Emoţiile religioase Jonathan Edwards

Vignette_coperta83

Disponibila

Categorii
ISBN
978-606-8000-52-7
Disponibilă din
20 Aprilie 2012
Numar pagini
415
Dimensiuni
14,7 X 21
Preț
25.0 RON

"Da mihi magistrum!". Nu trecea nicio zi, ne spune Ieronim, în care Ciprian din Cartagina să nu îi poruncească secretarului său: "Dă-mi maestrul!" Atunci, secretarul scotea vreun tratat al lui Tertulian - Tertulian, cu originalitatea şi profunzimea sa, cu gândirea sa comprehensivă şi plină de forţă, cu speculaţiile lui şi dialectica sa clară şi convingătoare. Oricine vrea să crească în harul şi cunoaşterea Domnului Isus Hristos, oricine vrea să citească drept în propria sa inimă şi vrea să afle ce cere Dumnezeu de la el, trebuie să spună despre "Emoţiile religioase": "Da mihi magistrum!" Este un sacrilegiu să critici o carte care se ridică la asemenea înălţimi şi care este atât de plină de înţelepciunea care vine de sus.

În paginile acestea, Jonathan Edwards a afirmat odată pentru totdeauna caracterul lăuntric şi spiritualitatea adevăratei religii. Ea este departe de o rutină mecanică a datoriei, ne asigură el; ea nu este o îndatorire rece şi atentă. Cei care îşi imaginează că este ceva sacerdotal şi sacramental se înşeală mult. Este mişcarea spre El, în iubire şi viaţă, a sufletului pe care l-a atins Dumnezeu şi în care locuieşte Dumnezeu. Este "mişcarea unui foc ascuns", tremurând în piept, încălzind toată inima, consumând zgura păcatelor noastre în flacăra lui fierbinte, curăţindu-ne, stimulându-ne şi transfigurându-ne până când - minune a minunilor! - ajungem aur ceresc, fin şi şlefuit.(Alexander Smellie)

Nu există nicio întrebare mai importantă pentru omenire şi care să privească mai mult interesele oricărui individ, ca aceasta: Care sunt trăsăturile distinctive ale celor care se bucură de favorul lui Dumnezeu şi care au dreptul la răsplata Lui veşnică? Sau, în alte cuvinte: Care este natura adevăratei religii? Si în ce constă semnele distinctive ale virtuţii şi sfinţeniei acceptate de Dumnezeu?

Suntem datori să ne străduim din toate puterile să discernem limpede, să hotărâm şi să stabilim o dată pentru totdeauna în ce constă adevărata religie. Până nu vom face acest lucru, marile treziri religioase vor fi de scurtă durată; până nu vom face acest lucru, ne putem aştepta la puţine lucruri bune din dezbaterile noastre aprinse, în conversaţiile şi în paginile tipărite, fiindcă nu ştim clar şi limpede pentru ce ar trebui să ne luptăm.

Scopul meu este să-mi aduc şi eu contribuţia şi să-mi folosesc toată îndemânarea (oricât de slabă ar fi ea) în scopul acesta, prin tratatul de faţă; trebuie să fac observaţia că scopul actual este oarecum diferit de scopul celorlalte cărţi pe care le am publicat, care doreau să arate semnele distinctive ale lucrării Duhului lui Dumnezeu, atât în cazul lucrării Sale obişnuite, cât şi al celei mântuitoare; însă acum doresc să arăt natura şi semnele operaţiunilor harului Duhului lui Dumnezeu, care le deosebesc de toate celelalte lucrări ce implică mintea omului, dar care nu au o natură mântuitoare. Dacă voi avea un succes cât de modest, sper ca acesta să ajute la promovarea intereselor religiei. Fie că voi reuşi să aduc lumină asupra acestui subiect, fie că nu, chiar dacă încercarea mea va fi criticată în aceste vremuri în care oamenii manifestă un asemenea spirit critic şi combativ; nădăjduiesc însă în îndurarea unui Dumnezeu plin de har, care va accepta sinceritatea strădaniilor mele; nădăjduiesc, de asemenea, în buna-credinţă şi în rugăciunile urmaşilor adevăraţi ai Mielului blând şi milos al lui Dumnezeu. (Jonathan Edwards)
Partea I - Despre natura emoţiilor şi importanţa lor în religie
I. Religia adevărată constă, în cea mai mare parte, în emoţii sfinte
II. Dovezi ale faptului că religia adevărată constă în emoţii
III. Deducţii pe baza acestei doctrine

Partea II - În care se arată semnele care nu reprezintă neapărat o dovadă sigură a faptului că emoţiile religioase sunt cu adevărat pline de har, ori nu
I. Faptul că emoţiile religioase sunt foarte puternice nu sunt un semn
II. Efectele mari asupre trupului nu sunt un semn
III. Fluenţa şi fervoarea nu sunt un semn
IV. Faptul că emoţiile nu sunt produse de noi nu este un semn
V. Faptul că vin însoţite de texte din Scriptură nu este un semn
VI. Faptul că au o aparenţă de dragoste nu este un semn
VII. Faptul că emoţiile religioase sunt de multe feluri nu este un semn
VIII. Bucuriile care apar într-o anumită ordine nu sunt un semn
IX. Timpul îndelungat şi zelul depus în îndeplinirea îndatoririlor nu este un semn
X. Multă laudă adusă lui Dumnezeu nu este un semn
XI. Încrederea mare nu este un semn sigur
XII. Mărturiile înduioşătoare nu sunt un semn

Partea III - În care se arată care sunt semnele distinctive ale emoţiilor cu adevărat sfinte şi pline de har
I. Emoţiile harului sunt produse de o influenţă divină
II. Obiectul lor este desăvârşirea lucrurilor divine
III. Ele se sprijină pe desăvârşirea morală a obiectelor
IV. Ele iau naştere prin iluminare divină
V. Ele sunt însoţite de o convingere sigură
VI. Ele sunt însoţite de smerenie evanghelică
VII. Ele sunt însoţite de schimbarea naturii
VIII. Ele produc şi promovează un temperament ca al lui Isus
IX. Emoţiile harului îmblânzesc inima
X. Ele au simetrie şi proporţii frumoase
XI. Emoţiile false îşi găsesc mulţumirea în ele însele
XII. Rodul emoţiilor religioase este practica creştină
1. Practica creştină este dovada cea mai importantă pentru ceilalţi
2. Practica creştină este dovada cea mai importantă pentru noi înşine
Deşi religia adevărată mai are şi altceva în afară de emoţii, totuşi, religia adevărată constă atât de mult în emoţii, încât nu poate exista fără ele. Cel care nu are emoţii religioase se află într-o stare de moarte spirituală şi e cu totul lipsit de influenţele puternice, dătătoare de viaţă şi mântuitoare ale Duhului lui Dumnezeu asupra inimii lui. După cum nu există o religie adevărată acolo unde nu există decât emoţii, la fel, nu există religie adevărată acolo unde nu există nicio emoţie religioasă.

A dispreţui şi a critica toate emoţiile religioase reprezintă calea de a închide uşa inimii lor în faţa oricărei religii adevărate şi de a-şi ruina sufletele.

Cei care condamnă manifestările intense ale emoţiilor în alţii e de aşteptat să nu aibă emoţii puternice în vieţile lor. Şi trebuie să ne gândim că cei care au emoţii religioase puţine au, cu siguranţă, şi puţină religie. Iar cei care îi condamnă pe alţii fiindcă au emoţii religioase, în timp ce ei nu au asemenea emoţii, nu au nicio religie.

Credinţa în Hristos care însoţeşte posesiunea vieţii veşnice este pentru oricine „vede pe Fiul, şi crede în El”, Ioan 6:40. Adevărata credinţă în Hristos este exercitată numai în măsura în care „privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului” şi „facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”, 2 Corinteni 3:18 şi 4:6. Cei în a căror minte nu străluceşte „lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu”, nu cred, 2 Corinteni 4:4. Credinţa neînsoţită de lumină spirituală nu este credinţa copiilor luminii şi ai zilei, ci e încrederea falsă a copiilor întunericului. De aceea, a-i îndemna şi a-i grăbi pe oameni să creadă, fără lumină sau vedere spirituală, înseamnă a-l ajuta mult pe prinţului întunericului în înşelătoriile lui.

Cei care insistă asupra faptului că oamenii trebuie să trăiască prin credinţă, când nu au parte de nicio experienţă şi se află într-o stare foarte rea, au şi noţiuni foarte absurde referitoare la credinţă. Prin credinţă ei înţeleg încredinţarea lor că se află într-o stare bună. Astfel, ei consideră că este un păcat îngrozitor să se îndoiască de starea lor, oricare ar fi ea, şi orice lucruri rele ar face, fiindcă această îndoială reprezintă pentru ei păcatul cel mare şi hidos al necredinţei; după ei, cel mai bun om şi cel care Îl onorează cel mai mult pe Dumnezeu este acela care îşi menţine speranţa cu privire la starea lui bună, cu cea mai mare încredere şi neclintire, atunci când are parte de cea mai puţină lumină sau experienţă; aceasta înseamnă a afirma că atunci când se află în cele mai rele şi mai păcătoase stări sau căi, sunt cel mai bine; căci pentru ei e evident că acesta e un semn că sunt tari în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu şi crezând în nădejde împotriva oricărei nădejdi.

Nu putem declara că anumiţi oameni s-au lepădat de Hristos şi trăiesc pe baza experienţelor manifestării harului numai din cauză că şi le însuşesc şi le folosesc ca pe nişte dovezi ale harului; fiindcă nu au alte dovezi pe care le-ar putea folosi. Dar putem afirma că oamenii trăiesc pe baza experienţelor lor atunci când fac din acestea o neprihănire proprie şi, în loc să privească la slava lui Dumnezeu şi la măreţia lui Hristos, îşi întorc ochii spre ei înşişi, concentrându-şi mintea asupra propriilor realizări şi experienţe înalte, şi asupra lucrurilor măreţe pe care le-au înfruntat, atunci când sunt strălucitori şi frumoşi în propriii ochii. După părerea lor, ei sunt bogaţi şi nu duc lipsă de nimic, şi cred că Dumnezeu îi admiră, aşa cum se admiră ei înşişi: aceasta înseamnă a trăi pe baza experienţelor, şi nu prin Hristos, şi în ochii lui Dumnezeu acest lucru este mai teribil decât imoralitatea celor care nu au nicio pretenţie că sunt credincioşi.

De obicei, cei care se grăbesc să eticheteze starea altor persoane, lăudându-se cu talentul lor extraordinar de discernământ şi deosebire în aceste probleme importante, de parcă totul ar fi limpede şi clar pentru ei, sunt nişte judecători slabi şi nişte sfătuitori primejdioşi. Ei trădează unul din următoarele trei lucruri: ori faptul că au prea puţină experienţă; ori că sunt persoane cu o judecată slabă; ori că au o măsură mare de mândrie şi încredere în sine, însoţite de ignoranţă în ceea ce priveşte propria persoană. Oamenii înţelepţi şi experimentaţi vor proceda cu multă precauţie în asemenea cazuri.

Şi câtă înălţare de sine şi aroganţă dovedesc sărmanii muritori ignoranţi, atunci când pretind că pot stabili şi şti cu certitudine cine este cu adevărat sincer şi neprihănit înaintea lui Dumnezeu, şi cine nu este!

Bucuria ipocriţilor are în vedere propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile şi în sentimentele lor înălţătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înşişi. După ce au primit ceea ce ei numesc descoperiri sau experienţe spirituale, mintea lor este fascinată de acestea, admirându-şi experienţele. Lucrul de care sunt fascinaţi şi înălţaţi în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumuseţea lui Hristos, ci frumuseţea experienţelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înşişi: ce experienţă minunată e aceasta! Ce descoperire măreaţă e aceasta! De ce lucruri minunate am parte! Astfel, ei aşează experienţele lor în locul lui Hristos şi a frumuseţii şi plinătăţii Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se bucură de experienţele lor admirabile; în loc să-şi hrănească sufletele cu lucruri exterioare lor, şi anume cu plăcerea dulce şi atractivă a lucrurilor prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria experienţă; ei îşi hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-şi propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experienţelor creştinilor; dar aceştia folosesc experienţele ca pe nişte semne pe care se bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a trăi pe baza experienţelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei, care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experienţelor, potrivit noţiunii corecte despre aceasta.

Sunt mulţi care spun mereu că sunt păcătoşi, dar care aşteaptă să fie priviţi ca nişte sfinţi renumiţi şi străluciţi de către alţii, crezând că li se cuvine; şi e periculos să susţii contrariul sau să te porţi cu ei altfel decât cu cei mai buni dintre creştini. Sunt mulţi care se plâng de inimile lor rele, de falimentele şi nevrednicia lor, care vorbesc de parcă s-ar considera cei mai din urmă dintre sfinţi; însă, dacă un pastor le-ar spune aceleaşi lucru în mod serios, în particular, şi ar da de înţeles că se teme că sunt nişte creştini nevrednici şi slabi, crezând că are motive serioase să se gândească la lipsa lor de rod spiritual, la nevrednicia şi falimentul lor, în comparaţie cu alţii, aceasta ar fi mai mult decât pot ei să înghită; s-ar considera foarte insultaţi şi ar fi în pericol să cultive resentimente faţă de un asemenea lucrător.

Există o pretinsă smerenie, o pretinsă moarte faţă de Lege şi golire de sine, care este unul din cele mai măreţe şi mai lăudate lucruri din lume. Sunt unii care se laudă mereu că au experimentat o lucrare amănunţită a Legii în inimile lor şi că nu se mai bazează pe fapte bune pentru mântuire; însă convertirea lor miroase mai mult a duh de îndreptăţire de sine decât tot ce am avut oportunitatea să observ vreodată. Iar unii din cei care se cred goliţi de sine şi care sunt încrezători că s-au smerit până în ţărână, sunt plini până la refuz de gloria propriei smerenii şi înălţaţi până la cer de opinia înaltă a propriei umiliri. Smerenia lor este o smerenie mândră, centrată pe sine, încrezătoare, de paradă, gălăgioasă, îngâmfată. Se pare că stă în natura mândriei spirituale să-i facă pe oameni mândri şi ostentativi cu privire la umilinţa lor. Acest lucru apare la primul născut al mândriei printre fiii oamenilor, care se numeşte „Sfinţia sa”, şi anume „omul fărădelegii”, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e vrednic de închinare; el se numeşte „robul robilor”; şi, ca să se dea în spectacol cu umilinţa lui, spală picioarele unui mare număr de săraci la intrarea sa în funcţie.

Cu totul altceva înseamnă să te goleşti de sine şi să fii sărac în duh şi cu inima zdrobită; acest lucru are cu totul alte efecte decât şi le imaginează mulţi. E uimitor să vezi cât de mulţi sunt înşelaţi cu privire la ei înşişi în această privinţă, imaginându-şi că sunt foarte smeriţi în timp ce ei sunt cei mai mândri, când purtarea lor este nespus de trufaşă. În niciun alt lucru nu se vede atât de clar înşelăciunea din inima omului ca în această mândrie spirituală şi în neprihănirea de sine. Subtilitatea lui Satan apare în toată strălucirea ei în această manipulare a persoanelor care suferă de acest păcat. Şi poate că un motiv al acesteia este faptul că aici are cea mai mare experienţă; el ştie cum să se ajungă la aceasta; el e familiarizat cu izvoarele ei secrete: a fost păcatul lui. Experienţa oferă un avantaj mare în conducerea sufletelor, spre bine sau spre rău.

Adevărata religie îi predispune pe oameni să caute să fie mult timp singuri în locuri retrase, pentru meditaţie sfântă şi rugăciune.

După cum Iosif nu a vrut să se facă cunoscut fraţilor săi care l-au vândut, până când Beniamin, copilul preaiubit al familiei, cel de care s-a despărţit cel mai greu, nu a fost adus; nici Hristos nu Îşi va revela dragostea faţă de noi până nu ne despărţim de cele mai dragi pofte şi până nu ajungem să îndeplinim cele mai dificile îndatoriri şi cele care ne inspiră cea mai mare aversiune.

Evlavia nu constă într-o inimă care intenţionează să facă voia lui Dumnezeu, ci într-o inimă care o face.

Oamenii care trăiesc tot timpul în păcat, dar care se măgulesc singuri declarând că vor merge în cer sau aşteptând să fie primiţi ca nişte persoane cu o viaţă şi o practică sfântă, se comportă de parcă şi-ar bate joc de Judecătorul lor.
Adauga recenzie