Charles Finney

Evanghelistul şi învăţătorul Americii, Charles Finney, s-a născut în Warren, Conneticut, însă doi ani mai târziu, familia lui s-a mutat în partea de nord a statului New York unde a primit şi educaţia de început. În tinereţe, a studiat Dreptul şi a practicat avocatura în Adams şi New York. În timp ce lectura comentariile lui Blackstone despre Drept, a observat foarte multe referinţe făcute la Scripturile Sfinte; Blackstone menţiona mereu Biblia ca fiind autoritatea supremă. Acest lucru l-a determinat pe Finney să-şi cumpere o Biblie şi, curând ajunsese să citească Biblia mai mult decât citea cărţi despre Drept. Cuvântul lui Dumnezeu a adus o convingere adâncă în sufletul său şi, pe 10 octombrie 1821, pe când se afla în pădure, s-a convertit la Hristos.

A început imediat să fie martor pentru Hristos şi, nu după mult timp, conducea întâlniri de trezire. Finney folosea practicile Noului Testament şi ajunsese să umple cele mai mari clădiri pe care le avea la dispoziţie şi să le păstreze mereu pline. Partea esenţială a lucrării sale evanghelistice este reprezentată de „cei nouă ani puternici” cuprinşi între 1824-1832, de-a lungul cărora a condus întâlniri de trezire pline de putere prin toate oraşele din partea de est a statului: Gouverneur, Rome, Utica, Auburn, Troy, Wilmington, Philadelphia, Boston şi New York. În timpul întâlnirilor sale din Rochester, New York, „locul a fost zguduit din temelii”; 1200 de oameni s-au alăturat bisericii prezbiteriene din Rochester; toţi avocaţii, doctorii şi oamenii de afaceri de seamă au fost mântuiţi; 40 de oameni dintre cei convertiţi s-au implicat în lucrare şi întregul specific al oraşului a fost schimbat. Ca urmare a acelei întâlniri, au izbucnit treziri în alte 1500 de sate şi oraşe.

A fost obligat să-şi întrerupă lucrarea evanghelistică din cauza sănătăţii distruse şi, după mulţi ani în care a fost pastor în New York, predicând despre trezire, a devenit preşedintele Colegiului Oberlin din Ohio unde a ţinut prelegeri până la moarte. Mii de oameni au răspuns invitaţiilor lui publice de a-L primi pe Hristos.

Convertirea: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.

Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.

În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.

A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.

Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:

-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”

La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.

Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.

Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.

În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:

-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.

Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.

Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?

Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:

-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Ţie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!

Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.

Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.

Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:

-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.

În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.

-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.

Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.

Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?

Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.

După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.

Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.

Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.

Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.

Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.

Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:

-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!

Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.

-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.

-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă.

După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:

-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.

El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.

În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.

După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.

Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:

-Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.

Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.

Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.

Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:

-Te îndoieşti?

-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.

Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.

În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.

În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.

Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:

-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.

Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.