Cunoașterea vremurilor

Prezentarea Evangheliei

   Dați-mi voie să rezum tot ce am încercat să vă spun în felul următor. Dacă vreți să fiți slujitori capabili ai Evangheliei, dacă vreți să prezentați adevărul în singurul mod corect și adevărat, trebuie să fiți studenți permanenți ai Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să-l citiți fără încetare. Trebuie să citiți toate cărțile bune care vă vor ajuta să îl înțelegeți și cele mai bune comentarii asupra Bibliei. Trebuie să citiți ceea ce aș numi teologie biblică, explicarea marilor doctrine ale Noului Testament, pentru ca astfel să ajungeți să le înțelegeți din ce în ce mai clar și să puteți să le prezentați cu o claritate crescândă înaintea acelora care vin să vă asculte. Lucrarea de slujire nu constă doar în prezentarea discursului nostru personal sau în a vorbi despre propriile noastre vieți sau despre viețile altora, ci în prezentarea adevărului lui Dumnezeu într-o manieră pe cât de simplă și de clară se poate. Iar modul în care ajungem acolo este prin studierea Cuvântului și a orice altceva ne ajută în această sarcină supremă.
    Poate că îmi veți spune: cine este de ajuns pentru aceste lucruri? Noi avem alte lucruri de făcut; suntem oameni ocupați. Cum putem face noi acest lucru pe care l-ai cerut tu? Răspunsul meu este că nimeni nu este suficient pentru aceste lucruri, dar Dumnezeu ne poate împuternici să le facem dacă suntem cu adevărat nerăbdători să-L slujim astfel. Nu prea mă impresionează aceste argumente potrivit cărora sunteți oameni ocupați, că aveți multe de făcut în lumea aceasta și de aceea, nu aveți timp să citiți aceste cărți despre Biblie și să studiați teologia – și aceasta din următorul motiv bun: unii dintre cei mai buni teologi pe care i-am cunoscut, unii dintre cei mai evlavioși, unii dintre cei mai învățați oameni au fost nevoiți să muncească mai din greu decât oricare dintre voi și, în același timp, nu au avut avantajele de care vă bucurați voi. „Dacă există dorință, există și putință.” Dacă tu și cu mine suntem preocupați de sufletele pierdute, niciodată nu trebuie să argumentăm că nu avem timp să ne echipăm pentru această slujire măreață; trebuie să ne facem timp. Trebuie să ne echipăm pentru această sarcină, conștientizând responsabilitatea solemnă și uriașă a acestei lucrări. Trebuie să învățăm, să trudim, să transpirăm, să ne rugăm ca să cunoaștem adevărul din ce în ce mai bine. Trebuie să punem în practică în viețile noastre cuvintele care se găsesc în 1 Timotei 4:12-16. Dumnezeu să ne dea puterea să facem asta pentru onoarea și gloria Numelui Său sfânt.

Păstrarea credinței evanghelice astăzi

  Astăzi nu ducem lipsă de oameni aflați în poziția de a da învățătură și de a predica, de oameni care ne îndeamnă să umblăm pe „calea cea largă”; însă Domnul nostru și apostolii au afirmat permanent că acesta este exact opusul voii lui Dumnezeu pentru noi. Nu trebuie să ne deranjeze dacă oamenii gândesc că suntem „înguști”. Nu trebuie să ne temem de acuzația că „tu crezi că numai tu ai dreptate!” Da, chiar credem că avem dreptate; dar nu suntem singuri. Marele curent al mărturiei evanghelice străbate secolele istoriei bisericii. Porțile iadului nu au biruit-o și nu o vor birui. Noi credem, așa cum au crezut strămoșii noștri evanghelici, că trebuie să fim pregătiți pentru reproșurile de „intoleranță” și „fanatism”, pe care le-au îndurat și ei. Sfântul Pavel nu are nicio îndoială în privința acestei chestiuni. El spune: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să ne propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema” (Gal. 1:8).
    Acuzația aceasta de intoleranță este un compliment. Fiindcă, fără nicio îndoială, dacă poziția noastră este cea în care Dumnezeu a poruncit aleșilor Săi să fie, atunci trebuie, în mod inevitabil, să fim intoleranți față de toți cei care ne abat de la ea. O credem și ne ținem de ea. Trebuie să fim gata să sacrificăm totul pentru ea. Trebuie să fim ca Martin Luther când a stat singur în fața autorității Bisericii Romane, care își arogase o mare putere dictatorială timp de atâtea secole îndelungate. Trebuie să fim ca puritanii care erau gata mai degrabă să-și părăsească remunerațiile decât să compromită astfel de principii. Trebuie să fim agresivi într-un mod smerit când răspândim adevărata credință și trebuie să fim de neclintit într-un mod răbdător când apărăm adevărata Evanghelie, dacă este nevoie, chiar până la cel mai înalt grad de sacrificiu.

Să ne amintim de reformă

    Biserica de dinainte de Reformă era pe moarte, adormită sub o filosofie scolastică care a afișat o istețime mare, cu o perspicacitate intelectuală și critică. Dar era cu capul în nori pe de-a-ntregul și se ocupa de concepte și generalități vagi, în timp ce oamenii erau ținuți sub această ignoranță totală. Bărbații care predicau sau conferențiau, argumentau concepte filosofice comparând un curent cu altul, răsfățându-se cu lucruri rafinate și minuțioase. În contrast, caracteristica cea mai puternică a reformatorilor a fost că s-au întors la Biblie. Ei spuneau că nu contează nimic, decât aceasta. Ei spuneau că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, că nu este teorie, presupunere sau speculație; acesta este Dumnezeul cel viu care vorbește oamenilor: El Și-a dat Cuvântul profeților, iar ei l-au scris; El l-a dat apostolilor, iar ei l-au înregistrat; este aici, deci, pentru noi. Aici avem ceva ce se află într-o categorie unică, Cuvântul viu al lui Dumnezeu vorbind oamenilor despre El Însuși, despre oameni, despre singurul mod în care pot veni și locui împreună. Ei au luat poziție pentru autoritatea Bibliei, nu pentru filosofia scolastică.
    Observați, prieteni, importanța de a privi în urmă la Reformă! Oare cea mai mare nevoie a acestei vremi, nu este aceea de a ne întoarce la acest Cuvânt al lui Dumnezeu? Este el poruncitor sau nu? Sunt eu în situația de a mă poziționa deasupra acestei Cărți, să privesc în jos la ea și să spun: Nu este adevărat, acest lucru trebuie scos? Este oare mintea mea, cunoștința mea conformată secolului al XX-lea, judecătorul ultim, cel care decide veridicitatea acestei învățături? De acum 100 de ani, de când această mentalitate a început să se infiltreze, biserica a început să decadă. Reformatorii, însă, au clădit totul pe această Carte pe care au considerat-o a fi Cuvântul lui Dumnezeu către om, pe care ei nu trebuiau să îl judece, ci să îl predice. Trebuie să ne întoarcem la asta. Nu poate fi sănătate, nu poate fi autoritate în Biserică până când nu ne întoarcem la această autoritate de bază. Este nelalocul lui să vorbim cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu într-un fel care ne permite să decidem că anumite lucruri din el nu sunt adevărate! Cartea este unitară, iar Domnul Isus Hristos a crezut Vechiul Testament. După învierea Lui, Și-a purtat ucenicii prin cărțile lui Moise, prin Psalmi și prin profeți. El spune: Sunt acolo. Priviți-Mă acolo. Citiți-le. De ce nu le-ați înțeles? De ce nu ați crezut tot ce au scris profeții? Aceasta era problema lor; biserica, în perioada ei de declin, s-a confruntat întotdeauna cu asta, iar noi trebuie să ne întoarcem la poziția reformatorilor creștini și să recunoaștem că nu avem nicio autoritate separat de autoritatea acestui Cuvânt al lui Dumnezeu.
    În această Carte ei au găsit și doctrina măreață a suveranității lui Dumnezeu, care i-a învățat să nu se adreseze problemelor lor într-un mod subiectiv, așa cum voi și cu mine avem înclinația să o facem. Preocuparea lor nu era cum să primească puțin ajutor, vindecare fizică, călăuzire, fericire și pace, cum pot avea un prieten care să îi ajute în singurătatea lor. Nu, ei s-au văzut înaintea acestui Dumnezeu atotputernic, suveran și întrebarea lor era: Cum poate un om să fie îndreptățit înaintea lui Dumnezeu? Ei s-au plecat înaintea Lui! Erau oameni evlavioși, oameni temători de Dumnezeu. Dumnezeu era în centrul gândirii lor, Cel care le controla activitățile și viețile. Suveranitatea lui Dumnezeu! Nu au vorbit mult despre voința liberă, din câte am citit, dar știau că Dumnezeu este deasupra a toate și omul trebuie să I se închine și să se teamă de El!
    Apoi era minunata doctrină centrală a Domnului Isus Hristos și a lucrării Sale desăvârșite, încheiate. Nu L-au compătimit când L-au privit pe cruce; L-au văzut purtându-le păcatele, L-au văzut pe Dumnezeu punând peste El nelegiuirea noastră, a tuturor, L-au văzut ca pe un substitut, L-au văzut pe Dumnezeu punând vina noastră asupra Lui și pedepsindu-L pentru vina noastră. Ispășirea substitutivă! Ei au predicat-o; era totul pentru ei. Lucrarea de ispășire completă, terminată, a lui Hristos. Ei s-au lăudat cu ea! Bineînțeles, aceasta, în schimb, a condus la măreața doctrină centrală, fundamentală, de care ni s-a amintit când am citit, și anume, la justificarea doar prin credință.

Armele luptei noastre

   Dar biserica a mers deseori mai departe. Încercând să apere Adevărul și credința, uneori a făcut greșeala să apeleze la ajutorul și la puterea statului și a legii. Aceasta vine, bineînțeles, ca rezultat al așa-zisei convertiri a împăratului Constantin și a faptului că acest creștinism a devenit religia oficială a Imperiului Roman. Și de atunci, aceasta a continuat. Oamenii foloseau statul și legile votate în parlament pentru a apăra credința, și cine nu se conforma, putea fi aruncat în închisoare, bunurile îi puteau fi luate și probabil că putea fi trimis chiar la moarte. 

    Iată un subiect asupra căruia putem zăbovi. Dar trebuie să rezistăm acestei ispite și să ne rezumăm la a mărturisi cu durere și rușine, că nici măcar oameni ca Luther și Calvin nu au reușit să ocolească complet această capcană. Nu poți apăra adevărul creștin prin puterea statului; și treaba statului nu constă în apărarea adevărului creștin. Biserica și statul sunt complementare, dar în esență sunt două sfere distincte. A te ascunde în spatele legilor votate în parlament și a încerca să îți aperi poziția luând ca scut astfel de legi, înseamnă, pentru mine, să te faci vinovat de încercarea de a te lupta măreața luptă prin metode care sunt în întregime firești. 

Religia astăzi și mâine

   Marele pericol atunci când ne aflăm într-o criză este de a ne grăbi să rezolvăm lucrurile, și apoi să fim satisfăcuți de acțiunile noastre. Starea de a fi ocupat îngenunchează mintea, inima și conștiința și ne dă un simțământ de ușurare. Avem impresia, deci, că ne ocupăm de problemă doar pentru că facem ceva. Rezultatul este că ocolim problema. Diminuarea tensiunii dintr-o criză nu este în sine un lucru bun. Ba, chiar poate fi un lucru rău. Morfina diminuează durerea și tensiunea, dar nu contribuie cu nimic la vindecarea bolii. Pe scurt, marele pericol de astăzi este de a da buzna ca să ne ocupăm de semnele, de simptomele bolii noastre religioase, și nu de a descoperi și a trata adevărata cauză a tuturor acestor simptome. A trebuit să accentuăm toate aceste lucruri deoarece tratarea acestor simptome este inevitabil o piedică în calea depistării adevăratei naturi a bolii. Scopul simptomelor, prin natura lor, este să ne conducă spre boala în sine. Simptomul nu constituie boala însăși; simptomul este doar un indicator care arată direcția bolii.