SIGURANȚA MÂNTUIRII NOASTRE, Creșterea în Duhul, Volumul IV, Studii din Ioan 17

2. „De aceea, omorâți...”   

Trebuie să învățăm că sfințirea nu este așa de mult o chestiune de sentiment și sensibilitate, cât de aplicare a adevărului pe care l-am crezut. Aceasta este o problemă aproape constantă. Cu toții se pare că ne dorim instinctiv să simțim ceva înainte de a crede, și există mari mulțimi de oameni care își petrec anii așteptând și implorând o anume senzație, o anume experiență. Argumentul lor este: „Numai de-aș cunoaște aceste lucruri, numai de-aș fi absolut sigur, de-aș experimenta ce am citit că li s-a întâmplat altora, atunci aș trăi și eu «viața de sfințire».” 

Poate că te trezești dimineața simțindu-te uscat și rece în duhul tău și complet lipsit de viață în sens spiritual. Motivul poate fi parțial unul fizic sau o grămadă de alte lucruri și s-ar putea să ai o stare total contrară adevăratei rugăciuni. Dar nu contează ce simți; trebuie să-ți spui: „Mă socotesc mort față de păcat și viu pentru Dumnezeu; știu că lucrul acesta e adevărat și de aceea, o să vorbesc cu Tatăl meu!” Pe tărâm natural, nu așteptăm să ne simțim în starea potrivită ca să facem anumite lucruri ‒ cel puțin, sper că nu așteptăm. Nădăjduiesc că în calitate de soți, soții, părinți și copii, facem lucrurile pe care trebuie să le facem, indiferent de cum ne simțim. Același lucru se aplică relației noastre cu Dumnezeu. Socotiți-vă, acționați pe baza acestui adevăr măreț pe care spuneți că-l credeți, și duceți-vă în prezența Lui, cerându-I mai întâi de orice să vă ierte pentru uscăciunea voastră și pentru lipsa unui simțământ viu al Duhului. Mărturisiți acest lucru, recunoașteți-l și cereți-I să vă dăruiască libertate și să Se manifeste înaintea voastră. Aceasta e viața de credință și voi singuri trebuie să faceți acest lucru. Nu așteptați să fiți mișcați; mișcați-vă singuri și veți descoperi că Duhul e prezent. 

Oamenii care au scris Evangheliile, sub călăuzirea Duhului s-au înțeles atât pe ei înșiși, cât și pe noi atât de bine încât au știut că nu e niciodată de ajuns doar să afirmi adevărul; el trebuie aplicat. Desigur că nu ne place aplicația, deoarece când adevărul e aplicat, începe să ne doară. Ne place să ascultăm descrieri mărețe ale adevărului care nu devine niciodată personal; dar fie că ne place, fie că nu, Scripturile îl aplică oricum. 

Indiferent ce perspectivă avem asupra sfințirii și a sfințeniei, pot să vă demonstrez foarte ușor că Scriptura vine și ne spune foarte simplu și clar că trebuie să încetăm să facem anumite lucruri. De exemplu, Pavel îi spune lui Timotei: „Fugi de poftele tinereții” (2 Tim. 2:22); nu-i spune să stea să se roage pentru poftele acestea, ci efectiv să fugă! 

A fi mai interesat de puterea Duhului, de experiențele sau de darurile date de Duhul decât de Duhul Însuși, înseamnă oare a-L întrista și a-L insulta? Nu cred că lucrul acesta mai are nevoie de elaborare, de vreme ce ne vin în minte ilustrații evidente. Nu poți insulta oamenii mai mult ca atunci când le dai impresia că nu prea te interesează de ei, ci doar de ceea ce pot face pentru tine. Există ceva mai ofensator decât să simțim că noi, ca oameni, nu suntem doriți datorită a ce suntem noi înșine, ci doar pentru ceea ce putem oferi? Totuși, putem aluneca foarte ușor în starea aceasta față de Duhul Sfânt. Dacă noi dorim experiențe, daruri și manifestări mai mult decât pe Însuși Duhul, Îl insultăm. Oh, cât de adesea suntem vinovați de asta! Suntem nerăbdători să avem putere în predicare, putere în viețile noastre, suntem nerăbdători să arătăm anumite lucruri spectaculoase în experiența noastră, dar între timp, Duhul Însuși este dat uitării, astfel că deseori, suntem vinovați de întristarea Duhului sensibil, sfânt și delicat al lui Dumnezeu.