Dragostea şi roadele ei

Despre dragoste e adevărat în mod particular faptul că se află deasupra principiului egoismului. Cu toate că orice dragoste adevărată caută şi urmăreşte binele celor care sunt iubiţi, totuşi, orice altă dragoste, cu excepţia acesteia, îşi are ca bază, într-un sens, principiul egoismului. Aşa stau lucrurile în cazul afecţiunii naturale care o simt părinţii pentru copiii lor şi cu dragostea pe care o au rudeniile unele pentru altele. Dacă facem excepţie de impulsurile instinctului, dragostea de sine e izvorul principal al ei. Din cauză că oamenii se iubesc pe sine înşişi, iubesc şi acele persoane şi lucruri de care sunt legaţi şi despre care socotesc că li se potrivesc, şi de care, prin ordinea societăţii, depind interesele şi onoarea lor. La fel se întâmplă în cazul celor mai strânse prietenii care există între oameni. Dragostea de sine este izvorul din care se nasc. Uneori, recunoştinţa naturală pentru binele care li s-a făcut din partea altora sau pentru beneficiile primite din partea lor, îi predispune pe oameni, prin canalul iubirii de sine, la un respect similar faţă de cei care le-au arătat bunătate şi prin care le-au fost promovate interesele. Şi uneori oamenii naturali sunt aduşi la o prietenie cu alţii din cauza calificărilor pe care le văd sau le găsesc în aceştia, şi care cred că vor contribui la promovarea binelui lor temporar. Dacă observă că alţii sunt predispuşi la a le arăta respect şi îi cinstesc, atunci dragostea faţă de onoarea proprie îi va face să se împrietenească cu aceştia; sau dacă îi văd că manifestă generozitate faţă de ei, atunci dragostea faţă de profitul propriu îi va predispune la prietenie pe această bază; sau dacă găsesc în ei potrivire în ce priveşte dispoziţiile lăuntrice sau manierele, dragostea de sine îi va înclina spre prietenie cu aceştia din cauza plăcerii pe care o resimt în compania acestora sau din cauză că această potrivire cu ei în temperament poartă cu ea aprobarea temperamentului şi a căilor lor. Şi există multe alte căi în care dragostea de sine este sursa acestei iubiri şi prietenii care se naşte adeseori între oameni. Marea parte a acestei iubiri din lume se naşte din acest principiu şi, de aceea, nu trece dincolo de ce e natural. Iar natura nu te poate conduce dincolo de dragostea de sine, ci tot ce fac oamenii, într-un fel sau altul, creşte din această rădăcină. 

Pe când dragostea divină despre care este vorba în textul nostru este ceva situat deasupra iubirii de sine, e ceva supranatural, fiind deasupra şi dincolo de ceea ce e natural. Nu e o tulpină ce creşte din rădăcina iubirii de sine, ca în cazul afecţiunii naturale, a prieteniei lumeşti, a iubirii pe care o au oamenii lumeşti unii pentru alţii. Ci, după cum dragostea de sine este rezultat al principiilor naturale, tot aşa, dragostea divină este rezultat al principiilor supranaturale. Cea de pe urmă e de un fel mai înalt şi mai nobil decât orice plantă care creşte natural într-un asemenea sol cum e inima omului. E o plantă mutată în sufletul grădinii cerului de către Duhul cel sfânt şi binecuvântat al lui Dumnezeu, aşa că îşi are viaţa în Dumnezeu şi nu în sine. De aceea, nu există o altă iubire care să se găsească atât de sus deasupra principiului egoist cum e dragostea creştină; nicio iubire nu e atât de liberă şi de dezinteresată, şi prin manifestarea căreia Dumnezeu este iubit atât de mult pentru ce este în Sine Însuşi, iar oamenii sunt iubiţi, nu din cauza relaţiei lor faţă de sine, ci a relaţiei la Dumnezeu ca şi copiii ai Lui, fiind iubiţi ca cei care sunt creaturile puterii Sale şi aflate sub influenţa Duhului. De aceea, dragostea divină, deasupra oricărei alte iubiri din lume, este contrară unui duh egoist. Cealaltă iubire, cea naturală, poate fi în anumite aspecte contrară egoismului, în măsura în care poate, şi adeseori se întâmplă să-i mişte pe oameni la o generozitate şi bunătate faţă de cei pe care îi iubeşte; totuşi, în alte aspecte, ea e în acord cu un duh egoist, deoarece, dacă îi urmărim originile, ea creşte din aceeaşi rădăcină, şi anume din principiul iubirii de sine. Pe când dragostea divină îşi are izvorul acolo unde se găseşte rădăcina ei – în Isus Hristos; aşa că nu e din lumea aceasta, ci de sus; şi tinde înspre acolo de unde a venit. Şi, după cum nu creşte din sine, nici nu tinde spre sine. Îşi găseşte plăcerea în onoarea şi în slava lui Dumnezeu, iubindu-L pentru ce este El nu doar pentru binele propriu; şi urmăreşte şi îşi găseşte plăcerea în binele oamenilor, de dragul lor şi de dragul lui Dumnezeu. Iar faptul că dragostea aceasta divină reprezintă, într-adevăr, un principiu mult superior şi contrar unui duh egoist, reiese şi din faptul că se revarsă chiar şi asupra duşmanilor; iar faptul că are natura şi tendinţa de a se manifesta şi faţă de cei nerecunoscători şi răi, ba chiar a celor care ne fac rău şi ne urăsc – lucru care e în mod direct contrar tendinţei unui principiu egoist şi cu totul deasupra naturii – arată că e mai puţin de natură omenească decât divină.