Sfinţenia nou-testamentară

1. Fără vină, nu fără păcat
2. Sfinţenia şi ispita
3. Păcatul nu este o necesitate
4. Nevoia dublă şi leacul dublu
5. Naşterea din nou şi sfinţirea deplină
6. Curăţie şi maturitate
7. Timpul prezent al curăţirii
8. Sufletul stăpânit de Dumnezeu
9. Dragostea desăvârşită
10. Perfecţiunea evanghelică
11. Plinătatea Duhului
12. O jertfă vie
13. Umblând cu Dumnezeu
14. Ţara Beula
15. Odihna Sufletului
16. Moştenirea Bisericii dată de Hristos
17. Bucuria în Duhul Sfânt
18. Putere pentru slujire
19. Vase de cinste
20. Consacrare
21. Credinţa care sfinţeşte
22. Cuvântare pentru căutători
23. Cum să menţii binecuvântarea
24. Arbitrul inimii
25. Mărturie

Marile victorii ale Bisericii primare au fost câştigate prin puterea Duhului Sfânt şi aceasta, şi numai aceasta, este esenţa creştinismului ca putere biruitoare în lume. Fără ea, nimic nu este de folos, dar cu ea, slăbiciunea noastră este unită cu Omnipotenţa şi toate lucrurile sunt posibile. Noi nu ştim să mai existe vreun alt lucru de care să fie nevoie. Maşinăria noastră este aproape perfectă. Avem bogăţie, statut social, avantaje educaţionale, tipografii, societăţi biblice, iar legislaţia creştină este de partea noastră. Întreaga lume ne este deschisă. Pentru împlinirea lucrării noastre în lume nu este nevoie de nimic decât de botezul cu foc. Puterea de la Rusalii va aduce rezultatele de la Rusalii.

Nu există şi pentru noi o experienţă similară în fel şi grad cu cea experimentată de apostoli? Spunem similară în fel, deoarece adevăratul secret al marii schimbări din caracterul şi comportamentul apostolilor nu a stat în puterea vorbirii în limbi, nici în puterea de a face minuni, ci în faptul că Îl aveau pe Însuşi Duhul Sfânt. Puterea locuieşte într-o persoană, iar această persoană este Dumnezeu Duhul Sfânt. El nu dă cu împrumut atributele Sale, aşa cum îşi închipuie unii cu aroganţă; El Însuşi vine în inimile noastre. A-L primi pe El în plinătatea Lui înseamnă a primi putere. Darurile variază în funcţie de vremuri, şi uneori le acordă, alteori le reţine. Administrările Lui diferă în funcţie de nevoile Bisericii şi de vremuri, dar El Însuşi rămâne acelaşi. „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac”. Prin urmare, aceeaşi putere pe care au primit-o apostolii în ziua de Rusalii şi după ziua de Rusalii, trebuie să fie posibilă şi pentru noi. Încă suntem în dispensaţia Duhului. Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat în ziua de Rusalii. Aceasta a fost doar o zi model; un avans şi o garanţie a unei manifestări şi mai depline a lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Făgăduinţa încă stă în picioare: „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură”.

... Aceasta este relatarea domnului Moody referitoare la ungerea care l-a transformat în ceea ce a fost. Nimic altceva nu poate face un om atât de puternic şi de slăvit în viaţa sa şi în istorie. Lucrul uimitor este că orice lucrător creştin poate fi mulţumit să lucreze şi fără ea. Dacă Biserica ar înceta să mai facă eforturi slabe pentru mântuirea ei şi L-ar aştepta pe Dumnezeu până când va fi înzestrată cu putere de sus, ar face un mare bine lumii. Cu puterea aceasta, vom realiza mai multe într-un singur an decât într-o sută de ani lucrând în puterea noastră. Dacă jumătate din timpul pe care îl petrecem gândindu-ne la această ungere l-am petrece rugându-ne pentru ea, nu ar fi sufucienţi lucrători care să-i ajute pe cei care caută calea spre Isus. Rugăciunea şi credinţa sunt condiţiile indispensabile. „Sus, în ceruri, sunt resursele Duhului; rugăciunea deschide acest rezervor, iar debitul se măreşte pe măsură ce ne rugăm.” Ucenicii au stăruit împreună în rugăciune, şi în cereri. Socrate a spus că lucrarea lui în Atena era de a duce oamenii de la „neştiinţa inconştientă la neştiinţa conştientă”. Prima noastră nevoie este conştientizarea nevoii. Când aceasta este conştientizată, ne vom uni dorinţele cerând din inimă plinătatea Duhului Sfânt şi nu vom înceta să aducem această cerere înaintea Lui până când nu biruim. „Rămâneţi în cetate... până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”.

Învăţătura Stăpânului spune că trebuie să murim pentru a trăi. Moartea este poarta spre viaţă. Dacă vrem să-i salvăm pe ceilalţi, trebuie să ne jertfim pe noi înşine. După multe eforturi de a face un set de porţelanuri vrednic de masa împăratului, Possua, olarul, s-a văzut incapabil de a face ceva vrednic de aprobarea regală, aşa că s-a aruncat în cuptorul în care îşi smălţuia vasele de olărie. Înţelepţii chinezii spun că o aşa frumuseţe cerească nu a poleit niciodată porţelanul în aşa fel încât să-l facă să strălucească. Ei scriau cu mult mai multă înţelepciune decât îşi dădeau seama. „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” Învăţătura este că ceea ce nu ne costă nimic, nu înfăptuieşte nimic. Slujirea fără sacrificiu nu aduce rezultate, nu realizează nimic, nu aduce nici o biruinţă vrednică de pomenire. Dacă ne păstrăm viaţa, o vom pierde, dar dacă ne-o turnăm într-o slujire plină de dragoste, ea va fi o binecuvântare trainică pentru lume. Nici un lucru mare nu poate fi făcut cu uşurinţă sau fără plătirea unui preţ. A fi mistuit în lucrarea lui Dumnezeu ca „jertfă vie” înseamnă să arzi în totalitate; lumânarea se micşorează şi bateria se consumă – acesta este un simbol adevărat al vieţii consacrate, gravat pe mormântul doctorului Adam Clarke – o lumânare arzândă, cu inscripţia: „Dau lumină prin faptul că mă las mistuit”. Dăm lumină renunţând la vieţile noastre pentru Acela care ne-a iubit; suntem mistuiţi de pasiunea pentru Casa Lui în timp ce ducem lumina şi mântuirea celor pentru care El a murit.

În Galeria de Artă din Paris, se găseşte o frumoasă statuie care are o istorie ciudată şi mişcătoare. Sculptorul nu a fost un om cunoscut; a locuit într-o mansardă şi a fost foarte sărac. Şi-a petrecut câţiva din cei mai buni ani ai vieţii sale lucrând la această sculptură şi, spre mulţumirea lui, a sfârşit-o după multe dezamăgiri şi eşecuri. La sfârşit, a unit toate părţile ei şi s-a întins pentru a se odihni. Dar la miezul nopţii s-a trezit brusc. Un ger cumplit se lăsase peste oraş şi omului i-a fost teamă ca nu cumva lucrarea vieţii lui să fie distrusă, aşa că s-a ridicat şi a înfăşurat aşternuturile lui sărăcăcioase de pat în jurul lucrării pentru a o ocroti. Apoi s-a întins din nou şi a adormit, dar nu s-a mai trezit. Ziua următoare, nu mai umbla încoace şi încolo ca de obicei, aşa că vecinii au forţat uşa şi, când au văzut felul în care se jertfise pe sine pentru lucrarea sa, au început să plângă. Pe el l-au îngropat, însă lucrarea lui încă dăinuie şi va dăinui, fiind subiectul mirării şi al admiraţiei al tuturor celor ce o privesc. Nespus mai mult va fi cu aceia care au renunţat la ei înşişi pentru a-L glorifica pe Dumnezeu şi pentru a face bine oamenilor. Când vor muri şi se vor duce, lucrarea lor va trăi şi într-o zi, li se va da o răsplată bogată şi glorioasă. În prezent, lucrarea lor poate să nu fie recunoscută şi observată. Poate că este precum roua care cade noaptea neobservată. Cine o vede? Dar dimineaţa, frumosul rezultat se vede pe fiecare fir de iarbă, pe crenguţele fiecărui copac şi, încet-încet, zorii dimineţei se ivesc, umbrele dispar, iar una dintre cele mai dulci surprize ale cerului pentru aceia care s-au jertfit pe ei înşişi pentru lucrarea lor va fi să vadă ce rezultate bogate au avut eforturile lor sărace... Mila este cea care ne cheamă la datorie şi se topeşte în ascultare. După ce a prezentat mila divină ca nicăieri altundeva în lume – în libertatea ei suverană, în adâncimile de nepătruns şi adevărurile ei glorioase, apostolul spune: ’Prin tot ceea ce v-am arătat prin Duhul însufleţitor, vă implor „să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie ... lui Dumnezeu”’. O astfel de chemare ar trebui să fie irezistibilă. Este ca şi cum Însuşi Hristos a spus: „Prin sângele pe care l-am vărsat, prin suferinţa pe care am îndurat-o, prin viaţa pe care am trăit-o şi prin moartea de care am murit, vă rog fierbinte să vă aduceţi pe voi înşivă Mie”. Este atât de convingător, atât de încântător: cine poate refuza?

O dragoste atât de măreaţă şi divină
Îmi cere sufletul, viaţa, totul.

Aproape toţi lucrătorii creştini ale căror eforturi au fost recunoscute de Dumnezeu poartă mărturia unei binecuvântări distincte şi precise pe care au primit-o după convertire şi care a inaugurat o nouă perioadă în viaţa lor spirituală. Dacă ar fi întrebaţi, ar relata diferite întâmplări despre cum au primit această experienţă şi ar descrie-o diferit, dar toţi au devenit deodată îndrăzneţi, puternici, energici şi biruitori. Şi-au primit Rusaliile, iar Duhul Sfânt era în ei focul dragostei, lumina siguranţei şi ungerea cu putere.

În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, nu există nici un motiv pentru care să treacă ani de dezamăgire şi pierderi epuizante între Betel şi Peniel5, între Cruce şi Rusalii. Nu este voia lui Dumnezeu ca între Egipt şi Ţara promisă să treacă patruzeci de ani de rătăcire în pustie. De obicei, în vremea apostolilor trecea o scurtă perioadă de timp între convertire şi botezul cu Duhul, dar noii convertiţi intrau fără întârziere în această plinătate a binecuvântării şi erau învăţaţi să o aştepte ca pe o experienţă pozitivă, conştientă şi prezentă. La predica lui Filip, în Samaria, mulţi oameni s-au convertit şi „au fost botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei”. Sunt menţionaţi paşii succesivi prin care au trecut: atenţie pentru Cuvânt, credinţă, mare bucurie şi botezul în apă. Dar înainte de a fi descurajaţi de greutăţi şi demoralizaţi de înfrângere, Petru şi Ioan au fost trimişi la ei din Ierusalim cu scopul precis de a călăuzi aceşti nou-născuţi în plinătatea Duhului. S-au rugat pentru ei să primească Duhul Sfânt, şi-au pus mâinile peste ei şi au primit Duhul Sfânt.

Cine poate citi Faptele Apostolilor fără să nu ajungă la concluzia că Biserica Apostolică s-a bucurat de o măsură mult mai mare de plinătatea Duhului decât măsura experimentată în general de creştinul de astăzi? Susţinem că suntem părtaşi ai privilegiilor Cincizecimii şi, cu toate acestea, cât de puţini creştini se bucură de plinătatea binecuvântării pe care Hristos se bucură să o dea! Dacă nu suntem umpluţi de Duhul, a cui vină este? Întrebarea nu este: „A dat Dumnezeu?”, ci „Am primit noi?” Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat în ziua Cincizecimii. Aceasta nu a fost decât o garanţie şi un zălog pentru ceea ce Dumnezeu vrea să facă pentru poporul Lui. Încă suntem în dispensaţia Duhului, iar promisiunea încă este valabilă: „Făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39). Făgăduinţa este la fel de cuprinzătoare şi de vastă precum nevoia şi înseamnă că prin virtutea noii noastre naşteri, umplerea individuală cu Duhul Sfânt este privilegiul nostru sau dreptul nostru câştigat prin naştere. Fiecare credincios are dreptul să năzuiască la aceasta, are dreptul să se roage pentru ea şi are dreptul să o aştepte astăzi.

Deseori vorbim şi ne comportăm ca şi cum plinătatea Duhului ar fi cel mai dificil lucru din lume de obţinut şi, cu toate acestea, este cert că nu există nici o binecuvântare pe care Tatăl să fie atât doritor să o acorde celor care I-o cer, precum aceasta. El doreşte să dea Duhul Sfânt fiecărui credincios, mult mai mult decât doreşte o mamă să dea medicamentul vindecător copilului ei pe moarte sau decât un tată doreşte să dea hrană şi veşminte fiului lui care tocmai s-a întors din război. „Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”.

Ce descoperiri binecuvântate despre Tatăl, legământ şi împărăţie primesc acei care au legat această prietenie apropiată, intimă şi de nezdruncinat cu Hristos! Există o poveste despre un prinţ negustor din Glasgow care mergea cu un prieten pe străzile aglomerate ale oraşului când, deodată, însoţitorul lui l-a auzit spunând: „O, prietene, ia-o puţin înainte. Domnul Isus vrea să vorbească cu mine!” Aşa era. El a auzit şoapta Duhului Sfânt, a simţit bătaia uşoară a Mântuitorului lui care-l chema la întâlnire şi a rămas în urmă pentru a-şi lăsa sufletul să intre într-o discuţie sfântă cu Domnul lui. Să ne mirăm oare de faptul că prietenul a fost uimit în timp ce privea lumina cerească de pe înfăţişarea celui care se ruga şi de faptul că şi-a scos pălăria în timp ce urmărea acel suflet care a primit viziunea cerului deschis şi a unui Mântuitor prezent? Oamenii care umblă cu Dumnezeu înţeleg prin propria lor experienţă ce înseamnă să auzi pasul lin al Stăpânului divin şi şoaptele Lui în inimile lor. Mulţi creştini sunt mult prea grăbiţi pentru a cunoaşte această viaţă de părtăşie intimă cu Hristos. Stăpânul vine pentru a locui împreună cu ei, însă locul este prea tulburat, iar El se retrage. „Şi pe când robul tău făcea câte ceva încoace şi încolo, omul s-a făcut nevăzut.” Trebuie să ne facem timp pentru obiceiuri meditative şi pentru părtăşie cu Dumnezeu. Sufletul slăbeşte în toate activităţile lui. Dean Vaughan spune: „Activităţile continue ale multor creştini sunt mormântul vieţilor lor spirituale”.

Dumnezeu nu merge niciodată înapoi, iar dacă noi umblăm cu El, nici noi nu vom da înapoi. Umblarea este o mişcare obişnuită, uniformă, pas cu pas, fiecare fiind pus în faţa ultimului. Nu este grabă, nu este salt, nici un efort brusc, ci un progres neîntrerupt de la un moment la altul. Cei care umblă cu Dumnezeu nu vorbesc mereu despre zile înfloritoare şi ore luminoase de părtăşie din trecut. Pentru ei, acum este mai bine ca niciodată înainte. Ei nu ajung din când în când pe înălţimi încâtătoare şi apoi coboară în valea unde totul este căldicel. Pentru ei, viaţa creştină înseamnă progres continuu. Ei merg mai departe dintr-un punct în altul, din putere în putere, bucurându-se mai mult, iubind mai mult, înţelegând mai mult, primind mai mult şi dând mai mult – în toate privinţele, ei înainteză. Asemenea creştini nu sunt niciodată mulţumiţi cu experienţa prezentă, „ţinta zilei de ieri este întotdeauna punctul de plecare al zilei de azi”. Napoleon spunea că erau necesare mereu alte biruinţe pentru ca imperiul lui să dăinuiască, şi numai prin împingerea graniţelor mereu mai departe putea să menţină pentru sine teritoriul pe care îl câştigase. În viaţa creştină, acest lucru este cu certitudine adevărat. A merge înainte este singurul garant că nu mergi înapoi. Este mare lucru să fii născut din Duhul, şi este un lucru şi mai mare să fii umplut de Duhul, dar aceste experienţe nu ne scutesc de necesitatea progresului zilnic în lucrurile Divine. Treptat, asemănarea cu Hristos se desăvârşeşte pe măsură ce, zi după zi, rămânem în taina prezenţei Lui. A umbla cu Dumnezeu înseamnă să mergi pas cu pas în voia lui Dumnezeu. Omul care poartă cu el o lanternă noaptea, nu vede toată poteca spre casă; lanterna luminează poteca doar cu un pas înainte; iar atunci când face un pas, lumina merge înainte pentru următorul pas şi tot aşa până la sfârşitul călătoriei. În mod asemănător, Dumnezeu ne luminează calea. El ne arată clar un pas, iar când noi îl facem, ne arată un altul, şi un altul. Nu avem nimic de a face cu viaţa inertă. Fiecare clipă aduce datoriile ei, responsabilităţile, poverile şi nevoile ei. Treaba noastră este să trăim fiecare clipă la vremea ei, şi pentru Dumnezeu. Sfatul doctorului Kitto2 este: „Nu te gândi la o viaţă sfântă, ci la o clipă sfântă, pe măsură ce zboară. Prima ne copleşeşte prin imensitatea ei, cealaltă îndulceşte şi împrospătează prin lumina şi imboldul ei prezent; cu toate acestea, o succesiune de clipe sfinte constituie o viaţă sfântă”. Chestiunea lucrurilor mari sau mici nu are ce căuta aici. Nu putem trăi o viaţă mai măreaţă sau mai distinsă decât aceea în care suntem călăuziţi pas cu pas în toate detaliile vieţii de Duhul lui Dumnezeu. Progresul se găseşte totdeauna pe calea aleasă de Dumnezeu. Lucrul important este să nu piedem niciodată firul călăuzirii Domnului. Ascultarea asigură neîncetat prezenţa divină. Numai pe acestă cale putem „merge înainte”. Cei care au învăţat să umble astfel cu Dumnezeu, trăiesc într-o aşa măsură „în practica” prezenţei Stăpânului, încât devine imposibil să trăiască fără El şi, treptat, încetul cu încetul, asemănarea cu El înaintează, prin Duhul Domnului, până când, Îl vom vedea faţă în faţă în priveliştea plină de pace şi de bucurie, iar asemănarea va fi deplină.

Când fiecare talent este vitalizat, când fiecare calitate este umplută şi când întreaga natură este invadată de acest dar sublim, sclavia, oboseala, legalismul subtil care caracterizează slujba credincioşilor începători, sunt complet îndepărtate. Jugul lui Hristos nu ne mai roade, ultima fărâmă de sentiment slugarnic dispare, iar voia lui Dumnezeu devine alegerea noastră liberă, spontană şi încântătoare. Atunci putem cânta, nu ca un simplu basm poetic, ci ca o realitate experimentată binecuvântată:

Mă închin Ţie, dulce voie a lui Dumnezeu
Şi toate căile Tale le ador;
Cu fiecare zi ce trăiesc, mi se pare
Că mai mult şi mai mult Te iubesc.

Poate că întrebi: „Cum pot intra în această experienţă binecuvântată? Ne adunăm toată voinţa pentru a o câştiga. Încercăm să-i copiem pe aceia care o deţin. Ne stabilim reguli pentru a o avea. Veghem; ne rugăm; dar aceste lucruri nu aduc plinătatea dragostei în sufletele noastre.” Dragostea nu ia naştere niciodată prin sforţări, strădanii, sau prin orice altă acţiune directă a sufletului asupra sa. „Omul din barcă nu poate mişca barca făcându-i vânt dinăuntru”. Dragostea este o consecinţă, şi iată cauza: primim dragoste când Îl primim pe Dumnezeu. Dacă vrem să avem dragoste, trebuie să-L căutăm. Dumnezeu este dragoste şi dragostea este Dumnezeu. Mai multă dragoste înseamnă mai mult din Dumnezeu. Dragostea desăvârşită înseamnă că am deschis toate cărările fiinţei noastre, că El a venit şi a luat în stăpânire fiecare odăiţă. Un scriitor a spus odată: „Ia dragostea de la un înger şi vei avea un diavol, ia dragostea de la un om şi vei avea un animal, ia dragostea de la Dumnezeu, şi nu mai rămâne nimic!”

Adaugă o recenzie

Numele dumneavoastră*

Recenzia dumneavoastră*

Trimite recenzia