Torța mărturiei John W. Kennedy

Vignette_torta_marturiei

Disponibila

Categorii
ISBN
978-606-8000-88-6
Disponibilă din
19 Februarie 2016
Numar pagini
294
Dimensiuni
14,7 x 21
Preț
20.0 RON

„Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Acestea sunt cuvintele apostolului Pavel (Romani 15:4). Istoria Vechiului Testament nu a fost scrisă doar pentru ca noi să cunoaştem, ci ca să învăţăm din experienţa celor care au trăit înainte, lecţii care ne vor influenţa într-un mod vital viaţa de zi cu zi şi vor rândui progresul umblării noastre spirituale. Marea nevoie a acestei vremi nu este de mai multă cunoaştere, teologică sau istorică, ci ca acea cunoaştere pe care o avem să fie legată în mod practic de viaţă. 

Scopul acestei cărţi este de a stabili, pe cât posibil, care sunt implicaţiile pentru noi, în circumstanţele acestui secol târziu al XX-lea, a ceea ce a făcut Dumnezeu în ultimii 2000 de ani. Dacă suntem de acord că putem învăţa ceva în mod legitim din experienţa spirituală a altora, cu siguranţă vom avea multe de învăţat din triumfurile şi înfrângerile din trecut. 

Este prerogativa cititorului să judece dacă sunt sau nu justificate concluziile trase în următoarele pagini. Unii s-ar putea să dezaprobe deducţiile scriitorului, şi să dezaprobe cu fermitate, dar cartea aceasta îşi va fi atins scopul dacă stimulează o gândire onestă asupra unui subiect atât de important şi dacă încurajează dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a asculta ceea ce are Dumnezeu de spus prin paginile istoriei. 

Căutând să trasez cursul mişcării spirituale a Bisericii, este evident că, pe raza limitată a lucrării de faţă, e posibil să prezint doar o selecţie a căilor în care Duhul lui Dumnezeu a căutat să-Şi îndeplinească scopurile de-a lungul veacurilor. Nădăjduiesc, totuşi, că această scurtă privire de ansamblu va reprezenta o indicaţie suficientă a principiilor divine care sunt la fel de importante astăzi cum erau şi în vremea prunciei Bisericii. 

Istoria bisericii este o relatare a reacţiei omului la Cuvântul lui Dumnezeu. Prezintă atât rezultatul ascultării, cât şi al neascultării. Rugăciunea scriitorului este ca, mai presus de toate celelalte, această carte să fie mijlocul prin care unii să intre într-o umblare a ascultării mai intime de Cuvântul Viu şi Etern. 

Istoria lucrării Duhului lui Dumnezeu nu este istoria niciunei organizaţii şi ceea ce trece de obicei cu numele de „Istoria Bisericii” este parcă prea adesea o poveste deprimantă a unor certuri fanatice şi a unor uneltiri egoiste. Cu toate acestea, istoria celor două, mişcarea spirituală şi instituţia pământească, sunt uneori atât de strâns îmbinate încât este imposibil să o relatezi pe una fără să faci referire la cealaltă.
1.   Fundația
2.   Biserica instituită
3.   Ordinea în Biserică
4.   Semne de decădere
5.   Schimbare
6.   Ereziile
7.   Reacție
8.   Biserica măgulită
9.   Religia și Evanghelia
10. Purtători de torță
11. Nori adunați
12. Ploaia binevenită a Reformei
13. Bisericile continuă
14. Din mijlocul tragediei
15. Reformatori ai Reformei
16. Rodul trezirii
17. Rămășița
18. Mărturia se răspândește
19. Torța mărturiei
Teoretic, s-ar putea susţine că sinagoga putea deveni biserica, dar practic aşa ceva nu se putea întâmpla niciodată. Fără îndoială că aşa cum s-a arătat deja, sinagoga, eliberată fiind de ritualul sacrificial al Templului şi Scripturile fiind centrale pentru viaţa ei, se afla într-o poziţie de a-L accepta pe Hristos ca fiind împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu fără să trebuiască să treacă printr-o asemenea revoluţie radicală care ar fi fost adusă în viaţa Templului, însă nu era niciodată probabil ca majoritatea conducătoare a adepţilor sinagogii să accepte aşa ceva. Loialitatea faţă de tradiţia orthodoxă iudaică era prea puternică şi prea înrădăcinată ca să fie astfel dezrădăcinată. Duhul lui Dumnezeu a fost nevoit să mişte în altă parte ca să înceapă pe un teren proaspăt şi mai liber. Nu vedem altceva aici decât începutul unui tipar de evenimente care este repetat din nou şi din nou prin toată istoria bisericii. Atunci când ceea ce este revelat de la Dumnezeu devine cristalizat într-o tradiţie, ţinut cu rigiditate şi propagat cu energie pur omenească, devine o barieră impenetrabilă spre adevăr. Viaţa Duhului nu poate fi niciodată restrânsă în cadrul tradiţiei religioase. Dumnezeu este mult mai mare decât gândurile omului cu privire la El, iar răsadul bisericii creşte cel mai bine într-un sol neaglomerat de gardurile frumuşele ale înţelegerii limitate a omului. 

A te pleca înaintea Domniei lui Hristos este esenţa mântuirii şi atitudinea aceasta de supunere este fundamentală pentru întreaga viaţă a bisericii. Oriunde este ea, Domnul are teren pe care să lucreze, chiar dacă înţelegerea căilor Lui este rudimentară; acolo unde ea este absentă, nu poate exista o adevărată biserică. 

Pavel nu a făcut nicio încercare deosebită să câştige bunăvoinţa autorităţilor sinagogii şi să obţină protecţia ei pentru biserică. Mesajul lui era intransigent şi părea prea puţin preocupat de faptul că, în sinagogă după sinagogă, era catalogat ca eretic. Nu a pledat şi nu a recurs la subterfugii diplomatice pentru ca lui şi urmaşilor săi să le fie permisă rămânerea în staul. Din contră, el chiar a luat iniţiativa să plece înainte ca iudeii să-l dea afară. Departe de a fi conciliant faţă de tradiţia potrivit căreia sinagoga era o fortăreaţă, acţiunile şi atitudinea lui Pavel parcă cereau opoziţie. Refuzul lui de a recunoaşte datinile ritualice ale Legii şi sfidarea lui făţişă faţă de distincţia adânc înrădăcinată dintre iudei şi Neamuri au contribuit la mărirea prăpastiei care deja se extindea tot mai mult între sinagogă şi biserică. 

Pavel şi-a început în mod consecvent slujirea în sinagogă oriunde exista una, însă în fiecare caz, asocierea a trebuit oprită, iar biserica a trebuit să înceapă din nou pe un pământ liber. După cum am arătat suficient de clar, nu există niciun motiv teoretic pentru care acest lucru ar fi trebuit să fie astfel în mod inevitabil; de fapt, sinagoga părea să insufle un mod divin de tranziţie de la simbolismul sacrificial al iudaismului orthodox la acceptarea lui Hristos ca Cel în care tot acel simbolism era împlinit. Dar cumva, undeva, revelaţia progresivă a lui Dumnezeu în sinagogă a fost împiedicată. Lumina pe care o dăduse Dumnezeu se cristalizase într-o tradiţie de neschimbat. Cursul vieţii a fost oprit şi singura alternativă ca biserica să rupă lanţurile care au ţinut-o şi să caute un canal proaspăt prin care să curgă, era separarea. De la începutul istoriei bisericii vedem la lucru un principiu care se va repeta încontinuu de-a lungul secolelor următoare. 

Biserica nu a luat fiinţă prin organizare; ea a fost născută prin lucrarea Duhului Sfânt. Nu este o născocire mecanică, ci un organism viu, iar viaţa ei este dependentă de acel element al spontaneităţii pe care o ordine rigidă şi stabilită mai dinainte îl neagă. 

Mândria sau auto-suficienţa este păcatul fundamental care Îi neagă lui Dumnezeu locul Lui de drept. El poate lua multe forme, fiecare dintre ele fiind plauzibilă în exterior: mijlocul organizării umane care să faciliteze funcţionarea adunării şi să o protejeze de eroare; dependenţa de om sau de o ierarhie omenească sub masca umilinţei şi a părtăşiei; râvnă pentru un anumit aspect al adevărului care tăgăduieşte dreptul la părtăşie dacă „adevărul” respectiv nu este impus tuturor. Toate acestea tăgăduiesc Domnia lui Hristos şi detronarea Lui din locul Său cuvenit în mijlocul poporului Său a fost cauza marelui război spiritual din toate veacurile. Cât de adesea a părut să biruiască cel mai mare duşman, dar când omul câştiga aparent şi bobul de grâu al Domniei lui Hristos era aruncat la pământ ca mort, răsărea din nou ca să aducă un seceriş şi mai îmbelşugat. 

Când Domnia lui Hristos încetează să mai fie singura forţă dinamică a bisericii, şi omul auto-suficient preia controlul, trebuie neapărat să existe schimbări în tiparul spiritual care se impun în numele eficacităţii, pentru că tiparul spiritual pur şi simplu nu funcţionează când omul, şi nu Dumnezeu, este în control. Oricum, eficacitatea umană nu s-a dovedit niciodată a fi o bună slujitoare a progresului spiritual. 

Principiul scriptural este impracticabil separat de Duhul. Ori de câte ori dependenţa umilă de Domnul slăbeşte, conducerea prin prezbiteri degenerează în nimic altceva decât într-un simplu comitet omenesc. Comitetele au tot felul de posibilităţi interesante. Dacă toţi membrii sunt slabi, nimeni nu va lua vreo decizie; dacă toţi membrii sunt puternici, nimeni nu-i va permite altuia să ia o decizie; dacă sunt doar câteva personalităţi puternice, cel mai probabil comitetul se va destrăma printr-o explozie de ocări; dacă este doar o personalitate puternică, toţi ceilalţi devin nişte „oameni de paie” şi comitetul, din motive practice, cedează în favoarea autorităţii unui singur om. Autoritatea comitetului este notoriu de slabă dacă nu există o minte viguroasă care să preia conducerea, iar atunci când poziţia lui este recunoscută şi perpetuată, comitetul se dizolvă fără pretenţii şi îl lasă pe el la conducere. 

Creştinismul a fost dintotdeauna deschis pentru influenţele păgâne în aşa măsură încât s-a depărtat de tiparul divin, iar depărtarea pe care Ignaţiu a încurajat-o aşa de zelos se potrivea admirabil cu aura de mister care împrejmuia cultele mondene ale vremii. Este uşor de înţeles cum, pentru păgânii care adoptau credinţa creştină, un regim de clerici putea căpăta o semnificaţie mult diferită de ceea ce intenţionase Ignaţiu şi ceilalţi care-i împărtăşeau convingerile. De la a fi o clasă specială de oameni nu mai era decât un pas mic ca să fie consideraţi o clasă cu puteri speciale, iar ceremoniile pe care le oficiau ei, botezul şi Masa Domnului, au fost direct asociate în mod natural cu puterile pe care ei trebuiau să le folosească. De vreme ce puterea Duhului dispăruse, ritualurile acestea I-au luat locul; botezul a ajuns să fie înţeles ca un mijloc prin care regenerarea era conferită în mod miraculos, iar Masa Domnului, cu pâinea şi vinul transformate în mod miraculos în trupul şi sângele lui Hristos prin puterea episcopului, au devenit un mijloc adiţional de împărtăşire magică a harului divin. Toate acestea au fost o moştenire directă a păgânismului, pentru că nicăieri în Noul Testament nu există vreun indiciu potrivit căruia administrarea botezului sau a Mesei Domnului să fie limitată la o clasă specială de oameni, şi nici asocierile aşa-zis miraculoase ale acestor rânduieli nu sunt deloc în concordanţă cu învăţătura Scripturii. 

Cam pe la mijlocul secolului al II-lea, un scriitor anonim a scris unui cercetător pe nume Diognetius, descriindu-i viaţa comunităţii creştine. Cuvintele lui rezumă în mod corespunzător părerea pe care întreaga lume romană a trebuit în cele din urmă să o accepte. „Creştinii”, spune el, „ne prezintă modul lor de viaţă minunat şi remarcabil. Ei trăiesc în propriile ţări, dar doar ca şi călători, cu toate acestea îndură orice greutate ca nişte străini. Orice ţară străină este pentru ei un cămin, cu toate acestea, fiecare cămin al lor este străin. Îşi petrec zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Respectă legile ţării şi, în acelaşi timp, depăşesc legea prin vieţile lor. Îi iubesc pe toţi şi sunt ponegriţi de toţi.” Sângele martirilor a udat sămânţa Evangheliei, iar roada Duhului a fost mărturia bisericii. 

Bisericile în care viaţa spirituală este în declin sunt un pământ bun pentru seminţele învăţăturilor greşite şi mai ales, dacă – după cum se întâmplă aproape întotdeauna – învăţătura greşită are şi puţin adevăr amestecat şi este însoţită de practici care se recomandă celor care caută satisfacţie spirituală. 

În preocuparea de a ne împotrivi erorii, este foarte uşor să uităm că o convingere corectă nu asigură viaţa spirituală. 

Oamenii pot folosi limbajul naşterii din nou şi al regenerării fără să fi experimentat vreodată ceva din lucrarea Duhului, care este singura cale prin care ei pot deveni părtaşi la natura divină. Consimţământul dat la cea mai curată declaraţie a adevărului scriptural sau profesiunea mecanică a unei experimentări a lucrării lui Dumnezeu, nu este un substitut pentru viaţa lui Hristos. 

Este o realitate demnă de cugetare faptul că nici după 20 de secole de creştinism, încă nu am înţeles pe deplin că singura apărare adecvată a adevărului este practica adevărului. Oriunde există oameni care trăiesc vieţi de supunere faţă de Hristos, putem avea încredere că Duhul va proteja credinţa şi Cuvântul fără să aibă nevoie de vreo organizaţie omenească. Dorinţa bine intenţionată a omului de a proteja adevărul făcându-l captiv propriei sale înţelegeri limitate a lui în cadrul unei organizaţii omeneşti, este sortit eşecului. Adevărul nu poate trăi în captivitate. 

Pe măsură ce conceptul ecumenic al creştinismului creştea în putere, cei care rămâneau în afara acestei dezvoltări organizate erau priviţi cu o neîncredere crescândă ca fiind eretici, indiferent cât de loiali erau faţă de credinţă sau cât de exemplare erau vieţile lor. Nu era neobişnuit ca aceşti oameni să fie acuzaţi de maniheism. Conştientizarea mai mare a naturii adevărului şi a autorităţii Cuvântului a adus de asemenea o mai mare conştientizare a ereziei şi, din păcate, a încurajat practica vânării de erezii. Vânarea de erezii este o îndeletnicire extrem de periculoasă, nu numai pentru eretici, dar în mod deosebit pentru aceia care se angrenează în ea. S-a dovedit a fi o forţă foarte puternică şi distrugătoare în viaţa bisericii primare, fiindcă factorul dominator a ajuns cu rapiditate să fie pasiunea de a dezrădăcina răul în loc de a zidi binele. Un creştinism care ajunge absorbit de negative este distrugător pentru propria-i natură. Pilda Domnului nostru cu neghina are o aplicaţie foarte pertinentă pentru toţi oamenii Lui din toate veacurile (Mat. 13:24-30). Nu trebuie să credem că neghina este bună, însă smulgerea ei din rădăcini nu este grija principală a bisericii. Neghina va exista în creştinătate până la sfârşitul veacului, dar va avea puţin loc să se dezvolte acolo unde grâul creşte puternic şi viguros. Prosperitatea cultelor false este foarte adesea un simptom al decăderii bisericii, iar răspunsul nu este în încercarea noastră de a-l dezrădăcina în forţa firii pământeşti, ci într-o năvală proaspătă de viaţă spirituală. Dacă biserica veacurilor primare şi-ar fi folosit pentru creşterea ei spirituală pozitivă toată energia pe care a folosit-o încercând să dezrădăcineze tot ceea ce epoca aceea hiper-sensibilă cataloga drept erezie, poate că ar fi fost mult mai capabilă să combată păcatele mai subtile pe care avea să le întâmpine mai târziu. 

Marea greşeală a unei Biserici care apelează în ultimă instanţă la organizare pentru menţinerea vieţii sale este aceea că se află în dezacord total cu însăşi baza vieţii în Duhul. Organizarea umană poate funcţiona numai pe baza legii şi are putere numai asupra acţiunilor exterioare ale unui om, nu asupra gândurilor şi motivaţiilor lui interioare. Există cu siguranţă un loc pentru lege în biserică, dar acesta este totdeauna subordonat vieţii Duhului. Biserica este sfera domniei lui Hristos, care locuieşte în mijlocul oamenilor Săi. Acolo unde supunerea şi dedicarea faţă de El rămân factorii fundamentali şi norma vieţii bisericii, domnia Lui ajunge până în adâncul duhului şi al sufletului unui om, care reprezintă sursa tuturor acţiunilor sale. Acolo unde această domnie a Duhului este tăgăduită, stricăciunea este rezultatul inevitabil. Cât de mult tinde omul să nege această lege a vieţii spirituale şi să încerce să se ocupe de lucrarea lui Dumnezeu în modul lui carnal şi eficient – aceasta este una dintre marile lecţii ale Istoriei Bisericii. Pelagianismul, pe care l-am remarcat în capitolul anterior, a fost o reacţie omenească la eşecul acestei negări omeneşti a domniei lui Hristos în biserică. Sacerdotalismul a fost mecanismul logic necesar pentru încercarea zadarnică, înşelătoare de a acorda binecuvântările şi vitalitatea, care au fost tăgăduite lucrării Duhului Sfânt. 

Acum trebuie să ne redirecţionăm gândurile şi, pe fundalul imaginii tocmai portretizate, imaginea unui creştinism din ce în ce mai complex şi din ce în ce mai puţin spiritual, creştinismul ecumenic, să vedem modurile în care rezista un martor al vieţii de dependenţă de Hristos. Indiferent de măsura în care adevărul tindea să se afunde în ritualuri şi organizare, sau în care trăirea creştină practică tindea să devină învăluită într-un nor de speculaţii teologice, mărturia unui individ sau mărturia colectivă nu a fost niciodată nimicită. Câteodată, se părea că linia adoptată de aceşti oameni sau de aceste mişcări era nejustificat de severă sau că ducea lipsă de o toleranţă care ar fi permis manifestărilor exterioare ale unei părtăşii unite să continue, însă adevărata lor semnificaţie poate fi apreciată numai când sunt privite în contextul mai larg al istoriei Bisericii, nu numai în contextul evenimentelor imediat contemporane. Când facem lucrul acesta, vom vedea că adevărata istorie spirituală a bisericii îşi urmează adeseori cursul prin generaţiile celor care au fost dispreţuiţi de creştinătatea organizată, şi nu prin edificiul creştinismului tradiţional. 

Degenerarea Bisericii pregătise scena pentru alianța nesfântă dintre Biserică și Stat. Biserica își dăduse la schimb libertatea pentru popularitate și, drept consecință, avea să intre sub o tiranie mult mai rea și mai înșelătoare decât cunoscuse înainte, tirania unui ecleziasticism lumesc. 

Biserica ce fusese atât de violent persecutată și care își câștigase o libertate atât de bine meritată, avea să adopte ea însăși rolul persecutorului și să tăgăduiască altora, chiar din sânul ei, libertatea pe care o câștigase atât de recent. 

Totdeauna este greu pentru creștini să înțeleagă că o parte a vieții lor înseamnă să poarte ocara lui Hristos într-o lume care pe El nu L-a recunoscut, și umilința Domnului manifestată în biserică este o condiție esențială pentru o mărturie pe deplin eficientă. Viața lui Hristos, care este fundamentul adunării, nu înseamnă doar absența păcatului și a compromisului cu răul, ci și prezența harurilor lui Hristos în bărbații și femeile regenerate, prin care ei își trăiesc viețile de zi cu zi. 

Dar poate că islamismul a fost pur și simplu judecata lui Dumnezeu asupra unei Biserici care degenerase atât de mult și se depărtase de adevărul care este în Hristos Isus încât a fost mai bine să fie distrusă decât să rămână o rușine la adresa Numelui Celui pe care pretindea că Îl are ca Domn. 

Islamismul a fost o judecată asupra idolatriei păgâne. A fost de asemenea o judecată asupra idolatriei creștine. 

Mult prea puțină importanță se oferă de obicei rolului jucat de bărbații și femeile obișnuite în răspândirea Evangheliei. Atât de adesea istoria bisericii este portretizată ca fiind doar înaintarea organizată a religiei organizate. 

Acolo unde oamenii lui Dumnezeu pot fi convinși să-și revendice propriile drepturi în această lume nedreaptă și păcătoasă ca fiind o chestiune de primă importanță, foarte curând vor fi întrebuințate mijloace carnale, iar bisericile vor ajunge neputincioase din punct de vedere spiritual. 

Când biserica îi pierde pe slujitorii care, prin ajutorul Duhului, zidesc trupul lui Hristos folosindu-și mințile consacrate cu sârguință și cu rugăciune, concentrate asupra Cuvântului lui Dumnezeu, atunci ușa se deschide larg pentru o „revelație” pur carnală. Poate fi produsul celei mai mari sincerități, dar tronul ei este sufletul, și este pământească, nu cerească. 

„Vă provoc înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui binecuvântați să nu mă urmați decât în măsura în care vedeți că eu Îl urmez pe Domnul Isus Hristos. Dacă Dumnezeu vă revelează ceva printr-un alt instrument de-al Său, fiți la fel de gata să primiți acel adevăr așa cum l-ați primi prin slujirea mea, căci sunt bine încredințat că Domnul are încă multe adevăruri pe care să ni le descopere din Cuvântul Său Sfânt. Cât despre mine, nu pot deplânge suficient starea Bisericilor reformate care s-au oprit undeva în religie, și în prezent nu vor să meargă mai departe decât au mers instrumentele reformei lor. Luteranii nu pot fi clintiți să meargă mai departe de ceea ce a văzut Luther; oamenii preferă mai degrabă să moară decât să îmbrățișeze orice altă parte din voia Sa pe care Dumnezeu i-a descoperit-o lui Calvin; și calviniștii, vedeți voi, se țin strâns de locul în care au fost lăsați de către acest mare om al lui Dumnezeu, care totuși, nu a văzut toate lucrurile. Aceasta este o nenorocire care trebuie mult deplânsă.” 

Până acum, trecând prin istoria mișcării spirituale a bisericii, am văzut două lucruri clar accentuate. Primul, baza bisericii este viața lui Hristos împărtășită prin lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt către cei care se pocăiesc și cred. Al doilea, rânduiala și dezvoltarea acestei vieți divine, atât în mod personal cât și în biserică, se realizează prin intermediul Scripturii, prin care Dumnezeu vorbește omului. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana prin care biserica trăiește și crește. Este, de asemenea, mijlocul prin care Dumnezeu Își exprimă supremația în mijlocul oamenilor Săi. Viața lui Hristos și Domnia lui Hristos prin Cuvântul Său sunt, așadar, cele două lucruri care pecetluiesc biserica Noului Testament. Când acestea sunt înlocuite de altceva sau de altcineva, rezultatul este o depărtare de principiul Scripturii și în cele din urmă, confuzie. 

Trăim într-o epocă extrem de conștientă de tehnica și abilitatea omului, o epocă dedată la închinarea înaintea eroilor. Din nefericire, aceasta nu este o tendință total străină pentru oamenii lui Dumnezeu ci este doar mult mai ușor să dăm oamenilor, chiar dacă o facem inconștient, o slavă care ar trebui să fie îndreptată numai spre Dumnezeu. Cât este de ușor să punem mai mult accent pe un „profet” al lui Dumnezeu decât pe cuvântul pe care acesta îl aduce! Însă cuvântul „profet” va trece și numai Cuvântul rămâne. Numai atunci când „profetul” s-a dus și Cuvântul continuă să rămână cu acceași putere și autoritate, putem judeca cu siguranță ceea ce a fost de la Dumnezeu și ceea ce a fost de la om. 

Cu siguranță, dacă istoria bisericii ne învață ceva, ne învață că mărturia, fie a unui individ, fie a unei adunări, care a fost onorată de Dumnezeu, a fost mărturia fondată pe Cuvântul Lui. Orice binecuvântare și înaintare spirituală încep aici, nu într-o încercare de a ajusta anumite precepte scripturale la un sistem religios existent, ci într-o dorință necondiționată de a onora Cuvântul lui Dumnezeu.
Leonard Ravenhill, 19 Februarie 2016, 06:45
Cea mai bună istorie a Bisericii într-un singur volum
Adauga recenzie