Martyn Lloyd Jones

David Martyn Lloyd Jones s-a născut pe 20 decembrie 1899 în Cardiff, Ţara Galilor, fiind al doilea copil dintr-o familie cu trei băieţi. Când avea cinci ani, familia s-a mutat în satul Llangeitho, Cardiganshire, loc pe care l-a îndrăgit foarte mult. Copilăria lui a fost relativ tihnită, până într-o noapte din ianuarie 1910 când casa în locuiau a luat foc şi a fost complet distrusă, lucru ce avea să influenţeze hotărâtor viaţa întregii familii. Rutina vieţii copiilor Lloyd-Jones s-a sfârşit într-o seară de ianuarie, în 1914, când tatăl i-a anunţat că trebuie să plece din Llangeitho din cauza unor mari dificultăţi financiare. În ciuda vârstei, Martyn a fost foarte împovărat de aceste probleme, căutând tot felul de soluţii împreună cu tatăl său; din această perioadă a datat hotărârea lui de a deveni medic, ca soluţie la problemele materiale ale familiei. Din cauza aceasta, parcă a ocolit multe lucruri comune tinerilor, şi el însuşi a spus mai târziu: „Nu am fost niciodată adolescent.” Au stat temporar in Tregaron, unde copiii au continuat şcoala, până când s-au putut muta în Londra, unde şi-au revenit din punct financiar după un timp. Aici Martyn a început să stdieze medicina la faimosul spital “St. Bartholomew”, în anul 1916.

Prin lucrurile care s-au întâmplat până atunci în viaţa lui, el a fost condus spre noua sa credinţă. Nu a fost un simplu capriciu voluntar şi iraţional ceea ce avea să-l facă diferit, ci mai degrabă, el fusese pregătit de anumite lucruri care l-au influenţat şi care, în cele din urmă, s-au dovedit irezistibile. Aceste „influenţe” au avut legătură cu evenimentele ce au întipărit în mintea sa de copil caracterul nesigur şi schimbător al vieţii în lumea aceasta. Casa pe care a văzut-o arzând în noaptea când avea zece ani era a treia casă în care locuise şi, nu numai că niciodată nu s-a simţit „aşezat” în noua casă pe care părinţii au construit-o, dar a şi devenit conştient că această lume nu poate oferi „o cetate stătătoare”. După moartea bruscă a fratelui său mai mare, Harold, de care fusese atât de ataşat, din 1918, Martyn a putut spune împreună cu poetul: „Ce umbre suntem şi ce umbre urmărim!” Moartea mult iubitului său tată, la patru ani mai târziu, a întipărit acelaşi adevăr. Un alt factor puternic din viaţa lui a fost conştienţa acută, pe care o avusese încă din copilărie, a „destinului” ce stă în spatele evenimentelor. Nu s-a îndoit niciodată de faptul că salvarea din incendiul nopţii de ianuarie 1910 a fost parte a unui scop mai înalt.

Pe lângă faptul că Lloyd Jones a abservat că toată lumea din jurul lui era o deşertăciune, un factor decisiv al convertirii lui a fost recunoaşterea crescândă a propriei păcătoşenii. Ceea ce apostolul Pavel numea „poftele gândurilor” – mândria, gelozia, invidia, răutatea, mânia, amărăciunea – toate sunt parte a aceleiaşi boli. Chiar şi în minte – cea mai înaltă facultate a omului – el a devenit nebun. Când Martyn a început să înţeleagă treptat acest fapt, pe la vârsta de 23 de ani, întreaga evaluare a vieţii sale s-a schimbat. A descoperit că dezbaterile pe teme religioase care îi plăceau atât de mult nu erau nimic altceva decât evidenţe ale depravării sale. Pe când predica spre sfârşitul vieţii sale despre „poftele gândurilor”, a făcut una dintre puţinele referiri la viaţa personală declarând: „În timp ce pregăteam această predică, am fost umplut de ură şi scârbă faţă de mine însumi. Privesc în trecut şi mă gândesc la ceasurile pe care le-am irosit în discuţii şi argumentări goale. Şi totul avea numai un singur scop: doar să-mi susţin punctul de vedere şi să arăt cât de isteţ eram eu.” Se referea la anii 1923-1924.

Iată câteva dintre mărturiile sale cu privire la convertirea lui şi trăirile premergătoare ei:

„Aveam nevoie de predicare care să mă convingă de păcat şi să mă facă să-mi văd nevoia, care să mă aducă la pocăinţă şi să-mi spună ceva despre regenerare. Dar nu am auzit niciodată aşa ceva. Predicarea din biserica noastră se baza întotdeauna pe presupunerea că toţi eram creştini şi că nu am fi fost acolo, în congregaţie, dacă n-am fi fost creştini.”

„Timp de mulţi ani am crezut că eram creştin când, de fapt, nu eram. Doar mai târziu mi-am dat seama că nu fusesem un creştin cu adevărat, şi am devenit unul. Până atunci fusesem doar un membru al bisericii mele şi participasem regulat la serviciile ei.”

„Condiţia necesară a unei cărări este că duce spre un drum. M-am abătut, m-am pierdut şi am obosit mergând pe multe cărări, dar am fost totdeauna conştient, aşa cum a fost şi Francis Thompson, că pe urmele mele era «câinele cerului». În cele din urmă, El m-a prins şi m-a dus pe «calea care duce la viaţă.»”

A aflat atât din Scriptură, cât şi din propria experienţă că era pur şi simplu mort faţă de Dumnezeu şi împotriva Lui. Şi-a dat seama că principiul conducător al centrării lui pe sine şi al egoismului din inima lui era dovada finală a naturii lui căzute şi a relaţiei lui greşite cu Dumnezeu. „Păcatul este exact opusul atitudinii şi vieţii care se armonizează cu «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.» Dacă nu faci asta, eşti un păcătos. Nu contează cât de respectabil eşti. Dacă nu trăieşti în totalitate pentru slava lui Dumnezeu, eşti un păcătos.” Dându-şi mărturia cu privire la propria-i experimentare a acestui adevăr, avea să spună mai târziu:

„Sunt creştin numai şi numai datorită harului lui Dumnezeu şi nu din pricina vreunui lucru pe care l-am gândit, l-am făcut sau l-am spus. El m-a făcut să văd că eram mort, «mort în greşelile şi în păcatele mele», un sclav al lumii, al firii pământeşti şi al diavolului, şi că în mine «nu locuieşte nimic bun», că eram sub mânia lui Dumnezeu şi mă îndreptam spre predeapsa eternă.”

„El m-a făcut să văd că adevărata cauză a tuturor problemelor şi necazurilor mele, şi a tuturor oamenilor, este o natură căzută şi rea care Îl urăşte pe Dumnezeu şi iubeşte păcatul. Problema mea nu era doar că făceam lucruri greşite, ci că eu însumi eram greşit chiar în centrul fiinţei mele.”

Cu alte cuvinte, dr. Lloyd Jones a ajuns să vadă că toată viaţa lui exterioară nu fusese altceva decât prefăcătorie: adevărul era de fapt că el căutase să fugă de Dumnezeu. Realizarea acestui fapt nu a venit în câteva zile, nici măcar în câteva săptămâni. El nu a stabilit nicio dată convertirii sale. A fost ceva progresiv.

Odată, pe când era singur în camera lui de studiu din casa familiei, i s-a descoperit dragostea lui Dumnezeu exprimată în moartea lui Hristos într-un aşa mod încât a fost copleşit. A văzut că tot ceea ce i se întâmpla în noua sa viaţă spirituală era datorită a ceea ce i se întâmplase mai întâi lui Hristos. Numai morţii Lui îi datora el noua relaţie pe care o avea acum cu Dumnezeu! Adevărul acesta l-a uimit şi, în lumina lui, nu a putut să facă altceva decât să cânte împreună cu Isaac Watts:

Chiar de-ar fi al meu tot tărâmul naturii,

Aşa ceva ar fi un dar mult prea mic;

Iubire atât de uimitoare, atât de divină,

Îmi cere sufletul, viaţa, totul...

Pe la începtul anului 1925 a început lupta interioară pentru a decide dacă va urma profesia de medic sau dacă va propovădui Evanghelia. Lupta aceasta a durat până în iunie 1926.

Există motive să credem că adâncul său simţ al nevredniciei înaintea lui Dumnezeu a fost unul dintre obstacolele esenţiale în calea unei convingeri clare că era într-adevăr chemat la slujirea Evangheliei. Iar rezolvarea finală a acestei dificultăţi nu a fost înlăturarea simţului de nevrednicie, ci convingerea că Dumnezeu îl iubea şi că îl mântuise, în ciuda a tot ce merita el. Mântuirea este oferită total separat de orice merit omenesc. A văzut cu mai multă claritate că Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”, şi acest lucru l-a făcut să înţeleagă „pasiunea pentru mântuirea sufletelor” pe are o vedea la Pavel şi la puritani, de care a fost profund influenţat. A cunoscut adevăratul înţeles al versetului din 2 Corinteni 5:14.

„Pavel este ca un om într-o menghină, iar menghina se îngustează şi se îngustează până când el este strâns. Ce îl strânge? «Dragostea lui Hristos ne constrânge.» Ce lucru uimitor – Evanghelia împăcării! Dragostea aceasta a lui Dumnezeu care Îl trimite pe singurul Său Fiu, ba chiar Îl face pe El păcat pentru noi!... Pavel a văzut lucrul acesta şi vrea ca toţi să-l vadă, să aibă parte în el, să se bucure de el şi să se laude cu el!”

Nu există cuvinte care să exprime mai bine ceea ce l-a condus pe Lloyd-Jones în slujrea Evangheliei. Pe lângă convingerea de păcat şi simţul profund al propriei nevrednicii, el a băut direct din izvorul dragostei răscumpărătoare. Vorbind despre ce a însemnat pentru el această dragoste în timpul anilor critici 1925-1926, a mărturisit la sfârşitul vieţii: „Trebuie să spun că în micuţa cameră de studiu din casa noastră de pe strada Regency, şi în biroul meu din spitalul St. Bartholomew, am avut nişte experienţe uluitoare. A fost în totalitate lucrarea lui Dumnezeu. Acolo am ajuns să cunosc ce înseamnă să fii cu adevărat umplut cu o bucurie negrăită şi plină de slavă.” După aceea a ştiut ce trebuie să facă în viitor cu privire la profesia lui. Era ca şi cum cineva luase decizia pentru el şi el nu se mai putea opune: „Autoritatea pe care o am ca predicator nu este rezultatul unei decizii personale. Mâna lui Dumnezeu a fost cea care m-a apucat, m-a scos şi m-a pus deoparte pentru această lucrare.”

După câteva luni de logodnă, în ianuarie 1927 s-a căsătorit cu Bethan Philips, care era medic chirurg şi care a renunţat de asemenea la slujba ei pentru a sluji împreună în Aberavon, în Ţara Galilor, ţara natală a amândurora. Împreună au avut două fiice, Elizabeth şi Ann.

Modul lui de predicare a devenit cunoscut în Marea Britanie şi America, fiindcă era foarte clar, sănătos din punct de vedere doctrinar, logic şi cu foc. În anul 1937, Lloyd-Jones a predicat în Philadelphia şi s-a întâmplat că G.Campbell Morgan era acolo. A fost atât de impresionat încât s-a simţit constrâns să-l cheme la Capela Westminister în Londra, ca asociat al său.

Lloyd a acceptat chemarea la Westiminister şi a slujit împreună cu G. Campbell Morgan până la pensionarea acestuia din 1943. Asocierea lui Morgan şi Lloyd Jones este un exemplu frumos pentru modul în care creştinii pot lucra împreună chiar dacă au păreri diferite în chestiuni secundare. G. Campbell Morgan era arminian, iar modul lui de expunere biblică, deşi era faimos, nu se ocupa de marile doctrine ale Reformei. Lloyd Jones mergea pe linia lui Spurgeon, Whitefield, a puritanilor şi a reformatorilor. Cu toate acestea, cei doi bărbaţi şi-au respectat poziţiile şi talentele, iar scurta lor asociere (Morgan a murit la sfârşitul Celui de-al Doilea război Mondial) a fost armonioasă şi a înaintat mult lucrarea lui Hristos în Londra.

După aceea Martyn Lloyd Jones a fost singurul pastor predicator timp de aproape 30 de ani. Primii ani de predicare la Westminister au fost plini de greutăţi atât din cauza războiului în desfăşurare (Capela Westminister este situată foarte aproape de Palatul Buckingham şi alte clădiri importante ale guvernului), cât şi din pricina unor tulburări din cadrul Capelei care au venit din partea celor care nu împărtăşeau punctul de vedere calvinist al lui Lloyd-Jones. După război, congregaţia a crescut rapid. În 1947, numărul celor care veneau duminica dimineaţa era de aproximativ 1500 de persoane, iar duminica seara 2000, deoarece oamenii erau atraşi de claritatea, puterea şi profunzimea doctrinară a predicării lui. Niciodată nu folosea glume sau inovaţii pentru a atrage atenţia. Asemenea lui Jonathan Edwards, el atrăgea audienţa prin simpla greutate şi intensitate a felului în care vedea Adevărul.

„Predicarea a fost lucrarea vieţii mele... pentru mine lucrarea predicării este cea mai înaltă, cea mai măreaţă şi cea mai glorioasă chemare pe care o poate primi cineva!”

De la început şi până la sfârşit, viaţa lui Martyn Lloyd Jones a fost un strigăt după profunzime în două domenii: profunzime în doctrina biblică şi profunzime în experienţa spirituală vitală. Lumină şi căldură. Logică şi foc. Cuvânt şi Duh. A luptat permanent pe două fronturi: pe de-o parte, împotriva intelectualismului mort, formal, instituţional, şi pe de altă parte, împotriva emoţionalismului supreficial, uşuratic, centrat pe om şi pe distracţie. El a văzut lumea într-o stare disperată fără Hristos şi fără nădejde; şi o biserică fără puterea de o schimba. Pentru el, singura speranţă era o trezire centrată pe Dumnezeu. „Trezirea este un miracol... ceva ce poate fi explicat numai ca fiind intervenţia directă a lui Dumnezeu... oamenii pot produce campanii evanghelistice, dar nu pot şi niciodată nu au produs o trezire.”

Lloyd Jones a avut suficiente experienţe extraordinare care l-au făcut conştient de faptul că ar face bine să fie deschis la ceea ce Duhul Sfânt ar putea face. De exemplu, Stacy Woods descrie efectul fizic al uneia dintre predicile lui:

„Într-un mod extraordinar, prezenţa lui Dumnezeu era în acea biserică. Personal am simţit ca şi cum o mână mă împingea printre rânduri. La sfârşitul predicii, nu ştiu din ce motiv, orga nu a funcţionat, doctorul s-a dus în sacristie şi toată lumea a rămas nemişcată. Cred că au trecut aproape zece minute până ce oamenii au regăsit puterea să se ridice şi, fără să vorbească unii cu alţii, au părăsit biserica în tăcere. Niciodată nu am fost martor, niciodată nu am experimentat o astfel de predicare cu o asemenea reacţie extraordinară din partea congregaţiei.”

A cunoscut din Biblie, din istorie şi din propria experienţă că lucrarea extraordinară a Duhului sfidează clasificările precise. „Modurile în care binecuvântarea poate veni sunt aproape nesfârşite. Trebuie să fim atenţi ca să nu le limităm sau să încercăm să le sistematizăm prea mult, sau, mai rău, să nu le mecanizăm.”

În 1968, la 68 de ani a avut o operaţie majoră şi, chiar dacă şi-a revenit total, a hotărât că era timpul să se retragă de la Westminister. Slujirea lui fusese mult binecuvântată de Dumnezeu. Avusese loc un torent constant de convertiri, dintre care multe au fost remarcabile, şi, mai presus de toate, o mare varietate de oameni din toate domeniile vieţii fuseseră învăţaţi lărgimea şi adâncimea doctrinei creştine.

În cei 12 ani de după retragerea sa, a continuat să predice la conferinţe, şi-a dedicat mare parte a timpului pentru a consilia tineri slujitori, şi pentru a răspunde la scrisori. Totuşi, lucrarea principală din timpul acesta a fost aceea a scrierii.

Spre sfârşitul lunii februarie 1981, cu o mare pace şi nădejde plină de siguranţă, el a considerat că lucrarea sa pământească se încheiase. A spus familiei care era cu el: „Nu vă rugaţi pentru vindecare; nu încercaţi să mă trageţi înapoi de la glorie!” Duminică, 1 martie 1981, a păşit în slava despre care predicase atât de adesea, pentru a-L întâlni pe Mântuitorul pe care L-a propovăduit cu atâta credincioşie.

Afișez cărțile 13 - 24 din 27.