Povara Domnului
-
Categorii-
-
ISBN978-606-8000-05-3
-
Disponibilă din05 martie 2009
-
Număr pagini158
-
Dimensiuni14,8 x 21
-
Tip copertăBroșată
Cărți din aceleași categorii
Natura predicării şi omul care predică
Ian Macpherson demonstrează importanţa predicării şi, pe lângă aceasta, ne spune cum să predicăm: cum să alegem un text, cum să abordăm un subiect, cum să compunem un paragraf de început, cum să folosim ilustraţii şi citări, cum să încheiem predica. Slujitorii bătrâni şi tineri, studenţii la teologie şi cei care au petrecut ani de zile pe „drumul cel lung”, vor găsi încurajare şi ajutor în aceste pagini.
Ian Macpherson descrie povara predicării ca având patru laturi: povara veşniciei, povara păcătoşeniei, povara sufletelor şi povara Domnului (a-L predica pe Hristos cu credincioşie). „Acolo unde nu este povară”, spune Macpherson, „nu este nici binecuvântare.
În zilele noastre, predicarea a dobândit o nouă importanţă din cauza asaltului în masă asupra minţilor contemporane venit din partea segmentelor seculare a culturii noastre. Nici un predicator nu îndrăzneşte să păşească în faţa unei adunări dacă nu este sigur de însărcinarea şi de mesajul său pentru o lume tulburată.
Scriind într-un stil intens, viu, Ian Macpherson descrie pe înţeles viaţa şi lucrarea unui om chemat de Dumnezeu să propovăduiască Vestea bună. În patru capitole, autorul prezintă ceea ce el crede a fi diviziunile fundamentale ale artei predicatorului.
Explorează problemele implicate în pregătirea de a predica; apoi, oferă numeroase ilustraţii pentru a demonstra felul în care oameni distinşi ai amvonului din trecut au depăşit dificultăţi similare.
În aceste pagini, predicatorul care a dus aceleaşi bătălii îşi va încărca duhul, iar slujitorul tânăr a cărui lucrare a început de puţin timp, vă găsi inspiraţie pentru a-şi propune scopuri înalte. Toţi cei ce iubesc misiunea predicatorului vor descoperi un nou stimulent pentru o trăire mai sfântă.
Ian Macpherson demonstrează importanţa predicării şi, pe lângă aceasta, ne spune cum să predicăm: cum să alegem un text, cum să abordăm un subiect, cum să compunem un paragraf de început, cum să folosim ilustraţii şi citări, cum să încheiem predica. Slujitorii bătrâni şi tineri, studenţii la teologie şi cei care au petrecut ani de zile pe „drumul cel lung”, vor găsi încurajare şi ajutor în aceste pagini.
Ian Macpherson descrie povara predicării ca având patru laturi: povara veşniciei, povara păcătoşeniei, povara sufletelor şi povara Domnului (a-L predica pe Hristos cu credincioşie). „Acolo unde nu este povară”, spune Macpherson, „nu este nici binecuvântare.
În zilele noastre, predicarea a dobândit o nouă importanţă din cauza asaltului în masă asupra minţilor contemporane venit din partea segmentelor seculare a culturii noastre. Nici un predicator nu îndrăzneşte să păşească în faţa unei adunări dacă nu este sigur de însărcinarea şi de mesajul său pentru o lume tulburată.
Scriind într-un stil intens, viu, Ian Macpherson descrie pe înţeles viaţa şi lucrarea unui om chemat de Dumnezeu să propovăduiască Vestea bună. În patru capitole, autorul prezintă ceea ce el crede a fi diviziunile fundamentale ale artei predicatorului.
Explorează problemele implicate în pregătirea de a predica; apoi, oferă numeroase ilustraţii pentru a demonstra felul în care oameni distinşi ai amvonului din trecut au depăşit dificultăţi similare.
În aceste pagini, predicatorul care a dus aceleaşi bătălii îşi va încărca duhul, iar slujitorul tânăr a cărui lucrare a început de puţin timp, vă găsi inspiraţie pentru a-şi propune scopuri înalte. Toţi cei ce iubesc misiunea predicatorului vor descoperi un nou stimulent pentru o trăire mai sfântă.
1. Povara
2. Omul
3. Meşteşugul
4. Întâlnirea
2. Omul
3. Meşteşugul
4. Întâlnirea
Ce scop are, până la urmă, predicarea creştină? Observaţi termenii cel mai des şi tipic întrebuinţaţi de Noul Testament referitor la natura şi esenţa predicării creştine. Nu vorbeşte despre a predica religia; nu vorbeşte despre a predica creştinismul; destul de surprinzător, nu vorbeşte atât de des pe cât ne-am fi aşteptat, despre a predica Evanghelia. Atunci, despre ce vorbeşte Noul Testament? Vorbeşte despre a-L predica pe Hristos! Dacă ar fi nevoie de dovezi, ar putea fi aduse din belşug. Dacă e să vorbească despre predicarea lui Petru şi a celorlalţi apostoli, iată ce spune: „Nu încetau să înveţe pe oameni şi să predice pe Isus Hristos.” Dacă menţionează lucrarea lui Filip, evanghelistul, iată cum o face: „Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Hristos.” Dacă se atrage atenţia asupra mesajului lui Saul din Tars, convertit brusc şi dramatic în drum spre Damasc, iată consemnarea rămasă pe hârtie: „Şi îndată a început să propovăduiască pe Hristos în sinagogi.” Nu poate fi accentuat de ajuns faptul că mesajul hotărâtor conţinut de predicarea Bisericii primare, nu era un set de reguli etice, sau o teorie filosofică, sau un program social; nu era nici măcar în ultimă instanţă o serie de evenimente nemaipomenite – cu toate că vestea cele mai uluitoare întâmplări! Conţinutul distinctiv al predicării creştine timpurii poate fi rezumat într-un cuvânt – Hristos!
„Predicându-L pe Hristos.” Aceasta este o expresie semnificativă. Ea conţine mai mult decât ar putea vedea o privire superficială. Nu trebuie pusă pe picior de egalitate cu simpla predicare despre Hristos. Poţi predica despre Confucius, sau Socrate, sau Buddha, sau Mohamed, şi poţi de asemenea predica despre Hristos. Dar aceasta nu este predicarea în sensul nou testamentar. După cum am văzut, predicarea în sensul nou testamentar nu înseamnă a predica despre Hristos, ci a-L predica pe Hristos Însuşi. Nu poţi predica în acelaşi fel pe Confucius, Socrate, Buddha sau Mohamed.
Aşadar, predicarea creştină nu este simpla rostire a unor cuvinte, cu oricâtă iscusinţă ar fi împletite în ţesătura artei literare sau oratorice; este infinit mai mult – comunicarea Cuvântului Însuşi, purtarea şi transmiterea unei poveri, şi anume Povara Domnului, nu numai povara pe care Domnul o pune, ci Povara care este Domnul Însuşi! Din acest motiv, predicarea este ceva măreţ, sublim, copleşitor – un act supranatural, transmiterea unei Persoane, printr-o persoană, către un grup de persoane, Persoana comunicată fiind astfel eternul Isus.
Fiecare predică adevărată este un Betleem. Deasupra ei luminează steaua, iar împrejurul ei strălucesc cete de îngeri care strigă în cor. Auzind-o, înţelepţii îşi aduc darurile şi se închină, iar lumea se bucură de venirea Mântuitorului ei. La fel de real cum Hristos a fost adus omenirii, în sens istoric, prin intermediul trupului Mariei, „atunci când smerita fecioară evreică a devenit mama Dumnezeului ei,” tot atât de real este adus Hristos omenirii, în sens mistic, prin intermediul unui adevărat predicator.
Atunci să fie foarte clar pentru voi, ca viitori predicatori, care este datoria voastră primordială. Aceasta nu stă în disecarea dogmei moarte, nici în jonglarea cu speculaţii teologice foarte subtile, nici în organizarea unui grup social, nici în elucidarea problemelor politice şi economice. Datoria voastră esenţială este aceasta: trebuie să fiţi purtători ai Poverii Domnului. Trebuie să Îl purtaţi pe Hristos şi să-L duceţi oamenilor. Prin voi, ca şi prin Maria de altă dată, Dumnezeu trebuie să Se coboare în chip atotputernic în lumea Lui.
Nu uitaţi niciodată că Duhul Sfânt nu vizitează cu ungerea Lui binefăcătoare sufletul predicatorului care se ocupă cu flecării homiletice, ci pe acel suflet care dă piept cu marile realităţi ale răscumpărării.
Ca predicatori, sarcina voastră primordială nu va fi aceea de a informa mintea, nici de a stârni imaginaţia, nici măcar de a atinge inimile ascultătorilor – cu toate că, bineînţeles, veţi face toate acestea pe măsură ce vă veţi îndeplini slujba – sarcina voastră primordială va fi aceea de a-i face să îşi deschidă fiinţele pentru Isus cel viu. Dacă creştinismul ar fi doar un set de afirmaţii dogmatice, o colecţie de teorii teologice, poate că ar fi suficient să obţineţi un consimţământ intelectual şi să vă opriţi aici. Dar nu. Să nu îndrăzniţi să faceţi aceasta. Căci, dacă conţinutul predicării voastre va fi personal, atunci nu poate fi decât un singur răspuns corespunzător şi potrivit pe care îl poate primi din partea celor cărora li se adresează – răspunsul de acceptare a Hristosului pe care caută să Îl transmită. Când i-ai convins pe ascultătorii tăi să facă asta, lucrarea ta este încheiată, chinul tău s-a sfârşit: Povara ta a devenit binecuvântarea lor.
„Predicându-L pe Hristos.” Aceasta este o expresie semnificativă. Ea conţine mai mult decât ar putea vedea o privire superficială. Nu trebuie pusă pe picior de egalitate cu simpla predicare despre Hristos. Poţi predica despre Confucius, sau Socrate, sau Buddha, sau Mohamed, şi poţi de asemenea predica despre Hristos. Dar aceasta nu este predicarea în sensul nou testamentar. După cum am văzut, predicarea în sensul nou testamentar nu înseamnă a predica despre Hristos, ci a-L predica pe Hristos Însuşi. Nu poţi predica în acelaşi fel pe Confucius, Socrate, Buddha sau Mohamed.
Aşadar, predicarea creştină nu este simpla rostire a unor cuvinte, cu oricâtă iscusinţă ar fi împletite în ţesătura artei literare sau oratorice; este infinit mai mult – comunicarea Cuvântului Însuşi, purtarea şi transmiterea unei poveri, şi anume Povara Domnului, nu numai povara pe care Domnul o pune, ci Povara care este Domnul Însuşi! Din acest motiv, predicarea este ceva măreţ, sublim, copleşitor – un act supranatural, transmiterea unei Persoane, printr-o persoană, către un grup de persoane, Persoana comunicată fiind astfel eternul Isus.
Fiecare predică adevărată este un Betleem. Deasupra ei luminează steaua, iar împrejurul ei strălucesc cete de îngeri care strigă în cor. Auzind-o, înţelepţii îşi aduc darurile şi se închină, iar lumea se bucură de venirea Mântuitorului ei. La fel de real cum Hristos a fost adus omenirii, în sens istoric, prin intermediul trupului Mariei, „atunci când smerita fecioară evreică a devenit mama Dumnezeului ei,” tot atât de real este adus Hristos omenirii, în sens mistic, prin intermediul unui adevărat predicator.
Atunci să fie foarte clar pentru voi, ca viitori predicatori, care este datoria voastră primordială. Aceasta nu stă în disecarea dogmei moarte, nici în jonglarea cu speculaţii teologice foarte subtile, nici în organizarea unui grup social, nici în elucidarea problemelor politice şi economice. Datoria voastră esenţială este aceasta: trebuie să fiţi purtători ai Poverii Domnului. Trebuie să Îl purtaţi pe Hristos şi să-L duceţi oamenilor. Prin voi, ca şi prin Maria de altă dată, Dumnezeu trebuie să Se coboare în chip atotputernic în lumea Lui.
Nu uitaţi niciodată că Duhul Sfânt nu vizitează cu ungerea Lui binefăcătoare sufletul predicatorului care se ocupă cu flecării homiletice, ci pe acel suflet care dă piept cu marile realităţi ale răscumpărării.
Ca predicatori, sarcina voastră primordială nu va fi aceea de a informa mintea, nici de a stârni imaginaţia, nici măcar de a atinge inimile ascultătorilor – cu toate că, bineînţeles, veţi face toate acestea pe măsură ce vă veţi îndeplini slujba – sarcina voastră primordială va fi aceea de a-i face să îşi deschidă fiinţele pentru Isus cel viu. Dacă creştinismul ar fi doar un set de afirmaţii dogmatice, o colecţie de teorii teologice, poate că ar fi suficient să obţineţi un consimţământ intelectual şi să vă opriţi aici. Dar nu. Să nu îndrăzniţi să faceţi aceasta. Căci, dacă conţinutul predicării voastre va fi personal, atunci nu poate fi decât un singur răspuns corespunzător şi potrivit pe care îl poate primi din partea celor cărora li se adresează – răspunsul de acceptare a Hristosului pe care caută să Îl transmită. Când i-ai convins pe ascultătorii tăi să facă asta, lucrarea ta este încheiată, chinul tău s-a sfârşit: Povara ta a devenit binecuvântarea lor.