Thumb_muller George Müller (1805-1898)

Printre marile monumente care pot fi realizate printr-o credinţă simplă în Dumnezeu sunt marile orfelinate care acoperă cinci hectare de pământ în Ashley Downs, în oraşul Bristol din Anglia. Când Dumnezeu a pus în inima lui George Müller gândul să construiască aceste orfelinate, nu avea decât doi şilingi (50 cenţi) în buzunar. Fără să-şi facă lipsurile cunoscute vreunui om, ci numai lui Dumnezeu, i-au fost trimişi mai bine de 1 400 000 de lire (7 000 000 dolari) pentru construirea şi întreţinerea acestor case pentru orfani. Când scriitorul le-a vizitat prima oară, aproape de clipa morţii dlui Müller, existau cinci clădiri imense de granit solid, care puteau adăposti 2000 de orfani. În toţi anii de la sosirea primilor orfani, Domnul a trimis hrană la momentul potrivit, astfel că niciodată nu au sărit peste o masă din cauza lipsei de mâncare. 

Deşi Geroge Müller a devenit cunoscut drept unul dintre cei mai mari oameni ai rugăciunii cunoscuţi în istorie, el nu a fost dintotdeauna un sfânt. A rătăcit în adâncimile păcatului înainte să fie adus la Hristos. S-a născut în împărăţia Prusiei în anul 1805. Tatăl lui lucra ca perceptor de venituri pentru guvern şi era un om lumesc. El le-a dat lui George şi fratelui său mulţi bani când erau copii, pe care i-au cheltuit foarte nesăbuit. George îşi înşela tatăl când venea vorba de suma de bani cheltuită şi de modul în care a cheltuit-o. De asemenea, fura banii guvernului când tatăl lui nu era acasă. 

La vârsta de zece ani, George a fost trimis la şcoala clasică a Catedralei din Halberstadt. Tatăl lui vroia ca el să devină un cleric luteran, nu ca să-L poată sluji pe Dumnezeu, ci ca să poată avea o viaţă uşoară şi confortabilă de pe urma Bisericii de stat. El spune: „Îmi petreceam acum timpul în studiu, lecturare de romane şi în complacerea în practici păcătoase, chiar dacă eram aşa de tânăr. Am continuat astfel până la vârsta de 14 ani, când mama mea a murit deodată. În noaptea în care a murit, eu, neştiind de boala ei, am jucat cărţi până la două dimineaţa, şi apoi, în următoarea zi (era Ziua Domnului) m-am dus împreună cu câţiva tovarăşi ai mei să păcătuim într-o tavernă, de unde, fiind plini de bere tare, am plecat umblând pe străzi pe jumătate beţi.” 

„Deveneam din ce în ce mai rău”, spune el. „Cu trei sau patru zile înainte să fiu confirmat (şi astfel primit la Cina Domnului), m-am făcut vinovat de o imoralitate crasă; şi chiar cu o zi înainte de confirmarea mea, când eram în sacristie împreună cu clericul pentru a-mi mărturisi păcatele (potrivit practicii obişnuite), după o manieră formală, l-am înşelat, dându-i numai a douăsprezecea parte din taxa pe care mi-o dăduse tata să i-o înmânez.” 

I-au venit câteva gânduri şi dorinţe solemne de a duce o viaţă mai bună, dar a continuat să se afunde din ce în ce mai adânc în păcat. S-a complăcut în minciună, furt, jocuri de noroc, citire de romane, imoralitate, extravaganţă, şi în aproape orice altă formă de păcat. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că tânărul păcătos avea să devină vreodată eminent pentru credinţa sa în Dumnezeu şi pentru puterea sa în rugăciune. L-a jefuit pe tatăl său de câteva arende pe care tatăl său îl rugase să le încaseze, falsificând facturile pe care le primea şi băgând în buzunar contravaloarea lor. Îşi cheltuia banii în plăceri păcătoase, şi odată a ajuns într-o asemenea sărăcie încât, pentru a-şi potoli foamea, a furat o bucată de pâine neagră, raţia unui soldat cazat în aceeaşi casă cu el. În 1821 a pornit într-o călătorie spre Magdeburg, unde a petrecut şase zile în „mult păcat”. Apoi s-a dus la Brunswick şi s-a instalat la un hotel scump până când a cheltuit toţi banii. Apoi, s-a cazat la un alt hotel frumuşel dintr-un sat învecinat, având de gând să-l înşele pe hangiu. Însă hainele lui cele mai bune i-au fost luate în schimbul a ceea ce datora. Apoi, a mers pe jos alte şase mile la un alt han, unde a fost arestat din pricină că a încercat să-l defraudeze pe hangiu. Pentru acest delict a fost dus la închisoare la vârsta de şaisprezece ani. 

După perioada petrecută la închisoare, tânărul Müller s-a întors acasă şi a primit o bătaie cruntă de la tatăl lui. În inima sa, a rămas la fel de păcătos, dar, pentru a recăpăta încrederea tatălui său, a început să ducă o viaţă foarte exemplară în exterior, până când a obţinut încrederea tuturor celor din jurul lui. Tatăl lui a hotărât să-l trimită la o şcoală clasică din Halle, unde disciplina era foarte strictă, însă George nu avea nici cea mai mică intenţie să se ducă acolo. În schimb s-a dus la Nordhauusen şi, folosind multe minciuni şi rugăminţi stăruitoare, l-a convins pe tatăl său să-l lase să rămână acolo timp de doi ani şi jumătate până la Paştele anului 1825. Aici a studiat sârguincios, a fost dat ca exemplu înaintea celorlalţi studenţi şi a devenit expert în latină, franceză, istorie şi limba lui natală (germană). „Dar în timp ce în exterior câştigam stima semenilor mei”, spune el, „nu-mi păsa deloc de Dumnezeu, căci în secret trăiam bălăcindu-mă în păcat; ca urmare, m-am îmbolnăvit şi, timp de 13 săptămâni, am stat închis în cameră. În tot acest timp, nu aveam o durere reală a inimii, deşi, fiind sub influenţa anumitor impresii naturale ale religiei, am citit neîncetat lucrările lui Klopstock. Nu mă interesa deloc de Cuvântul lui Dumnezeu.” 

„Din când în când simţeam că trebuie să devin o persoană diferită”, mărturiseşte el, „şi încercam să-mi îmbunătăţesc conduita, mai ales atunci când mă duceam la Cina Domnului, aşa cum obişnuiam să fac de două ori pe an, împreună cu alţi tineri. Cu o zi înainte să particip la această rânduială, obişnuiam să mă abţin de la anumite lucruri, iar în ziua cu pricina eram serios şi de asemenea, Îi juram lui Dumnezeu, cu simbolul trupului frânt în gură, că mă voi face mai bun, gândindu-mă că de dragul jurământului, ar trebui să fiu convins să mă schimb. Însă după ce treceau una sau două zile, uitam totul, şi eram la fel ca înainte.” 

A intrat la Universitatea Halle ca student la teologie, cu recomandări bune. Asta l-a calificat să predice în Biserica luterană de stat. Pe când era la universitate, şi-a cheltuit toţi banii într-o viaţă desfrânată. Când îmi terminam banii”, spune el, „îmi ipotecam ceasul şi o parte din haine, sau împrumutam în alte feluri. Totuşi, în mijlocul tuturor acestora, aveam o dorinţă de a renunţa la viaţa asta nenorocită, fiindcă nu găseam nicio bucurie în ea şi mai aveam suficient bun simţ să văd că sfârşitul avea să fie mizerabil într-o zi; fiindcă nu aş fi reuşit niciodată să-mi câştig existenţa. Dar nu eram îndurerat în inima mea din cauză că Îl supăram pe Dumnezeu. 

La Universitate a cunoscut o persoană mizerabilă care recăzuse în păcat, numit Beta, care, prin plăceri lumeşti, încerca să-i înăbuşe convingerea de păcat. S-au afundat împreună în păcat şi în iunie 1825, George s-a îmbolnăvit din nou. După recuperare, au născocit nişte scrisori din care lăsau să se înţeleagă că erau de la părinţii lui. Cu acestea au, au obţinut paşapoarte şi au pornit să vadă Elveţia. Müller a furat de la prietenii care îl însoţeau astfel că acea călătorie pe el nu l-a costat la fel de mult ca pe ei. S-au întors acasă pentru a-şi sfârşi vacanţa, iar după aceea s-au întors la Universitate, după ce Müller l-a minţit pe tatăl său în privinţa călătoriei făcute în Elveţia. 

La Universitatea Halle erau aproximativ 900 de studenţi la teologie. Tuturor acestora li s-a permis să predice, însă Müller estimează că nici măcar 9 dintre aceştia nu se temeau de Domnul. „Într-o sâmbătă după-amiază, cam pe la mijlocul lui noiembrie, 1825, „spune el, „făcusem o plimbare cu prietenul meu, Beta. La întoarcere, el mi-a spus că avea obiceiul de a-şi petrece după-amiezele de sâmbătă în casa unui creştin, unde avea loc o întâlnire. După mai multe întrebări, mi-a spus că acolo citesc Biblia, cântă, se roagă, şi citesc o predică tipărită. Imediat ce am auzit asta, m-am simţit de parcă găsisem ceea ce căutasem toată viaţa mea. Mi-am dorit imediat să mă duc cu prietenul meu, care nu a vrut deloc să mă ia cu el; deoarece, cunoscându-mă un tip vesel, credea că nu o să-mi placă întâlnirea. În cele din urmă, totuşi, a spus că o să vină după mine.” 

Descriind întâlnirea, Müller a spus: „Ne-am dus împreună seara. Deoarece nu cunoşteam obiceiurile Fraţilor şi bucuria pe care ei o au atunci când văd bieţi păcătoşi cărora le pasă în vreo măsură de lucrurile lui Dumnezeu, mi-am cerut scuze că am venit. Nu voi uita niciodată răspunsul plin de bunătate pe care mi l-a dat acest frate drag. El a spus: „Vino cât de des doreşti; casa şi inima sunt deschise pentru tine.” După ce au cântat un imn, s-au aşezat pe genunchi şi un frate, numit Kayser, care mai târziu a devenit misionar în Africa, a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu peste întâlnire. „Această îngenunchere a avut o impresie puternică asupra mea „, spune Müller, „fiindcă eu nu mai văzusem niciodată un om pe genunchi, şi nici eu nu mă rugasem vreodată pe genunchi. El a citit apoi un capitol şi o predică tipărită. În Prusia nu erau permise întâlniri regulate în care se expunea Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu era prezent un cleric ordinat. La încheiere, am cântat un imn, apoi stăpânul casei s-a rugat.” Întâlnirea a lăsat o impresie profundă asupra lui Müller. „Eram fericit”, spune el, „deşi, dacă mă întreba cineva de ce eram fericit, nu puteam explica cu limpezime.” 

„În drum spre casă i-am spus lui Beta că tot ce am văzut în călătoria noastră în Elveţia şi toate plăcerile noastre anterioare, erau ca nişte nimicuri în comparaţie cu seara aceasta.  Dacă am căzut pe genunchi sau nu când m-am întors acasă, nu-mi aduc aminte; dar asta ştiu: că stăteam întins în pat liniştit şi fericit. Lucrul acesta arată că Domnul Îşi poate începe lucrarea în diferite moduri. Căci nu am nici cea mai mică îndoială că în acea seară, El Şi-a început lucrarea harului în mine, deşi am obţinut bucurie fără o durere profundă a inimii şi cu foarte puţină cunoştinţă. Dar seara aceea a fost punctul de cotitură în viaţa mea. A doua zi şi luni, şi încă o dată sau de două ori pe lângă asta, m-am dus din nou la casa acestui frate, unde am citit din Scriptură împreună cu el şi cu un alt frate; fiindcă era prea mult pentru mine să aştept până sâmbăta viitoare! 

Acum, viaţa mea a devenit foarte diferită (deşi nu în totalitate), de vreme ce renunţasem deodată la păcatele mele. Renunţasem la tovarăşii mei răi; am întrerupt mersul la tavernă; nu mă mai bălăceam în practica obişnuită de a spune minciuni, dar totuşi, de încă câteva ori, am mai spus un neadevăr… Acum nu mai trăiam în păcat în mod obişnuit, deşi eram încă adesea biruit  şi uneori chiar de păcate făţişe, chiar dacă mult mai puţin frecvent decât înainte şi nu fără durere în inimă. Citeam Scripturile, mă rugam des, îi iubeam pe fraţi, mă duceam la biserică având motivaţii corecte şi stăteam de partea lui Hristos, chiar dacă semenii mei studenţi râdeau de mine.” 

Timp de câteva săptămâni după convertirea lui, Müller a progresat rapid în viaţa lui creştină şi era foarte doritor să devină misionar. Dar s-a îndrăgostit de o fată romano-catolică şi, pentru un timp, Domnul a fost aproape uitat. Apoi, Müller a văzut un tânăr misionar renunţând la tot luxul unui cămin confortabil de dragul lui Hristos. Lucrul acesta i-a deschis ochii faţă de propriul egoism şi l-a împuternicit să renunţe la fata care luase locul lui Hristos în inima lui. „Atunci”, spune el, „am început să simt şi să mă bucur de pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere. În această bucurie a mea, i-am scris tatălui meu şi fratelui meu, implorându-i să-L caute pe Domnul şi spunându-le cât de fericit eram eu, gândindu-mă că dacă calea mântuirii le-ar fi pusă înainte, ar îmbrăţişa-o cu bucurie. Spre surprinderea mea, am primit un răspuns mânios.” 

George nu putea intra în nicio instituţie de instruire misionară germană fără consimţământul tatălui său, pe care nu putea să-l obţină. Tatăl lui era profund îndurerat că, după ce l-a educat în aşa fel încât să obţină un trai confortabil ca şi cleric, el devenea un misionar. George a simţit că nu mai putea accepta bani de la el. Domnul i-a trimis în îndurarea Lui mijloacele necesare ca să-şi termine instruirea. A predat germana la câţiva profesori americani de la Universitate, iar ei l-au remunerat cu dărnicie pentru serviciile sale. Acum, el era mijlocul de câştigare a unui număr de suflete la Hristos. A împrăştiat mii de tractate şi articole religioase, şi a vorbit multora despre mântuirea sufletelor lor. 

Deşi înainte de convertirea lui, Müller îi scrisese tatălui său şi îi spusese despre predicile pe care le predicase, el nu a predicat cu adevărat o predică decât numai la ceva timp după convertirea sa. Se gândise să-i facă pe plac tatălui său, lăsându-l să creadă că predica. Prima sa predica a fost una tipărită pe care o memorase pentru ocazia respectivă. A avut puţină libertate în susţinerea ei. A doua oară a predicat spontan, şi a avut o măsură de libertate. „Acum predicam frecvent”, spune el, „atât în bisericile satelor cât şi ale oraşelor, dar niciodată nu am avut o plăcere în asta, decât atunci când vorbeam într-un mod simplu; deşi repetarea predicilor pe care le memorasem erau mai lăudate de semenii mei. Dar nu am văzut nicio roadă de pe urma niciunui mod de predicare. Poate că ziua de pe urmă va dezvălui beneficiul primit chiar şi de la acele strădanii slabe. Un motiv pentru care Domnul nu mi-a permis să văd roadă, cred eu, a fost acela că m-aş fi mândrit probabil din pricina succesului. Sau poate din cauză că mă rugam extrem de puţin pentru slujirea Cuvântului, şi pentru că umblam atât de puţin cu Dumnezeu şi eram atât de rar un vas de onoare, sfinţit şi potrivit pentru folosul Stăpânului.” 

Adevăraţii credincioşi de la Universitate s-au înmulţit de la şase la aproximativ douăzeci, înainte de plecarea lui Müller. Ei se întâlneau adesea în camera lui Müller ca să se roage, să cânte şi să citească Biblia. El mergea uneori pe jos câte zece sau cincisprezece mile ca să audă un slujitor cu adevărat evlavios predicând. 

În 1827 Müller s-a oferit voluntar să se ducă în calitate de pastor misionar la nemţii din Bucureşti, însă războiul dintre turci şi ruşi a împiedicat acest lucru. În 1828, la sugestia agentului lor, s-a oferit să meargă ca misionar printre evrei la Societatea Misionară din Londra. Era foarte versat în limba ebraică şi avea o mare dragoste pentru ea. Societatea a vrut ca el să vină în Londra ca să-l poată vedea personal. Prin providenţa lui Dumnezeu, a obţinut în cele din urmă scutire pe viaţă de la împlinirea serviciului militar în armata Prusiei şi s-a dus în Anglia în 1829, la vârsta de 24 de ani. O perioadă de timp după ce ajunsese în Anglia, nu a putut vorbi limba engleză, iar mai apoi, foarte greu. 

La scurt timp după sosirea în Anglia, Müller a primit o experienţă creştină mai profundă care i-a revoluţionat total viaţa. „Am venit în Anglia slab din punct de vedere fizic”, spune el, „şi ca urmare a studiului intens, presupun, m-am îmbolnăvit pe 15 mai; curând după aceea, cel puţin după părerea mea, am fost într-o stare dincolo de orice însănătoşire. Cu cât deveneam mai slab în trup, cu atât eram mai fericit în duh. Niciodată în viaţa mea nu mă mai văzusem atât de netrebnic, atât de vinovat, atât de mult aşa cum nu trebuia să fiu. Era ca şi cum fiecare păcat de care fusesem vinovat îmi era amintit; dar în acelaşi timp, realizam că toate păcatele mele erau complet iertate – că eram spălat şi curăţit , complet curăţit în sângele lui Isus. Rezultatul acestora a fost o mare pace. Doream nespus să plec şi să fiu cu Hristos…” 

După ce zăcusem două săptămâni, îngrijitorul meu medical mi-a spus, în mod neaşteptat, că eram mai bine. Vestea aceasta, în loc să mă bucure, m-a smerit adânc – atât de puternică era dorinţa mea de a fi cu Domnul; deşi aproape imediat după aceea, mi-a fost dat har ca să mă supun voii lui Dumnezeu.” 

Faptul că Müller a considerat totdeauna că experienţa de mai sus i-a adâncit întreaga sa viaţă spirituală este arătat clar într-o scrisoare de-a lui care a apărut în British Christian, pe 14 august 1902. În această scrisoare, Müller spune: „Am devenit credincios în Domnul Isus la începutul lui noiembrie 1825, cu 69 de ani şi 8 luni în urmă. Primii patru ani au fost marcaţi în mare parte de multă slăbiciune; însă în iulie 1829, acum 66 de ani, am ajuns la o predare deplină şi totală a inimii. M-am predat în întregime Domnului. Onorurile, plăcerile, banii, puterile mele fizice, puterile mele mentale, totul a fost pus jos la picioarele lui Isus şi am devenit un mare iubitor al Cuvântului lui Dumnezeu. Mi-am găsit totul în Dumnezeu şi astfel am rămas în toate necazurile mele de natură temporală sau spirituală, timp de 66 de ani. Credinţa mea nu este exercitată doar în privinţa lucrurilor temporale, ci în privinţa tuturor lucrurilor, deoarece stau strâns lipit de Cuvânt. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său este ceea ce mă susţine.” 

Fiind sfătuit să se ducă la ţară pentru refacerea sănătăţii lui, s-a rugat în privinţa aceasta şi, în cele din urmă, a plecat. S-a dus în Devonshire, unde măreaţa binecuvântare pe care o primise a fost nespus amplificată de discuţiile şi rugăciunile înălţate împreună cu un slujitor plin de Duhul pe care îl auzise predicând prima oară în Teignmouth. Prin discuţiile şi predicile acestui slujitor, a ajuns să vadă ca niciodată înainte că „numai Cuvântul lui Dumnezeu este standardul nostru de judecare în lucrurile spirituale; că el poate fi explicat numai prin Duhul Său Sfânt; şi că în vremea noastră, ca şi în vremurile trecute, El este învăţătorul poporului Său. Până atunci nu înţelesesem în mod experimental slujba Duhului Sfânt”, spune el. „Rezultatul acestui lucru a fost că în prima seară în care am închis uşa camerei mele pentru a mă dedica rugăciunii şi meditaţiei la Scriptură, am învăţat mai mult în câteva ore decât învăţasem în câteva luni înainte.” Din nou, spune: „Pe lângă aceste adevăruri, Domnului I-a făcut plăcere să mă facă să văd un standard mai înalt de devotare decât văzusem până atunci.” 

La întoarcerea în Londra, în timpul seminarului de instruire, Müller a căutat să-i conducă pe fraţii lui în adevărurile mai adânci pe care tocmai le conştientizase şi el. „Un frate în special”, spune el, „a fost adus în aceeaşi stare în care fusesem şi eu; iar alţii, nădăjduiesc, primeau beneficii mai mici sau mai mari. De câteva ori, când m-am dus în camera mea după rugăciunea de familie, părtăşia cu Dumnezeu mi s-a părut atât de dulce încât am stăruit în rugăciune până după orele 12, iar apoi, fiind plin de bucurie, m-am dus în camera fratelui la care tocmai am făcut referire şi, găsindu-l într-o stare similară a inimii, am continuat împreună în rugăciune până la ora unu sau două, şi chiar după aceea, am fost atât de plin de bucurie că abia dacă puteam dormi, iar la şase dimineaţa am chemat din nou fraţii la rugăciune.” 

Sănătatea lui Müller a fost în declin în perioada petrecută în Londra, iar sufletul lui era acum atât de aprins pentru Dumnezeu încât nu se mai putea rezuma la rutina studiilor zilnice. Credinţa lui proaspăt dobândită în întoarcerea apropiată a lui Hristos l-a îndemnat de asemenea să meargă înainte pentru mântuirea sufletelor. Simţea că Domnul îl călăuzea să înceapă lucrarea creştină pe care tânjea să o facă şi, de vreme ce Societatea Misionară din Londra nu vedea potrivit să-l trimită fără să aibă instruirea necesară, el s-a hotărât să se ducă fără întârziere şi să se încreadă în Dumnezeu pentru susţinere. La scurt timp după aceea a devenit pastor al Capelei Ebenezer din Teignmouth, Devonshire. După aceea a urmat căsătoria lui cu dra Mary Groves, o domnişoară din Devonshire. Ea a fost întotdeauna în acelaşi gând cu soţul ei şi viaţa lor maritală a fost foarte fericită. La scurt timp după căsătorie a început să aibă remuşcări în conştiinţa lui din pricina faptului că primea un salariu exact şi în privinţa închirierii stranelor din biserica sa. Simţea că cea din urmă era acelaşi lucru cu a da cel mai bun loc „omului cu inel în deget”, iar fratelui mai sărac locul de la picioare; iar partea cu salariul era ca şi cum lua bani de la cei care nu dădeau „cu bucurie” sau „în măsura în care Domnul le dădea succes”. A întrerupt aceste două obiceiuri. El şi soţia lui îşi spuneau nevoile numai Domnului. Ocazional se împrăştiau zvonuri că sufereau de foame; dar chiar dacă uneori, credinţa le era încercată, venitul lor a fost mai mare decât înainte. El şi soţia lui dădeau cu mărinimie tot ce era peste nevoile lor prezente şi se încredeau în Dumnezeu pentru „pâinea cea de toate zilele”. 

Müller a predicat în multe oraşe din jur şi multe suflete au venit la Hristos în întâlnirile lui. În 1832, a simţit puternic că lucrarea lui Teignmouth se sfârşise, şi când s-a dus la Bristol în acelaşi an, a avut un sentiment la fel de puternic că Domnul vroia ca el să lucreze acolo. Când Duhul, Cuvântul şi providenţa lui Dumnezeu sunt în armonie, putem fi destul de siguri că Domnul este Cel care ne călăuzeşte, fiindcă acestea trei sunt totdeauna în armonie şi nu pot fi în dezacord. Müller nu s-a simţit doar călăuzit de Domnul să lucreze în Bristol, ci providenţa lui Dumnezeu deja deschisese drumul, şi aceasta părea a fi în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. 

Müller şi-a început strădaniile în Bristol în 1832, în calitate de pastor asociat al prietenului său dl Craik, care fusese chemat în acel oraş. Fără salarii sau strane închiriate, eforturile lor au fost nespus binecuvântate la Capelele Gideon şi Bethesda. Numărul de membri s‑a mărit de patru ori mai mult într-un scurt timp. La zece zile după deschiderea Bethesdei, era prezentă o mulţime atât de mare care căuta calea mântuirii încât a fost nevoie de patru ore în care să li se slujească. Aceste biserici, deşi se numeau non-denominaţionale, erau în general puse alături de oamenii cunoscuţi în mod uzual drept „Fraţii din Plymouth”. Müller a continuat să le predice atâta timp cât a trăit, chiar şi după ce şi-a început măreaţa lucrare cu orfanii. La moartea lui, avea o congregaţie de aproape 2000 de persoane la Capela Bethesda. 

În 1834, dl Müller a început Instituţia de Cunoaştere a Scripturii Acasă şi în Străinătate. Scopul ei era să ajute şcolile de zi creştine, să sprijinească misionari, şi să răspândească Scriptura. Instituţia aceasta, fără sprijin lumesc, fără să ceară ajutor de la cineva, fără să facă datorii, fără comitete, fără semnatari sau membri, ci numai prin credinţă în Dumnezeu, a obţinut şi a debursat o sumă nu mai mică de 1 500 000 de lire (7 500 000 de dolari) până la moartea dlui Müller. Suma aceasta a fost cheltuită pentru orfelinat. Până la moartea dlui Müller, 122 000 de persoane învăţaseră în şcolile sprijinite cu aceste fonduri; şi aproximativ 282 000 de Biblii şi 1 500 000 de Nou Testamente fuseseră distribuite prin intermediul acestor fonduri. De asemenea, 112 000 000 de cărţi religioase, pamflete şi tractate s-au pus în circulaţie; misionari din toate părţile lumii au fost ajutaţi, şi nu mai puţin de 10 000 de orfani au fost îngrijiţi prin intermediul acestor fonduri. 

La vârsta de 70 de ani, dl Müller a început să facă mari tururi de evanghelizare. A călătorit 200 000 de mile, mergând prin lume şi predicând în multe ţări şi în multe limbi diferite. Vorbea frecvent în faţa a 4500 sau 5000 de persoane. De trei ori a predicat în lungul şi-n latul Statelor Unite. Şi-a continuat tururile evanghelistice sau misionare până la vârsta de 90 de ani. A estimat că în timpul acestor 17 ani de lucrare evanghelistică, a vorbit la aproximativ trei milioane de oameni. Toţi banii pentru aceste cheltuieli au fost trimişi ca răspuns la rugăciunea credinţei. 

Cea mai măreaţă dintre toate iniţiativele lui Müller a fost ridicarea şi întreţinerea marilor orfelinate din Bristol. A început această lucrare cu numai doi şilingi (50 cenţi) în buzunar; dar ca răspuns la rugăciune şi fără a-şi face nevoile cunoscute oamenilor, a primit mijloacele necesare de a ridica marile clădiri şi de a hrăni orfanii zi de zi timp de 60 de ani. În tot acest timp, copiii nu au fost forţaţi să sară peste nicio masă, şi dl Müller a spus că dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi luat-o drept dovadă că Domnul nu mai vroia ca acea lucrare să continue. Uneori, ora mesei se apropia şi ei nu ştiau de unde avea să vină hrana, însă Domnul a trimis-o totdeauna la vremea potrivită, pe parcursul celor 20 000 de zile, sau mai mult, în care dl Müller a fost în conducerea caselor.