Omul: sălaşul lui Dumnezeu

1. Omul: sălaşul lui Dumnezeu
2. Chemarea lui Hristos
3. Ceea ce gândim despre noi este important
4. Cel născut o dată şi cel născut de două ori
5. Despre originea şi natura lucrurilor
6. De ce li se pare oamenilor că Biblia este dificilă?
7. Credinţa: doctrina înţeleasă greşit
8. Adevărata religie nu înseamnă a simţi, ci a vrea
9. Cum să progresăm din punct de vedere spiritual?
10.Vechea şi noua cruce
11.Nu există niciun fel de înţelepciune în păcat
12.Trei trepte de cunoaştere religioasă
13.Sfinţirea profanului
14.Dumnezeu trebuie să fie iubit pentru ceea ce este El Însuşi
15.Adevărata credinţă este activă, nu pasivă
16.Despre a lua prea multe ca un lucru de apucat
17.Vindecarea de un duh frământat
18.Lăudăroşie sau subestimare?
19.Comuniunea sfinţilor
20.Temperamentul în viaţa creştină
21.Răspunde Dumnezeu întotdeauna rugăciunilor?
22.Auto-înşelarea şi cum să o eviţi
23.Despre reproducerea şoarecilor bălţaţi
24.Sfinţii necunoscuţi
25.Trei răni care dovedesc credincioşia
26.Mânia lui Dumnezeu: Ce este ea?
27.În favoarea dogmatismului
28.Prin ce trăiesc oamenii
29.Cum să testăm duhurile?
30.Plictiseala religioasă
31.Biserica nu poate muri
32.Domnia Omului Isus este fundamentală
33.A fi auto-didact este mai bine decât a nu fi educat deloc
34.Câteva gânduri despre cărţi şi despre citire
35.Aşteptăm din ce în ce mai puţin sfârşitul apocaliptic
36.Alegerile arată şi formează caracterul
37.Importanţa doctrinei sănătoase
38.Unele lucruri nu sunt negociabile
39.Sfântul trebuie să umble singur

Cu mult timp în urmă am decis că prefer să cunosc adevărul decât să fiu fericit în ignoranță. Dacă nu pot avea şi adevărul și fericirea, vreau adevărul. În cer vom avea mult timp să fim fericiți.

Oricine Îl caută pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a ajunge la scopurile dorite nu Îl va găsi. Dumnezeul măreț, Creatorul cerului și al pământului, nu va fi una din multele comori, nici măcar cea mai mare dintre ele. El va fi totul în toate sau nu va fi nimic. Dumnezeu nu Se va lăsa folosit. Mila și harul Lui sunt infinite și înțelegerea Lui răbdătoare este peste măsură de mare, dar nu îi va ajuta pe oameni în alergarea lor egoistă după un câștig personal.

Oh, Dumnezeule, dă-mi trei răni. Rănește-mă cu un sentiment al propriei mele păcătoșenii. Rănește-mă cu compasiune pentru lume și rănește-mă cu o dragoste pentru Tine care mă va face să urmăresc și să explorez mereu, să caut și să găsesc mereu.

Vechea cruce este un simbol al morții. Ea susține sfârșitul aspru şi violent al ființei umane. Omul din vremurile romane care și-a luat crucea și a început să parcurgă drumul și-a luat deja la revedere de la prietenii lui. El nu avea să se mai întoarcă înapoi. Pleca pentru a i se pune capăt. Crucea nu a făcut niciun compromis, nu a modificat nimic, nu a cruțat nimic; ea a ucis tot ce este în om, în mod complet și definitiv. Nu a încercat să fie în relații bune cu victima ei. A lovit crud și dur și, atunci când și-a terminat treaba, omul nu mai exista.

Noua cruce nu ucide păcătosul, ci îl redirecționează. Îl angrenează într-un mod mai curat și mai încântător de viață și îi cruță respectul de sine. Celui care se afirmă îi spune: „Vino și afirmă-te pentru Hristos”. Celui egoist îi spune: „Vino și laudă-te în Domnul”. Celui care caută senzații tari îi spune: „Vino și bucură-te de fiorul părtășiei creștine”. Mesajul creștin este înclinat în direcția modei actuale pentru a-l face acceptabil pentru public.

În majoritatea bisericilor evanghelice acum este un obicei obișnuit să oferi oamenilor, mai ales celor tineri un maxim de distracție și un minim de instruire serioasă. În majoritatea locurilor este aproape imposibil să faci pe cineva să vină la o întâlnire unde singura atracție este Dumnezeu. Singura concluzie pe care o poate trage cineva este că pretinşii copii ai lui Dumnezeu sunt plictisiți de El, deoarece ei trebuie ademeniţi la o întâlnire cu o bomboană pe băţ care ia forma filmelor religioase, a jocurilor și a gustărilor.

Aceasta a influențat întreaga structură a vieții bisericii și a adus la viață un nou tip arhitectural de biserică, prevăzut să găzduiască vițelul de aur.

Orice obiecție adusă celor care duc mai departe creștinismul vițelului de aur actual este întâmpinată cu un răspuns triumfător: „Dar îi câștigăm!” Sunt câștigați pentru ce? Pentru adevărata ucenicie? Pentru purtarea crucii? Pentru renunțarea la sine? Pentru separarea de lume? Pentru răstignirea firii? Pentru trăirea în sfințenie? Pentru noblețea caracterului? Pentru disprețuirea comorilor lumii? Pentru autodisciplina dură? Pentru dragostea față de Dumnezeu? Pentru dedicarea totală faţă de Hristos? Bineînțeles, răspunsul la toate aceste întrebări este nu.

Neocreștinii din zilele noastre au adoptat un nou decalog, primele cuvinte din el fiind „să nu ai altă părere”, și un nou set de fericiri care încep așa: „Ferice de cei care tolerează totul, pentru că ei nu vor fi responsabili de nimic.” Acum se acceptă să vorbești despre diferențele religioase în public cu condiția ca nimeni să nu încerce să îl convertească pe cel de lângă el sau să sublinieze greșelile din credința sa. Scopul acestor discuții nu este de a privi în față adevărul, ci de a descoperi cum gândesc adepții unei alte religii și, astfel, să beneficiem de pe urma perspectivelor lor așa cum sperăm să o facă și ei.

A căuta să fii prieten cu cei care nu vor să fie prietenii lui Hristos înseamnă să fii un trădător al Domnului nostru. Întunericul și lumina nu pot fi aduse împreună niciodată prin discuții. Unele lucruri nu sunt negociabile.

Amintiți-vă întotdeauna următorul lucru: nu poți purta o cruce împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulțime mare de oameni, crucea sa este numai a lui și purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.

Singurătatea creștinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtășia creștinilor buni, la fel ca și de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă după tovărășia cu alți oameni la fel ca el, oameni care îi pot înțelege dorințele, aspirațiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, și deoarece în cercul lui de prieteni sunt atât de puțini cei care împărtășesc experiențele lui interioare, este forțat să umble singur.

Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudățenie. El nu trăiește pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea totul Domnului său și nu cere nimic, nicio parte pentru el. Lui îi face plăcere nu să fie onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de a-L vedea pe Domnul său înălțat și el să fie neglijat. Găsește puțini oameni care sunt dispuși să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori, tăcut, trecut cu vederea în mijlocul gălăgiei făcute de discuțiile religioase. Din această cauză este recunoscut ca fiind obtuz și prea serios. Astfel, este evitat și prăpastia dintre el și societate se lărgește. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul de mir, de aloe și de casie din palatele de fildeș, și fie că găsește câțiva, fie că nu găsește niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, așa cum odinioară a făcut și Maria.

Slăbiciunea atât de multor creștini moderni este că se simt ca acasă în această lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societății neregenerate, și-au pierdut caracterul de pelerin și au devenit o parte esențială chiar a ordinii morale împotriva căreia au fost trimiși să protesteze. Lumea îi recunoaște și îi acceptă pentru ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt singuri, dar nici sfinți nu sunt.

Adaugă o recenzie

Numele dumneavoastră*

Recenzia dumneavoastră*

Trimite recenzia