Samuel Morris Lindley Baldwin

Vignette_samuel_morris

Disponibila

Categorii
ISBN
978-606-8000-76-3
Disponibilă din
12 Decembrie 2013
Numar pagini
112
Dimensiuni
10 x 16
Preț
7.0 RON

Istoria extraordinară a tânărului african care a ajuns să fie numit „Apostolul credinţei simple”.

În timp ce majoritatea biografiilor misionare detaliază vieţile misionarilor din Vest, aceasta este povestea misionarului african chemat de Dumnezeu în Statele Unite atunci când sclavia şi segregarea rasială erau o realitate acceptată a vieţii. Publicată anterior cu titlul Marşul credinţei, cartea aceasta descrie în amănunt povestea emoţionantă a vieţii lui Samuel Morris.

După o scăpare miraculoasă din faţa morţii sigure, în timpul devastărilor ce au urmat războiului dintre triburi desfăşurat în Liberia, Africa, Kaboo s-a convertit la Hristos printr-o misionară metodistă şi a fost botezat, schimbându-i-se numele în Samuel Morris. Călătorind în America pentru a-L cunoaşte pe Duhul Sfânt şi pentru a primi instruire pastorală spre sfârşitul anilor 1880, călătoria lui s-a dovedit a fi una misionară prin faptul că mai mulţi marinari au fost conduşi la Hristos prin viaţa lui sfântă. La Universitatea Taylor exemplul credinţei lui l-a transformat într-un lider printre studenţi şi l-a făcut o provocare pentru facultate.

O biografie de neuitat care înfăţişează dragostea lui Hristos ce dărâmă orice barieră rasială.

Partea I   - Prinţul jungle

Partea II  - Călătoria pe apă şi cucerirea

Partea III - Studentul lider

Partea IV - Cheia pentru o conducere democratică

Epilog - "Lucrări mai mari decât acestea"

Când Kaboo a fost aruncat pe cruce pentru ultima bătaie, orice urmă de speranţă şi de putere fizică l-au părăsit. Tânjea numai după favoarea morţii.

Apoi, deodată, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. O lumină puternică ca strălucirea unui fulger a apărut deasupra lui. Lumina aceasta i-a orbit pe toţi din jur. O voce audibilă care părea să vină de sus i-a poruncit să se ridice şi să fugă. Toţi au auzit vocea şi au văzut lumina, dar nu au văzut niciun om.

În acelaşi timp a avut loc una din acele vindecări instantanee pe care ştiinţa nu le poate nici nega, nici explica. Într-o clipită Kaboo a simţit cum puterea i-a revenit în trup. Nu mâncase şi nici nu băuse în ziua aceea. Cu toate acestea, nu simţea nici foame, nici sete, nici slăbiciune. A sărit în picioare şi, ascultând de vocea misterioasă, a fugit din faţa băştinaşilor înmărmuriţi cu viteza unei căprioare.

Care era sursa luminii misterioase care îi adusese putere şi libertate? Kaboo nu ştia şi nici nu bănuia. El nu auzise niciodată de Dumnezeul creştinilor. Nu ştia nimic despre manifestările speciale ale Providenţei divine. El nu auzise niciodată despre un Mântuitor care odată a fost dat ca zălog, o răscumpărare pentru mulţi. Prinţul pământesc care stătea atârnat pe o cruce de tortură nu se gândea la un Prinţ ceresc care fusese batjocorit şi bătut ca prizonier şi care suferise o moarte josnică prin tortură lentă pe o cruce.

Însă Kaboo ştia cu certitudine că o putere invizibilă şi neobişnuită venise să-l salveze. Puţin mai înainte era prea bolnav ca să poată sta în picioare şi acum alerga cu viteză maximă.

Ziua în care a evadat era o zi de vineri. Kaboo nu a uitat niciodată acea zi. A numit-o Ziua izbăvirii sale şi, cât a trăit, a sărbătorit această zi din săptămână prin post, fără să mănânce sau să bea.

 

El a numit rugăciunea „de vorbă cu Tatăl meu”. Pentru credinţa lui de copil, rugăciunea era la fel de simplă şi de certă precum conversaţia cu un părinte pământesc.

 

Într-o noapte a rămas în pădure până după miezul nopţii. Mai târziu, a povestit ce s-a întâmplat atunci: „M-am dus în pat obosit, cu inima grea şi m-am întins să mă culc. Limba mea tăcea, dar inima continua să se roage. Deodată camera s-a umplut de lumină! La început, am crezut că răsărea soarele, dar ceilalţi din jurul meu dormeau adânc. În cameră venea tot mai multă lumină până când s-a umplut de slavă. Povara din inima mea a dispărut deodată şi am fost umplut de o bucurie lăuntrică.

Simţeam că trupul îmi era uşor ca o pană. Am fost umplut de o putere care mă făcea să simt că aş fi putut să zbor. Nu puteam să-mi stăpânesc bucuria, aşa că am strigat până când toţi s-au trezit. Nimeni nu a mai dormit în noaptea aceea. Unii au crezut că am înnebunit; alţii au crezut că un diavol intrase în mine. Dar eu îmi cunoşteam inima. Aceasta a fost înfierea mea. Acum eram un fiu al Regelui ceresc. Am ştiut atunci că Tatăl meu mă salvase cu un scop şi că vroia să lucreze împreună cu mine.”

 

Când a înţeles prima oară că acest Duh lucrează aici pe pământ şi că este o Persoană vie, reală, nu a avut cuvinte potrivite să-şi exprime uimirea şi fericirea. I s-a părut normal să atribuie vocea aceea misterioasă care l‑a ajutat să evadeze Duhului lui Dumnezeu care i‑a vorbit ca şi lui Samuel din vechime, înainte ca el să cunoască glasul Domnului. Sammy a călătorit mult ca să vorbească cu misionari despre Duhul Sfânt. Capitolul 14 din Ioan a fost studiat permanent de el.

 

Când a urcat la bord, Sammy a găsit un tânăr întins pe punte, neajutorat. El îl slujise pe căpitan în cabină, iar acum era grav rănit şi nu mai putea să meargă. Băiatul negru a îngenuncheat lângă el şi s-a rugat pentru el. Tânărul s-a ridicat imediat şi a început să meargă. Vindecarea divină îi restaurarse complet sănătatea!

 

Stâlpul de care era legat era adesea sub apă sau îmbibat de ploaia torenţială. Sammy înghiţise atât de multă apă de mare, încât i s-a făcut foarte rău. Când într-un sfârşit a fost dezlegat şi adus la piciorul catargului, s-a prăbuşit. Căpitanul a venit la el şi l-a lovit. Puntea era acoperită de apă în întregime, iar corabia se legăna şi se lăsa greu. Sammy s-a pus pe genunchi şi, bolnav cum era, s-a rugat cu mâinile ridicate: „Tată, Tu ştii că am promis să lucrez pentru omul acesta în fiecare zi până când voi ajunge în America. Nu pot să lucrez când sunt aşa de bolnav ca acum. Te rog, ia această boală.” Apoi s-a ridicat în picioare şi şi-a continuat treaba. Niciodată nu i-a mai fost rău pe acea corabie.

 

În timp ce Sammy se apropia de el, acesta şi-a ridicat arma şi l-a privit mânios de parcă urma să-l taie în bucăţi. Acum era şansa lui de a-şi împlini ameninţarea. Dar Sammy l-a privit drept în ochi şi nu a făcut nicio mişcare de apărare. Malaezul a lăsat încet arma jos şi s-a întors la patul lui. Acest tâlhar nelegiuit era faţă în faţă cu o putere mai mare decât cea omenească.

În acel moment căpitanul, auzind agitaţia, a venit pe punte cu câte un pistol în mână gata să-i împuşte pe cei care au provocat scandalul. Când a văzut că membrii echipajului s-au oprit deodată din bătaie din cauză că Sammy intervenise, nu a putut decât să recunoască faptul că acest african avea o putere misterioasă care era mai tare decât patimile animale ale celor mai brutali oameni. S-a dus sub punte cu Sammy, care a căzut în genunchi şi s-a rugat pentru toţi membrii echipajului. Pentru prima dată căpitanul i s-a alăturat în rugăciune, o rugăciune de mulţumire că Domnul a trimis un asemenea ambasador al păcii în mijlocul lor. Atunci s-a pocăit de păcatele lui şi a primit o viaţă nouă. El a fost doar primul convertit la creştinism dintre mulţi alţii care urmau să fie convertiţi pe acel vas.

 

Malaezul ucigaş care îl ameninţase pe Samuel Morris s-a îmbolnăvit foarte grav. Boala lui s-a înrăutăţit atât de mult încât nu mai exista nicio speranţă pentru vindecarea lui. Sammy nu ştia limba lui şi nu avea nimic în comun cu el. Dar când a auzit de boala lui, s-a dus la patul lui şi s-a rugat pentru el. Malaezul a fost vindecat. Acest om brutal şi solid nu cunoscuse niciun Dumnezeu şi nu trăise decât pentru poftele cărnii. El urase negrii şi nu pierduse nicio oportunitate de a arăta lucrul acesta. Dar toate acestea se schimbaseră acum. Malaezul şi-ar fi dat viaţa pentru acest băiat negrotei.

 

Sammy era tot numai entuziasm când a început să vadă de departe portul. Greutăţile şi suferinţele au fost uitate. Toţi oamenii de pe vasul acela erau acum prietenii lui, iar malaezul odinioară sângeros îi era cel mai drag dintre toţi. Când au dat mâna cu Sammy pentru ultima dată, mulţi dintre aceşti oameni duri au plâns ca nişte copii. Barierele rasiale fuseseră uitate. Între ei era o legătură afectivă mai puternică decât întâmplarea naşterii. Ambasadorul de culoare al lui Dumnezeu locuise printre ei. Prin el, ei au ajuns să conştientizeze că există un Dumnezeu personal care răspunde la rugăciuni şi care nu ţine seama de rasă sau de culoare.

 

Pentru prima dată în viaţa lui, Stephen Merrit a îngenuncheat în trăsură să se roage. Sammy a început imediat: „Tată, luni de zile am călătorit pentru a-l vedea pe Stephen Merrit ca să pot vorbi cu el despre Duhul Sfânt. Acum sunt aici şi el îmi arată portul, bisericile, băncile şi alte clădiri, dar nu spune niciun cuvânt despre acest Duh de care sunt aşa de nerăbdător să aflu. Umple-l cu Tine Însuţi, aşa încât să nu poată gândi, vorbi, scrie sau predica despre altceva decât despre Tine şi Duhul Sfânt.”

 

Când preşedintele Thaddeus C. Reade l-a întrebat ce cameră vroia, Sammy i-a răspuns:

– Dacă este vreo cameră pe care nu o vrea nimeni, daţi-mi-o mie.

Dr. Reade a scris mai târziu despre acest incident: „M-am întors cu spatele, fiindcă ochii îmi erau plini de lacrimi. Mă întrebam pe mine însumi dacă eram gata să accept ceea ce nimeni altcineva nu vroia. În toată experienţa mea de profesor, am avut ocazia de a oferi camere la mai mult de o mie de studenţi. Majoritatea au fost tinere şi tineri creştini nobili, dar Samuel Morris a fost singurul care a zis: «Dacă este vreo cameră pe care nimeni n-o vrea, daţi-mi-o mie»”.

 

Pastorul i-a dat amvonul. Abia s-a aşezat lângă masa pentru colectă că a auzit agitaţie, iar când şi-a ridicat privirea a văzut că toată adunarea era pe genunchi plângând, rugându-se şi strigând de bucurie. Sammy era la amvon; nu predica, ci se ruga – „vorbea cu Tatăl lui”. Mai târziu, pastorul a spus referitor la întâmplarea aceasta: „Nu am auzit ce spunea. Am fost copleşit de o dorinţă invincibilă de a mă ruga. Nu îmi aduc aminte ce am spus eu sau ce a spus Sammy, dar ştiu că sufletul meu era mai aprins ca niciodată. Lumina care îl eliberase pe Samuel Morris din sclavie, care îl scosese din Africa, strălucea acum cu siguranţă în inimile fraţilor noştri din Ft. Wayne. Adunarea aceea nu mai experimentase niciodată o asemenea revărsare a Duhului Sfânt.”

 

Mulţi veneau de departe să-l vadă pe Samuel Morris şi să vorbească cu el, dar el nu avea timp de vorbă goală. După salutul obişnuit, Sammy îi înmâna vizitatorului Biblia, deschidea la capitolul pe care vroia să-l studieze şi îi cerea să citească cu voce tare. Sammy a dorit astfel să-i fie citită întreaga Biblie.

 

La început, Sammy nu putea înţelege de ce trebuia să fie bolnav. El a spus: „Iarna trecută, când mi-au îngheţau urechile, mă dureau foarte tare. M-am rugat Tatălui meu şi imediat au încetat să mă mai doară. Acum nu mă mai însănătoşesc. Nu pot înţelege.”

Dar într-o zi, când studenţii au venit la vizita zilnică, Sammy le-a spus cu o bucurie netulburată că acum înţelegea totul. El le-a zis:

– Sunt atât de fericit. Am văzut îngerii. Ei vin în curând să mă ia. Lumina Tatălui meu din cer trimisă să mă salveze atunci când atârnam neajutorat pe crucea aceea în Africa a fost pentru un scop. Am fost salvat pentru un scop. Acum am împlinit acel scop. Lucrarea mea de aici de pe pământ s-a sfârşit.

 

După ce acest ateu a ajuns predicator, s-a întâlnit cu unul din vechii lui prieteni atei care era la fel de militant cum fusese şi el odinioară. Opiniile lor s-au ciocnit imediat şi discuţia s-a aprins. Predicatorul a spus ceva care l-a enervat atât de mult pe adversar, încât acesta din urmă l-a lovit. Lovitura l-a doborât la pământ şi a rămas inconştient. Când şi-a revenit, era plin de mânie.

Adversarul lui îl aştepta triumfător. Deodată, lucrătorul creştin s‑a gândit la Samuel Morris când acesta stătea întins pe podeaua cabinei vasului, doborât de o lovitură de pumn de-a căpitanului. Atunci şi-a spus: „Dacă Samuel Morris a putut să-l ierte pe acel căpitan nemilos şi să-l mântuiască, de ce nu pot eu să fac acelaşi lucru pentru acest om?” Mânia l-a părăsit; s-a aşezat pe genunchi şi a început să se roage pentru duşmanul lui. În timp ce se ruga, ateul a îngenuncheat lângă el, l-a luat după gât, i-a şters sângele de pe faţă care încă îi mai curgea şi şi-a cerut iertare. Nu după mult timp, acest ateu plângea înaintea Domnului ca să-i ierte păcatele. Predarea lui a fost totală. Episcopul l-a botezat şi el a devenit un lider activ în lucrarea bisericii.

 

După câţiva ani de la venirea lui Samuel Morris la New York, căpitanul vasului s-a reîntors în New York şi l‑a căutat pe Stephen Merrit. Când Merrit i-a spus că Sammy a plecat în slavă înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani, bătrânul căpitan a fost atât de covârşit încât o perioadă nu a putut vorbi.

El a spus că majoritatea celor din vechiul echipaj erau încă împreună cu el şi aşteptau nerăbdători întoarcerea lui ca să le aducă veşti despre eroul şi predicatorul lor. A mai spus că Sammy a rostit prima rugăciune cu voce tare care s-a auzit vreodată pe vasul acela. El a mărturisit despre influenţa minunată pe care Sammy a avut-o asupra unui echipaj pestriţ de oameni cruzi. Acel echipaj a ajuns să fie ca o familie. Învăţăturile lui Sammy au avut roade trainice.

Şi asupra pastorului Stephen Merrit influenţa băiatului de culoare care abia putea să vorbească engleza s-a dovedit a fi pe viaţă. Sammy nu a petrecut decât o săptămână cu el în New York; totuşi credinţa puternică a „îngerului de abanos” a continuat să facă minuni toată viaţa lui Merrit. După plecarea lui Sammy, Merrit a vizitat spitalele de nebuni şi s-a rugat pentru pacienţi şi mulţi dintre ei şi-au revenit; a mers şi prin celelalte spitale, s-a rugat pentru cei de acolo şi mulţi au fost vindecaţi. Înainte ca Stephen Merrit să-şi încheie pastoratul, zece mii de oameni fuseseră aduşi la Cruce.

 

 

Chiar şi locul în care a fost înmormântat, deşi e un simbol al morţii, este astăzi un sanctuar unde Duhul Sfânt continuă misiunea vieţii lui Samuel Morris. Mormântul este acum un loc unde se ţin întâlniri religioase mai mari şi mai mici, şi unde au loc convertiri neobişnuite. De pildă, o femeie care şi-a pierdut sănătatea, soţul şi toate economiile nu putea să-şi găsească ceva de lucru. Ajunsă la capătul puterilor, a adunat nişte flori de pe câmp pentru mormântul soţului ei şi s-a prăbuşit la pământ într-o descurajare totală, dorindu-şi numai să moară.

Apoi, ceva a determinat-o să meargă după un grup de oameni care vizitau mormântul lui Samuel Morris din apropiere. Ea s-a gândit: „Dacă Domnul l-a putut salva pe el când nu avea nimic, El mă poate salva şi pe mine.” Apoi s-a rugat şi i s-a părut că aude vocea lui Sammy spunându-i: „Roagă-te Tatălui meu; El te va salva. El va trimite Duhul Sfânt să te conducă.” Ea a simţit prezenţa Duhului lui Dumnezeu. Rugăciunile ei au fost ascultate!

Ea s-a alăturat Armatei salvării. Din acea zi, când avea de-a face cu o persoană care era în mod special împietrită şi cinică, ea o aducea în acelaşi loc sfânt pentru rugăciune. În niciunul dintre cazuri, harul mântuitor nu a dat greş. Aceeaşi binecuvântare din partea lui Dumnezeu a fost experimentată la mormântul lui Sammy de mii de alţi oameni care s-au convertit acolo sau care au primit o nouă măsură de viziune şi de putere spirituală.

 

„Majoritatea dintre noi”, scria dr-ul Reade, „s-au îndepărtat prea mult de credinţa simplă a copilăriei şi Dumnezeu nu poate face multe lucrări mari în noi din cauza necredinţei noastre.”

 

Prima ciornă a manuscrisului meu a fost citită în urmă cu ceva timp de către dr. Harriet Stemen MacBeth, profesoara lui Sammy. Citirea aceea a fost urmată de una din acele minuni nesfârşite ale harului care încă însoţesc urma paşilor lui Samuel Morris. Chiar dacă săptămâni de zile a fost ţintuită la pat şi nu mai vedea aproape deloc, ea s-a ridicat imediat – a fost vindecată şi întărită în trup.

 

Bisericile îşi pot închide uşile. Crezurile pot pieri. Etica se poate schimba. Dar credinţa simplă a acestui spirit aventuros nu a fost întemeiată pe niciunul din acestea. El i-a adus pe oameni încă o dată faţă în faţă cu Hristosul cel viu pe care a-L cunoaşte înseamnă a-L iubi şi a-L urma.

 

Joseph, 17 Aprilie 2014, 23:58
O carte minunată, simplă, ușor de citit și la subiect. Mesajul său este provocator, indicând spre viața scurtă dar roditoare a unui tânăr de culoare ce a trăit cu Dumnezeu în cei 6 ani după convertirea sa. În acești ani a trăit pentru Hristos mai mult decât trăiesc alții în 80 de ani. Cartea este încurajatoare pentru toți creștinii, dar mai ales pentru tineri și adolescenți!
Emanuel, 03 Februarie 2015, 21:31
Cartea este pur si simplu o intiere in carismatism si o consider un pericol pentru tineri si adolescenti carora le induce ideea ca minunile sunt filtrul adevarului. Nu stiu cate dintre relatarile din carte sunt reale sau fantezie. Daca toate sunt reale atunci multe dintre ele nu au nici o baza biblica. Nu neg puterea rugaciunii insa nu exista suport biblic pentru convertirea omenilor fara predicarea rationala a mesajului Evangheliei. Cuvantul lui Dumenzeu ne spune ca un credincios este chemat si transformat prin innoirea mintii sau schimbarea gandirii - metanoia- nu prin punerea gandirii sau ratiunii deoparte. Istoria lui Samuel Morris induce ideea ca oamenii se pot intoarce la Dumnezeu fara sa inteleaga Evanghelia intr-un mod rational ci mai mult emotional. Experienta este prezentat ca fiind superioara procesului de intelegere a Cuvantului lui Dumnezeu si a mesajului Evangheliei, ceea ce nu este in acord cu istoria apostolilor, a caror unealta principala era predicarea Cuvantului impreuna desigur cu rugaciunea.
Adauga recenzie