Închinarea este giuvaerul pierdut în
evanghelismul modern. Suntem organizaţi; lucrăm; avem propriile noastre
agende. Avem aproape totul, dar există un lucru pe care bisericile,
chiar şi bisericile evanghelice, nu îl au: acesta este abilitatea de a
se închina. Nu cultivăm arta închinării. Este singura nestemată
strălucitoare care s-a pierdut în biserica modernă, iar eu cred că
trebuie să o căutăm până o vom găsi.
Acum, noi am fost făcuţi pentru a ne închina, dar Scripturile ne mai
spun şi altceva. Ne spun că omul a căzut şi nu şi-a păstrat starea
iniţială; că a pierdut slava originală a lui Dumnezeu şi a dat greş în
împlinirea scopului creaţiei, astfel că acum, el nu se închină în felul
în care Dumnezeu a intenţionat ca el să se închine. Toate celelalte îşi
îndeplinesc menirea; florile încă sunt parfumate şi crinii sunt încă
frumoşi; albinele caută încă nectar printre flori, păsările tot cântă în
corul lor de mii de voci într-o zi de vară, iar soarele şi luna şi
stelele se mişcă pe orbitele lor, înfăptuind voia lui Dumnezeu.
Şi din ceea ce aflăm din Scripturi, credem că serafimii şi
heruvimii, puterile şi stăpânirile încă îşi îndeplinesc menirea – aceea
de a se închina Dumnezeului care le-a creat şi care a suflat în ele
suflare de viaţă. Numai omul stă îmbufnat în peştera lui. Numai omul, cu
toată inteligenţa lui sclipitoare, cu tot echipamentul lui uimitor, de
nedescris şi minunat, încă stă îmbufnat în peştera lui. El este fie
tăcut, fie, dacă deschide gura vreun pic, se laudă, ameninţă şi
blestemă; sau râde nervos, irascibil, sau umorul lui devine o mare
afacere, sau cântă fără bucurie.
Omul a fost făcut să se închine lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat omului o
harpă şi i a spus: „Uite, mai presus de toate creaturile pe care le-am
făcut şi le-am creat, ţie ţi-am dat cea mai mare harpă. La instrumentul
tău am pus mai multe coarde şi ţie ţi am dat o varietate de game, mai
mare decât am dat oricărei alte creaturi. Tu te poţi închina înaintea
Mea într-un fel în care nu o poate face nici o altă creatură.” Şi când a
păcătuit, omul a luat acel instrument şi l-a aruncat jos în noroi şi a
stat acolo timp de veacuri întregi, ruginit, stricat şi neacordat. Iar
omul, în loc să cânte la harpă precum îngerii, şi în loc să caute să se
închine lui Dumnezeu în toate activităţile sale, este egocentrist, se
focalizează asupra lui însuşi, stă îmbufnat, înjură, râde şi cântă, dar
toate acestea sunt fără bucurie şi fără închinare.