Cookies ne ajuta la livrarea serviciului. Folosind serviciul nostru, consemnati la utilizarea cookies-urilor. Mai multe

Bogățiile nepătrunse ale lui Hristos Ivan Plett

Vignette_bog__iile_nep_trunse

Indisponibila

Categorii
ISBN
978-606-8895-41-3
Disponibilă din
25 Iulie 2020
Numar pagini
139
Dimensiuni
14,8 x 21
Preț
15.0 RON

„Ce privilegii îți oferă credința ta? Care este semnul distinctiv al aleșilor lui Dumnezeu?” - aceste întrebări îi erau adresate deseori lui Ivan Petrovici Plett în anii în care s-a aflat în condiții dificile de detenție. În perioada anilor 1968-1986, a fost judecat de trei ori și condamnat ca predicator al Evangheliei, ca conlucrător al tipografiei clandestine „Creștinul”, ca slujitor al Bisericii, care s-a consacrat în lucrarea de evanghelizare. 

Unii deținuți ar spune că cei unsprezece ani petrecuți după sârma ghimpată sunt pierduți și că ar trebui șterși din viață. Și cum ar putea fi îndreptățiți acești ani marcați de înjosire și privațiune de libertate, ani de muncă istovitoare în lagăre și camere oribile de pușcării, ani de foamete și frig, ani de văduvie amară pentru soție, care a crescut nouă copii în lipsa soțului? 

Cugetând la întrebările care îi erau adresate, Ivan Plett a ajuns să descopere și să se adâncească în bogățiile nepieritoare ale vieții creștine. 

Așa a luat naștere această carte. 

Ea a fost scrisă în celulele închisorii unde, din cauza camerelor ticsite de deținuți, puteai sta doar așezat, strâns lipit unul de altul, în puținele ore libere care erau permise după regimul penitenciarelor. Primul manuscris al cărții a fost expediat în mod tainic „la libertate” prin soldații de escortă, dar nu a ajuns în mâinile prietenilor credincioși. A doua copie a fost scrisă foarte mărunt, ca să poată trece de restricțiile cenzurii lagărului și să ajungă la lumina libertății în câteva plicuri. 

După ce a fost eliberat din detenție în anul 1988, Ivan Plett a prelucrat și a transmis manuscrisul său misiunii creștine Friedensstimme. Cu o deosebită bucurie, noi împlinim dorința inimii autorului: de a face cunoscut cititorului însemnătatea bogățiilor noastre în Hristos.
Firea pământească

Răscumpărarea omului

Natura duhovnicească:
   1. Hristos
   2. Dragostea
   3. Unitatea
   4. Pacea lui Dumnezeu
   5. Slobozenia
   6. Bucuria
   7. Slava
   8. Râvna în slujire
   9. Noi și Legea
 10. Ghetsimani, Golgota și noi
 11. Învierea lui Hristos și noi
 12. Creșterea în natura duhovnicească:
       a. Necesitatea creșterii
       b. Hrana duhovnicească
       c. Întristarea și smerenia
       d. Îmbogățirea față de Dumnezeu
       e. Ce împiedică creșterea
Firea pământească este asemenea unei mostre, după care putem aprecia natura diavolului. Oamenii firești își concentrează toată atenția asupra eului propriu, și caută să-și consolideze poziția, subjugându-i pe alții pentru a ieși în evidență. Firea are aceleași principii de comportament și în biserică. 

Satana L-a ponegrit pe Dumnezeu în ochii oamenilor, pentru ca aceştia să poată accepta ispita lui. Oamenii conduşi de natura firească au aceeaşi înclinaţie: ei îi acuză pe alţii pentru a se arăta pe sine mai buni. Dacă eu învinuiesc pe cineva pentru imoralitate, aceasta încă nu demonstrează că am un nivel moral mai înalt. Domnul Isus a spus: „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:5). Firea se preocupă nu atât de starea aproapelui, ci caută să înjosească pe alţii pentru a se arăta pe sine la un nivel mai înalt. „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18:9). 

Firea găseşte cuvinte de mustrare la adresa celor pe care în mod tainic îi invidiază, pentru că nu poate ajunge la acelaşi nivel ca ei. 

Principiul naturii fireşti este de a-ţi asigura mai întâi partea materială, iar apoi să pui lucrurile duhovniceşti în slujba celor pământeşti. 

La a doua ispită diavolul începe în același fel: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu...”. Prin aceasta el pune la îndoială că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Îi sugerează să Se autoconfirme printr-un semn supranatural. Adevărul duhovnicesc devine dependent de un fenomen pământesc. Astfel, pământescul se consolidează ca adevăr, iar duhovnicescul se confirmă în dependenţă de manifestarea lui în lumea materială. Aceasta este o distorsionare a princiipiilor Universului. 

Dumnezeu promite să îngrijească de toate necesităţile omului, dar nu Se „angajează” să îndeplinească poftele firii pământeşti, care totdeauna Îl ispitesc pe Dumnezeu. ,,Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, cari au pierit prin şerpi” (1 Corinteni 10:9). 

Dumnezeu nu intră în asociaţie, în legământ, în uniune cu lumea pentru a acţiona în comuniune cu ea. El are putere să predispună inima cârmuitorilor şi a dregătorilor, ca ei să nu constrângă pe poporul Său. Însă niciodată Dumnezeu nu pune în fruntea Bisericii pe guvernanţii lumii. Nici Biserica nu poate să fie condiţionată de influenţa mai marilor lumii acesteia. Domnul Isus ne învaţă: „Luaţi seama, să vă păziţi bine de aluatul Fariseilor şi de aluatul lui Irod” (Marcu 8:15). Din pasajul scris la Matei 16:6-12, înţelegem că aluatul simbolizează învăţătura. În Luca 12:1 găsim că aluatul fariseilor este făţărnicia. Nu avem o explicaţie directă ce înseamnă aluatul lui Irod, dar am putea deduce că este vorba despre învăţătura care susţine că autoritatea împăratului se extinde şi asupra orânduirii în Biserică. Dintotdeauna, împăraţii au căutat să-şi impună autoritatea în sfera credinţei şi să subjuge religia în folosul intereselor proprii. Acesta este păcatul lui Ieroboam (1 Împ. 13). La fel a facut şi Nebucadneţar, când a dat poruncă ca toţi să se închine în faţa chipului de aur. Dar slujitorii devotaţi ai lui Dumnezeu ştiu să răspundă provocării: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina înaintea chipului de aur, pe care l-ai înălţat! ” (Daniel 3:16-18). 

Firea se leapădă de cei a căror tovărăşie ar putea să le creeze dificultăţi şi probleme.  

Hristos nu-Şi va impune prezenţa acolo unde nu este dorit. 

Domnul îi iubeşte pe toţi cu o dragoste nemărginită, dar numai cei care răspund la dragostea Lui, pot avea părtăşie cu El. 

Totdeauna vor exista oameni fireşti în biserică, însă atunci când acestora li se dă posibilitatea de a influenţa atmosfera ei lăuntrică, slăbeşte frica de Domnul şi atmosfera duhovnicească între creştini. Ca rezultat apar certuri şi dezbinări, se pierde pacea şi rânduiala în biserică. Acest proces va continua până când provocatorii se smeresc cu căinţă şi lepădare de sine. Iar dacă nu se pocăiesc, va fi necesar să se ia măsuri disciplinare cu astfel de membri. În cazul în care firea a căpătat o autoritate atât de puternică, încât nu poate fi lichidată din mijlocul bisericii, membrilor spirituali nu le rămâne decât să iasă şi să formeze o comunitate separată, în care Duhul Sfânt va avea libertatea să consolideze natura lui Hristos.
Adauga recenzie