăieşte pentru gloria altuia, primeşte călăuzire pe măsură ce umblă: „Domnul m-a îndreptat pe cale” (vers. 27) . Prioritatea slujitorului a fost interesul Împărăţiei lui Dumnezeu. „Nu mănânc până nu voi spune ce am de spus” (vers. 33). Consecinţele sunt veşnice. Până când Isaac nu avea o soţie, sămânţa nu putea fi perpetuată, şi dacă nu ar fi fost transmisă următoarei generaţii, Hristos nu ar fi venit. Responsabilitatea de pe umerii lui este foarte mare.

Fratele şi tatăl fetei au recunoscut de asemenea că Dumnezeu era la lucru: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine” (vers. 50). Când Dumnezeu vorbeşte, El nu ne cere opinia, ca să vadă dacă suntem de acord sau nu. Dacă Dumnezeu a vorbit, trebuie să punem un punct la sfârşitul propoziţiei Lui, pentru că nu a mai rămas nimic de spus.

Dacă am putea înţelege adâncimea împietririi, înşelătoriei şi rebeliunii inimii umană, atunci am putea aprecia măreţia actului care o zdrobeşte. Slujitorul a fost conştient de lucrarea Domnului în acei oameni şi nu putea sta în picioare. Din nou, „când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului” (vers. 52).

El ascultă imediat
Mama şi fratele fetei au cerut o singură favoare şi, omeneşte vorbind, părea rezonabilă. Ei au vrut să-i spună la revedere fetei într-un mod vrednic de o asemenea separare drastică. Era un timp când orice călătorie se făcea pe jos sau pe animale. Biblia nu ne arată că ei ar mai fi văzut-o vreodată. Au cerut încă zece zile în care Rebeca să mai poată sta cu ei. Slujitorul a răspuns: „Nu mă opriţi, fiindcă Domnul mi-a dat izbândă în călătoria mea; lăsaţi-mă să plec şi să mă duc la stăpânul meu”(vers. 56). Vedeţi, cererea lor nu a luat în calcul vrednicia Împăratului împăraţilor, dar intenţia slujitorului era să-L asculte pe El numaidecât.

Planul lui Dumnezeu este sigur şi irevocabil, dar El aşteaptă de la noi nu o opinie, ci un „amin”. Maria a răspuns îngerului: „«Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele Tale!» Şi îngerul a plecat de la ea” (Luca 1:38). Dumnezeu a făcut o minunată lucrare de pregătire în Rebeca. Ea a fost dispusă să-şi părăsească familia şi tot ceea ce ştia ea ca să trăiască într-o ambianţă total nefamiliară, departe. Ea a răspuns hotărât: „Voi merge” (vers. 58).

El îşi face timp să mediteze!
Sunt puţini aceia care au priorităţile vieţii stabilite corect, aşa cum le au personajele din această întâmplare. Îl vedem acum pe Isaac, cunoscând valoarea faptului de a fi singur cu Dumnezeu, meditând în taină pe câmp: „Într-o seară când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp” (vers. 63). Duhul Sfânt ne-a lăsat această mărturie în Scriptură ca noi să înţelegem că cel care meditează nu iroseşte timpul. Meditaţiile lui l-au condus către realitate. „A ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată că veneau nişte cămile”. Pe când Isaac căuta Împărăţia lui Dumnezeu şi pe aceea care i se va alătura lui pentru ca scopurile Împărăţiei să fie îndeplinite, în acel moment intră pe scenă Rebeca pe o cămilă.

Aceia care aduc binecuvântare pe pământ sunt aceia ale căror gânduri sunt focalizate asupra lucrurilor cereşti. Numai aceia învaţă secretele pe care Dumnezeu le împărtăşeşte acelora care se întorc de la activităţile şi glasurile acestui veac, ca să asculte adevărul străvechi pe care lumea nu îi poate învăţa. Ei se identifică cu Duhul Sfânt şi, prin plinătatea Lui, trăiesc pentru slava lui Dumnezeu în Hristos Isus.