Timotei 2

Nu există un cuprins al acestei cărți

Să nu-ţi fie ruşine de Hristos

"De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. Să nu-ţi fie ruşine, deci, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu şi învăţător al Neamurilor. Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea. Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi. Ştii că cei ce sunt în Asia toţi m-au părăsit; între alţii şi Figel şi Ermogen. Domnul să-şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de multe ori m-a mângâiat, şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu. Nu numai atât, dar, când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă şi m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul ‘în ziua aceea.’ Tu ştii foarte bine cât ajutor mi-a dat el în Efes." (1:6-18)

În timpul Răscoalei Boxer (1899-1900), naţionaliştii extremişti chinezi au instigat o campanie de teroare împotriva oficialilor guvernelor străine, misionarilor creştini şi chiar împotriva creştinilor chinezi. După ce au înconjurat o anumită clădire de misiune, ei au blocat toate ieşirile în afară de una singură. Ei au aşezat o cruce în pământ în faţa porţii deschise şi au spus misionarilor şi studenţilor că oricine va ieşi afară şi va călca în picioare crucea, va fi lăsat în viaţă. Conform rapoartelor, primii 7 studenţi care au ieşit, au călcat crucea în picioare şi au fost lăsaţi să plece. Cel de-al optulea student, o tânără, s-a apropiat de cruce, a îngenuncheat, s-a rugat pentru putere, a trecut cu grijă pe lângă cruce şi a fost imediat împuşcată. Ceilalţi 92 de studenţi rămaşi, întăriţi de exemplul curajos al fetei, au mers şi ei pe lângă cruce şi au fost ucişi.

A doua secţiune din 2 Timotei 1:6-18 se concentrează asupra faptului că credincioşilor nu trebuie să le fie ruşine de Isus Hristos. Pavel întemeiază acest apel pe motivaţiile pentru slujirea faţă de Hristos pe care el a prezentat-o în versetele 1-5. Acele 6 motivaţii trebuiau să genereze o atitudine pătrunzătoare în Timotei de a nu-i fi ruşine de Domnul Isus Hristos, o atitudine fundamentală, indis¬pensabilă pentru lucrarea eficientă în Împărăţie. Expresia pozitivă a acelei atitudini este o curajoasă mărturie fără reţinere despre El şi, în acelaşi timp, o expresie a ascultării faţă de El, indiferent care ar fi preţul sau consecinţele. Este atitudinea care refuză să vorbească evaziv, să oscileze sau să se compromită, este atitudinea care nu ezită să confrunte atunci când este necesar.

David a exprimat atitudinea unui martor curajos în aceste cuvinte: “Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne! Nu ţin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău şi mântuirea Ta, şi nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare.” (Psalmi 40:9-10). El ar vorbi întotdeauna pentru Domnul fără reţinere sau rezerve. Un alt psalmist a declarat: “Gura mea va vesti, zi de zi, dreptatea şi mântuirea Ta, căci nu-i cunosc marginile. Voi spune lucrările Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule! Voi pomeni dreptatea Ta şi numai pe a Ta.” (Psalmi 71:15-16). Un alt psalmist a mărturisit: “Voi vorbi despre învăţăturile Tale înaintea împăraţilor, şi nu-mi va roşi obrazul” (Psalmi 119:46). Nimic nu s-ar putea opune devotamentului acelor sfinţi de a vorbi despre harul şi neprihănirea lui Dumnezeu.

Indiferent cât de înzestrat poate fi cineva sau cât de bine calificat, învăţat din punct de vedere biblic, perspicace sau coerent şi indiferent câte împrejurări favorabile sau privilegii ar avea, dacă-i lipseşte devotamentul şi curajul spiritual, el nu va vorbi şi nu va acţiona cu eficienţă pentru Domnul.

Pavel face apel la un nivel al dedicării care spune: “Nu-mi pasă ce gândeşte, ce spune sau ce face lumea. Eu ştiu ce m-a împuternicit Dumnezeu să fiu şi să fac, iar aceea este ceea ce eu decid, prin puterea Sa, să fiu şi să fac. Oricare ar fi consecinţele, eu voi sta cu îndrăzneală de partea lui Hristos.” Apostolul menţionează această temă de trei ori în acest pasaj (v. 8,12, 16), deoarece este esenţa mesajului către tânărul pastor, Timotei. Acestuia i se face o chemare la o dedicare necompromiţătoare şi statornică de a-L proclama pe Isus Hristos, indiferent de pericolul iminent sau de dificultăţi.

Ca şi creştini, majoritatea dintre noi trebuie să mărturisim că uneori ne este ruşine de Domnul, ne este teamă de ceea ce ar putea gândi oamenii şi de felul în care opiniile lor ar putea afecta popularitatea noastră în şcoală, statutul nostru social sau succesul nostru în afaceri. Poate că ne este teamă că ei se vor întreba cu privire la inconsecvenţa stilului nostru de viaţă cu credinţa noastră. Totuşi, noi trebuie de asemenea să mărturisim că riscurile pe care le întâmpinăm sunt cu mult mai puţin grave decât cele întâmpinate de Timotei, care includeau persecuţia fizică, întemniţarea şi, uneori, moartea.

Cel mai familiar exemplu din Noul Testament al ruşinii faţă de Hristos este lepădarea lui Petru în timpul procesului lui Isus înaintea marelui preot Caiafa şi al Sinedriului, Consiliul Iudaic. Toţi ucenicii au fugit când Isus a fost arestat în Grădina Ghetsemani (Matei 26:56), însă Petru s-a întors şi “L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot” (v. 58). În timp ce aştepta acolo, el a negat de trei ori faptul că era ucenicul lui Isus sau chiar că L-ar cunoaşte (v. 70-74). De îndată ce a cântat cocoşul, “Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: ‘Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori. Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar” (v. 75). Acea relatare vie face lepădarea lui Petru o ţinta uşoară pentru reproşuri. Însă, după cum s-a menţionat mai sus, fiecare creştin cunoaşte asemenea momente când s-a făcut vinovat de lepădarea de Domnul, deşi poate nu în public şi într-un mod atât de dramatic. Adevărul încurajator pe care îl câştigăm din experienţa lui Petru este că, aşa cum noi ne putem ruşina de Domnul, şi noi putem fi iertaţi şi reabilitaţi asemeni lui. Când, după înviere, Petru a afirmat de trei ori dragostea sa pentru El, Isus de trei ori a confirmat că acea dragoste era autentică, deşi lipsită de putere, astfel încât El i-a încredinţat lui Petru grija turmei Sa, biserica (Ioan 21:15-17). Câteva săptămâni mai târziu, în timpul sărbătorii Cincizecimii, Petru a proclamat fără teamă înaintea unei mari mulţimi de oameni din Ierusalim următoarele:

“Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea… Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna, şi zicea: ‘Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.’ Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.” (Fapte 2:22-24, 40-41)

Petru a continuat să predice Evanghelia în Ierusalim fără jumătăţi de măsură şi fără teamă. Petru a fost adus înaintea aceluiaşi Consiliu unde I s-au adus acuzaţii false Domnului şi în curtea în care el s-a lepădat de Domnul. Însă, de această dată, Petru era un om diferit. Când i s-a poruncit să nu mai propovăduiască, el a declarat împreună cu Ioan: “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.” (Fapte 4: 19-20).

Asemeni lui Petru, devenim folositori în slujba Domnului doar când trecem de la ruşine şi teamă la convingere puternică şi devotament neînfricat. Este posibil ca Timotei să fi devenit cumva temător sau lipsit de râvnă în lucrarea sa. Dificultăţile şi împotrivirea pe care a întâmpinat-o în Efes atât din biserica de acolo, cât şi din afara ei, se poate să-i fi diminuat curajul. Râvna sa spirituală se poate să se fi răcit. În a doua sa epistolă către Timotei, Pavel rosteşte doar o apreciere la adresa lui Timotei, spunând: “Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută” (1:5), restul epistolei fiind spre îndemnarea lui Timotei. Deşi el nu-l acuza pe Timotei de păcat, totuşi a rostit multe mustrări (vezi 1:8; 1:13; 2:1, 15, 22; 4:1-2, 4:5). În timpul lucrării Sale pe pământ, Isus a făcut clar cunoscut preţul uceniciei pentru cei care sunt credincioşi şi nu se ruşinează de Domnul lor. “De aceea,” – spune Isus – “pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32). El rosteşte apoi reversul aspru al acelei promisiuni: “dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (v. 33). În scrierea lui Marcu, Isus a rostit acelaşi adevăr într-un mod şi mai usturător: “Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:38).

O persoană care refuză să-L proclame deschis pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor dă dovadă de faptul că nu-i aparţine lui Hristos, chiar dacă afirmă că este creştin. Adevărata ucenicie este costisitoare din perspectiva preţului care trebuie plătit. Un creştin cu numele, care nu va “mărturisi [pe Isus] înaintea oamenilor”, nu va plăti, cu siguranţă, preţul pe care-l implică ucenicia plină de credincioşie. “Cine iubeşte pe tata ori pe mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine;” – a spus Isus – “şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 10:37-39). Caracteristica unui adevărat urmaş al lui Hristos este disponibilitatea promptă de a-şi pune chiar şi viaţa în joc, căci, din perspectiva eternităţii, acesta este un preţ mic. “Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” – a întrebat Isus rhetoric – “Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36-37).

Cuvântul englezesc ‘martyr’ (limba română martir) este traducerea cuvântului grecesc martur, care înseamnă doar martor. Însă pentru că atât de mulţi creştini din vechime au plătit marturia cu vieţile lor, martir a căpătat ulterior o semnificaţie specială.

Preţul uceniciei nu a început cu sfinţii Noului Testament. Nenumăraţi sfinţi din Vechiul Legământ şi chiar din vremurile dinaintea Vechiului Legământ, au suferit cu bucurie şi de bună voie din pricina credinţei lor statornice în Domnul. Prin urmare, “lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor” (Evrei 11:16). Unii “au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (11:35-38).

Asemeni acelor sfinţi, marelui reformator Ian Hus nu i-a fost ruşine de Domnul său şi a plătit preţul suprem. În 1415, când el era pastor în Praga, acest “luceafăr al Reformei,” cum era numit adesea, a fost arestat, condamnat şi executat prin ardere pe rug pentru predicarea adevăratei Evanghelii. În timp ce flăcările-i cuprindeau trupul, el a citat versetul 2 din Psalmul 25, rugându-se: “În Tine, Dumnezeule, mă încred: să nu fiu dat de ruşine, ca să nu se bucure vrăjmaşii mei de mine.” Lui nu-i era teamă de moarte, ci de ruşinea ce o putea simţi faţă de Stăpânul său.

Chiar dacă nu au auzit Evanghelia, toţi oamenii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu: “Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:19-20). Pentru cei ce au avut marea binecuvântare de a auzi despre calea mântuirii, de a avea “cunoştinţă de Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos” şi totuşi au refuzat să se încreadă în El, “starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată” (2 Petru 2:20b-21).

Pentru cel nemântuit este caracteristic să se ruşineze de Hristos, “fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7; 5:10; Coloseni 2:21). De aceea, când unui credincios îi este ruşine de Hristos el se poartă ca un necredincios. Ruşinea care marchează sufletul necredincios nu ar trebui niciodată să caracterizeze un creştin, însă, din nefericire, acest lucru se întâmplă uneori. Este posibil ca ruşinea să fie evidentă şi publică sau subtilă şi personală, însă Domnul întotdeauna o cunoaşte şi este îndurerat din pricina ei.

Autorul cărţii Evrei ne reaminteşte: “Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească ‘fraţi’” (Evrei 2:10-11). Citând magnificul Psalm mesianic 22, el întăreşte acel adevăr spunând: “Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei; Îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării” (v. 12). Domnul ne-a răscumpărat prin suferinţa Sa, prin care El a devenit “păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:2 1). “El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4).

Ruşinarea unui creştin de Domnul este cauzată de neruşinarea egoismului, care nu este gata să plătească preţul pentru o ucenicie devotată. De-a lungul istoriei bisericii, numele Domnului a suferit dezonoare din pricina stării de păcat ai oamenilor Săi. Totuşi, în ciuda multor păcate, inclusiv ruşinarea noastră de El, Domnul neprihănit şi fără de păcat nu este ruşinat de noi! El nu ezită să ne numească fraţi (Evrei 2:11), chiar şi atunci când noi ne ruşinăm să-L numim pe El Domn.

Vorbind direct lui Timotei, şi în mod indirect tuturor credincioşilor, Pavel oferă opt mijloace prin care un creştin se poate păzi de ruşinarea faţă de Hristos. Acestea sunt: reînnoirea darului (1:6); cercetarea propriilor resurse (v. 7); acceptarea suferinţei (v. 8a); reamintirea chemării lui Dumnezeu pentru tine (v. 8b-10); îndeplinirea datoriei (v. 11-12a); încrederea în protecţia ta (v. 12b); declararea învăţăturii (v. 13-14); şi alegerea tovarăşilor (v. 15-18).

ATITUDINEA LUCRĂRII SALE
„Dar tu fii treaz în toate lucrurile” (4:5a)

Predicatorul credincios trebuie să fie treaz în toate lucrurile. Fii treaz, al şaselea imperativ din acest pasaj, vine din nephō, care literal înseamnă a nu fi sub influenţa alcoolului. Aici este folosit în sens metaforic ca şi echivalentul său din limba engleză de a fi lucid, bine-echilibrat şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Prin extensie, termenul include ideea de a fi stabil, ferm, statornic. Predicatorul treaz este ca atletul conştiincios, care “se [supune] la tot felul de înfrânări” care, ca şi Pavel, aleargă “nu ca şi cum [n-ar] şti încotro [aleargă], ”boxează“, dar nu ca unul care loveşte în vânt” şi se poartă aspru cu trupul său ca să-l ţină în stăpânire, ca nu cumva, după ce a “propovăduit altora, [el însuşi să fie] lepădat” (1 Corinteni 9:25-27). În mijlocul unei lumi schimbătoare, a unei biserici în plină schimbare şi chiar a unei Evanghelii schimbate – care nu este cu adevărat Evanghelia, ci o distorsionare a “Evangheliei lui Hristos” (Galateni 1:7; 2 Corinteni 11:4) – el, predicatorul treaz, rămâne dedicat adevărului neschimbător al Cuvântului lui Dumnezeu. Predicatorul credincios refuză să fie în pas cu noile schimbări sau să se compromită, să fie unul care gâdilă urechile şi să facă mai degrabă pe plac oamenilor decât lui Dumnezeu. El poate declara ca şi Pavel: “Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie. Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu.” (1 Tesaloniceni 2:3-5). El putea spune, de asemenea, ca şi apostolul: “Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos. Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească” (Galateni 1:10-11), “Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus” (2 Corinteni 4:5).

Adaugă o recenzie

Numele dumneavoastră*

Recenzia dumneavoastră*

Trimite recenzia