Creştinul acela incredibil
-
Categorii
-
ISBN978-606-8000-44-2
-
Disponibilă din26 septembrie 2011
-
Număr pagini137
-
Dimensiuni14,7 x 21
-
Tip copertăBroșată
Cărți din aceleași categorii
Tovarăşul cu voce caldă cu care umblăm atât de liniştiţi şi în a
cărui companie ne desfătăm aşa de mult poate fi un înger al lui Satan,
pe când omul cu o vorbire aspră, directă pe care îl ocolim, poate fi
însuşi profetul lui Dumnezeu trimis să ne avertizeze împotriva
pericolului şi a pierderii veşnice.
Creştinul îşi dă curând seama că dacă vrea să fie biruitor ca fiu al cerului printre oamenii de pe pământ, nu trebuie să urmeze tiparul omenirii, ci contrariul ei. Ca să fie în siguranţă, se pune în primejdie; îşi pierde viaţa ca să şi-o câştige şi este în pericolul de a şi-o pierde dacă încearcă să şi-o apere. El coboară ca să urce. Dacă refuză să coboare, atunci e deja jos, dar când începe să coboare e în drum spre înălţimi.
El este cel mai puternic atunci când e cel mai slab şi este slab atunci când e puternic. Deşi este sărac, are puterea de a-i îmbogăţi pe alţii, dar când el devine bogat, abilitatea sa de a-i îmbogăţi pe alţii dispare. Are cel mai mult după ce dă [altora] cel mai mult şi are cel mai puţin când posedă cel mai mult.
El poate fi şi, adesea chiar este cel mai mare atunci când se simte cel mai josnic, şi cel mai neprihănit când este cel mai conştient de păcat. E cel mai înţelept când ştie că nu ştie şi cunoaşte cel mai puţin când dobândeşte un mare bagaj de cunoştinţe. Uneori face cel mai mult prin faptul că nu face nimic şi ajunge cel mai departe când stă nemişcat. În întristare el reuşeşte să se bucure şi are inima veselă chiar şi în suferinţă.
Creştinul îşi dă curând seama că dacă vrea să fie biruitor ca fiu al cerului printre oamenii de pe pământ, nu trebuie să urmeze tiparul omenirii, ci contrariul ei. Ca să fie în siguranţă, se pune în primejdie; îşi pierde viaţa ca să şi-o câştige şi este în pericolul de a şi-o pierde dacă încearcă să şi-o apere. El coboară ca să urce. Dacă refuză să coboare, atunci e deja jos, dar când începe să coboare e în drum spre înălţimi.
El este cel mai puternic atunci când e cel mai slab şi este slab atunci când e puternic. Deşi este sărac, are puterea de a-i îmbogăţi pe alţii, dar când el devine bogat, abilitatea sa de a-i îmbogăţi pe alţii dispare. Are cel mai mult după ce dă [altora] cel mai mult şi are cel mai puţin când posedă cel mai mult.
El poate fi şi, adesea chiar este cel mai mare atunci când se simte cel mai josnic, şi cel mai neprihănit când este cel mai conştient de păcat. E cel mai înţelept când ştie că nu ştie şi cunoaşte cel mai puţin când dobândeşte un mare bagaj de cunoştinţe. Uneori face cel mai mult prin faptul că nu face nimic şi ajunge cel mai departe când stă nemişcat. În întristare el reuşeşte să se bucure şi are inima veselă chiar şi în suferinţă.
1. Creştinul acela incredibil
2. Timpul nu ne poate ajuta
3. Ce înseamnă să Îl accepţi pe Hristos
4. Cât de important este crezul?
5. Caracterul inadecvat al "creştinismului instant"
6. Temelia credinţei este Dumnezeu
7. Libertatea voinţei
8. Trăind o viaţă dată la schimb
9. De ce este dat Duhul Sfânt?
10.Dumnezeu umblând printre oameni
11.Sălăşluirea divină
12.Suntem salvaţi ca să la fel de mult ca din
13.Voinţa şi emoţia în viaţa creştină
14.Cum să eviţi erorile grave
15.Tendinţa noastră către dezechilibru religios
16.Nevoia de iluminare divină
17.Adevărul are două aripi
18.Bogăţiile noastre nerevendicate
19.Trăind viaţa conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu
20.Crezând sau vizualizând
21.Viaţa creştină nu este uşoară
22.Afirmare şi negare
23.Dătătorul şi primitorul
24.Nu există substitut pentru teologie
25.Cunoaşterea crescândă a lui Dumnezeu
26.Împotrivindu-ne vrăjmaşului
27.Lucrurile spirituale trebuie discernute spiritual
28.Pentru a fi înţeles, adevărul trebuie trăit
29.Sfinţirea minţilor noastre
30.Inutilitatea regretului
31.Importanţa examinării de sine
32.Slujind în stare de urgenţă
33.Cum să te păzeşti ca să nu ajungi sleit
34.Caracteristicile omului spiritual
35.Pedeapsa şi purtarea crucii nu sunt acelaşi lucru
36.Vântul ne bate în faţă
37.Prietenii lui Dumnezeu
38.Slujba nopţii
39.Arta adevăratei închinări
40.Testul final al dragostei
41.Meditând la Dumnezeu
2. Timpul nu ne poate ajuta
3. Ce înseamnă să Îl accepţi pe Hristos
4. Cât de important este crezul?
5. Caracterul inadecvat al "creştinismului instant"
6. Temelia credinţei este Dumnezeu
7. Libertatea voinţei
8. Trăind o viaţă dată la schimb
9. De ce este dat Duhul Sfânt?
10.Dumnezeu umblând printre oameni
11.Sălăşluirea divină
12.Suntem salvaţi ca să la fel de mult ca din
13.Voinţa şi emoţia în viaţa creştină
14.Cum să eviţi erorile grave
15.Tendinţa noastră către dezechilibru religios
16.Nevoia de iluminare divină
17.Adevărul are două aripi
18.Bogăţiile noastre nerevendicate
19.Trăind viaţa conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu
20.Crezând sau vizualizând
21.Viaţa creştină nu este uşoară
22.Afirmare şi negare
23.Dătătorul şi primitorul
24.Nu există substitut pentru teologie
25.Cunoaşterea crescândă a lui Dumnezeu
26.Împotrivindu-ne vrăjmaşului
27.Lucrurile spirituale trebuie discernute spiritual
28.Pentru a fi înţeles, adevărul trebuie trăit
29.Sfinţirea minţilor noastre
30.Inutilitatea regretului
31.Importanţa examinării de sine
32.Slujind în stare de urgenţă
33.Cum să te păzeşti ca să nu ajungi sleit
34.Caracteristicile omului spiritual
35.Pedeapsa şi purtarea crucii nu sunt acelaşi lucru
36.Vântul ne bate în faţă
37.Prietenii lui Dumnezeu
38.Slujba nopţii
39.Arta adevăratei închinări
40.Testul final al dragostei
41.Meditând la Dumnezeu
Omul este un cârpaci înnăscut. Când vrea ca un lucru să fie mai bun, începe să lucreze ca să-l îmbunătăţească. Îmbunătăţeşte vitele printr-o reproducere atentă; maşinile şi avioanele prin aerodinamică; sănătatea prin diete, vitamine şi operaţii; plantele prin altoire; oamenii prin educaţie. Însă Dumnezeu nu va accepta nimic din această cârpeală. El îmbunătăţeşte un om făcându-l un om nou. El împărtăşeşte o ordine mai înaltă a vieţii şi începe să lucreze ca să o distrugă pe cea veche.
Când cererile noastre Îl onorează pe Dumnezeu, putem cere cât de mult dorim. Cu cât este mai îndrăzneaţă cererea, cu atât mai multă slavă Îi revine lui Dumnezeu atunci când primim răspunsul.
Să vezi cât de mulţi creştini sunt mulţumiţi să accepte ceva mai puţin decât ce este cel mai bun este descurajator pentru aceia cărora le pasă, iar pentru Duhul Sfânt este cu siguranţă o mare întristare. Personal, am purtat ani de zile o povară de durere pe măsură ce mă mişcam printre creştini evanghelici care, la un moment dat în trecutul lor, au făcut un compromis josnic cu tânjirile sfinte ale inimilor lor şi s-au împăcat cu un fel de creştinism căldicel, mediocru, total nevrednic de ei înşişi şi de Domnul pe care pretind că Îl slujesc. Si astfel de oameni se găsesc pretutindeni.
Faptul că Dumnezeu a pus înaintea copiilor Săi răscumpăraţi o lume vastă de comori spirituale şi faptul că ei refuză sau neglijează să o revendice se poate dovedi cu uşurinţă a fi a doua mare tragedie din istoria creaţiei morale, prima şi cea mai mare fiind căderea omului.
Numai dacă am înceta să ne plângem şi am privi în sus! Dumnezeu este aici. Hristos a înviat. Duhul a fost turnat de sus. Stim toate acestea ca pe un adevăr teologic. Ne rămâne să îl transformăm într-o fericită experienţă spirituală. Şi cum se realizează aşa ceva? Nu există nicio tehnică nouă; dacă este nouă, este falsă. Vechea, vechea metodă încă funcţionează. Părtăşia conştientă cu Hristos este prin credinţă, dragoste şi ascultare. Şi cel mai neînsemnat credincios nu trebuie să trăiască fără acestea.
Este imposibil să-I fii prea recunoscător lui Dumnezeu, dar ar fi bine să încerci s-o faci. De obicei, Tatăl nostru înţelept nu ne dă un al doilea dar până când nu Îl lăudăm corespunzător pentru primul.
Sunt convins că sărăcia multor sfinţi din vremea aceasta, chiar şi printre aceia care cred cu adevărat în Hristos, se datorează cel puţin în parte lipsei noastre de dorinţă de a acorda suficient timp cultivării cunoaşterii lui Dumnezeu. Noi, cei din Vestul agitat, suntem victimele filosofiei activismului înţeles greşit în mod tragic. Câştigăm şi cheltuim, ne ducem şi ne întoarcem, organizăm şi promovăm, cumpărăm şi vindem, muncim şi ne jucăm - numai în asta constă viaţa. Dacă nu facem planuri sau dacă nu lucrăm la îndeplinirea planurilor deja făcute, simţim că suntem nişte eşecuri, că suntem sterili, fameni neroditori, paraziţi pe trupul societăţii. Evanghelia lucrului, aşa cum a numit-o cineva, a înlăturat Evanghelia lui Hristos în multe biserici creştine.
În efortul nostru de a face lucrarea Domnului, adesea pierdem legătura cu Domnul lucrării şi literal, îi obosim şi pe oamenii noştri. Am auzit nu doar un pastor lăudându-se că biserica lui era una "vie", arătând spre agenda încărcată, ca dovadă - câte o activitate în fiecare seară şi mai multe întâlniri în timpul zilei. Desigur că lucrul acesta nu demonstrează nimic altceva decât că pastorul şi biserica sunt ghidaţi de o filosofie spirituală greşită. Mare parte a acestor activităţi devoratoare de timp sunt inutile, iar altele de-a dreptul ridicole. "Dar", spun castorii înflăcăraţi care conduc cuştile de veveriţe religioase, "acestea asigură părtăşia şi ţin oamenii uniţi."
La aceasta voi răspunde că ceea ce asigură nu este deloc părtăşie şi dacă acesta este cel mai bun lucru pe care biserica îl are de oferit ca să ţină oamenii împreună, atunci nu este o biserică creştină în sensul nou-testamentar al cuvântului. Centrul atracţiei într-o adevărată biserică este Domnul Isus Hristos. Cât despre părtăşie, să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să ne-o definească: "Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Fapte 2:42).
Omul lumesc niciodată nu se poate odihni. El trebuie mereu "să se ducă undeva" şi mereu are "ceva de făcut". Aceasta este o consecinţă a Căderii, un simptom al unei boli profunde, şi cu toate acestea, conducerea religioasă oarbă se îngrijeşte de această agitaţie teribilă în loc să încerce să o vindece prin Cuvânt şi prin Duhul.
Dacă multele activităţi în care se angrenează biserica obişnuită ar duce la mântuirea păcătoşilor sau la desăvârşirea sfinţilor, acestea s-ar justifica cu uşurinţă şi triumfător; dar ele nu duc spre aşa ceva.
Observaţiile mele m-au condus spre convingerea că multe, poate majoritatea activităţilor în care se angrenează o biserică obişnuită nu contribuie în niciun fel la înfăptuirea adevăratei lucrări a lui Hristos pe pământ. Sper că greşesc, dar mă tem că am dreptate.
Nu încercaţi să vi-L imaginaţi pe Dumnezeu, căci altfel veţi avea un dumnezeu imaginar; şi, bineînţeles, nu "puneţi un scaun pentru El", aşa cum au făcut unii. Dumnezeu este Duh. El locuieşte în inima ta, nu în casa ta. Meditaţi la Scriptură şi lăsaţi ca credinţa să vi-L arate pe Dumnezeu aşa cum El este revelat acolo. Nimic altceva nu poate egala priveliştea aceasta glorioasă.
Când cererile noastre Îl onorează pe Dumnezeu, putem cere cât de mult dorim. Cu cât este mai îndrăzneaţă cererea, cu atât mai multă slavă Îi revine lui Dumnezeu atunci când primim răspunsul.
Să vezi cât de mulţi creştini sunt mulţumiţi să accepte ceva mai puţin decât ce este cel mai bun este descurajator pentru aceia cărora le pasă, iar pentru Duhul Sfânt este cu siguranţă o mare întristare. Personal, am purtat ani de zile o povară de durere pe măsură ce mă mişcam printre creştini evanghelici care, la un moment dat în trecutul lor, au făcut un compromis josnic cu tânjirile sfinte ale inimilor lor şi s-au împăcat cu un fel de creştinism căldicel, mediocru, total nevrednic de ei înşişi şi de Domnul pe care pretind că Îl slujesc. Si astfel de oameni se găsesc pretutindeni.
Faptul că Dumnezeu a pus înaintea copiilor Săi răscumpăraţi o lume vastă de comori spirituale şi faptul că ei refuză sau neglijează să o revendice se poate dovedi cu uşurinţă a fi a doua mare tragedie din istoria creaţiei morale, prima şi cea mai mare fiind căderea omului.
Numai dacă am înceta să ne plângem şi am privi în sus! Dumnezeu este aici. Hristos a înviat. Duhul a fost turnat de sus. Stim toate acestea ca pe un adevăr teologic. Ne rămâne să îl transformăm într-o fericită experienţă spirituală. Şi cum se realizează aşa ceva? Nu există nicio tehnică nouă; dacă este nouă, este falsă. Vechea, vechea metodă încă funcţionează. Părtăşia conştientă cu Hristos este prin credinţă, dragoste şi ascultare. Şi cel mai neînsemnat credincios nu trebuie să trăiască fără acestea.
Este imposibil să-I fii prea recunoscător lui Dumnezeu, dar ar fi bine să încerci s-o faci. De obicei, Tatăl nostru înţelept nu ne dă un al doilea dar până când nu Îl lăudăm corespunzător pentru primul.
Sunt convins că sărăcia multor sfinţi din vremea aceasta, chiar şi printre aceia care cred cu adevărat în Hristos, se datorează cel puţin în parte lipsei noastre de dorinţă de a acorda suficient timp cultivării cunoaşterii lui Dumnezeu. Noi, cei din Vestul agitat, suntem victimele filosofiei activismului înţeles greşit în mod tragic. Câştigăm şi cheltuim, ne ducem şi ne întoarcem, organizăm şi promovăm, cumpărăm şi vindem, muncim şi ne jucăm - numai în asta constă viaţa. Dacă nu facem planuri sau dacă nu lucrăm la îndeplinirea planurilor deja făcute, simţim că suntem nişte eşecuri, că suntem sterili, fameni neroditori, paraziţi pe trupul societăţii. Evanghelia lucrului, aşa cum a numit-o cineva, a înlăturat Evanghelia lui Hristos în multe biserici creştine.
În efortul nostru de a face lucrarea Domnului, adesea pierdem legătura cu Domnul lucrării şi literal, îi obosim şi pe oamenii noştri. Am auzit nu doar un pastor lăudându-se că biserica lui era una "vie", arătând spre agenda încărcată, ca dovadă - câte o activitate în fiecare seară şi mai multe întâlniri în timpul zilei. Desigur că lucrul acesta nu demonstrează nimic altceva decât că pastorul şi biserica sunt ghidaţi de o filosofie spirituală greşită. Mare parte a acestor activităţi devoratoare de timp sunt inutile, iar altele de-a dreptul ridicole. "Dar", spun castorii înflăcăraţi care conduc cuştile de veveriţe religioase, "acestea asigură părtăşia şi ţin oamenii uniţi."
La aceasta voi răspunde că ceea ce asigură nu este deloc părtăşie şi dacă acesta este cel mai bun lucru pe care biserica îl are de oferit ca să ţină oamenii împreună, atunci nu este o biserică creştină în sensul nou-testamentar al cuvântului. Centrul atracţiei într-o adevărată biserică este Domnul Isus Hristos. Cât despre părtăşie, să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să ne-o definească: "Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Fapte 2:42).
Omul lumesc niciodată nu se poate odihni. El trebuie mereu "să se ducă undeva" şi mereu are "ceva de făcut". Aceasta este o consecinţă a Căderii, un simptom al unei boli profunde, şi cu toate acestea, conducerea religioasă oarbă se îngrijeşte de această agitaţie teribilă în loc să încerce să o vindece prin Cuvânt şi prin Duhul.
Dacă multele activităţi în care se angrenează biserica obişnuită ar duce la mântuirea păcătoşilor sau la desăvârşirea sfinţilor, acestea s-ar justifica cu uşurinţă şi triumfător; dar ele nu duc spre aşa ceva.
Observaţiile mele m-au condus spre convingerea că multe, poate majoritatea activităţilor în care se angrenează o biserică obişnuită nu contribuie în niciun fel la înfăptuirea adevăratei lucrări a lui Hristos pe pământ. Sper că greşesc, dar mă tem că am dreptate.
Nu încercaţi să vi-L imaginaţi pe Dumnezeu, căci altfel veţi avea un dumnezeu imaginar; şi, bineînţeles, nu "puneţi un scaun pentru El", aşa cum au făcut unii. Dumnezeu este Duh. El locuieşte în inima ta, nu în casa ta. Meditaţi la Scriptură şi lăsaţi ca credinţa să vi-L arate pe Dumnezeu aşa cum El este revelat acolo. Nimic altceva nu poate egala priveliştea aceasta glorioasă.