Thumb_thumb_autor24 În cel mai înalt sens, David Martin M’Intyre a fost un om al rugăciunii. A trăit în prezenţa lui Dumnezeu. Totuşi, ar fi o greşeală majoră să ne imaginăm că era „atât de ceresc încât nu era de niciun folos pământesc.” Era un mistic practic. Asemenea lui Moise, el a coborât de pe muntele comuniunii cu Dumnezeu, cu faţa strălucitoare şi, în puterea divină, a devenit un mare lider al multora.

NAŞTEREA ŞI NAŞTEREA LUI DIN NOU

Autorul acestei cărţi şi al multor altora a fost fiul unei case parohiale, născut în Monikie, Angus, în anul 1859. El spune despre acei primi ani: „Am crescut într-un cămin creştin – un copil obişnuit, cu un sens potrivit pentru ceea ce era corespunzător, şi fără abateri grave. Nu «ieşisem din staulul lui Dumnezeu». Cu toate acestea, eram dureros de conştient de faptul că nu intrasem în Împărăţia Dragostei Divine.”

A experimentat curând căutarea după Dumnezeu care, în anii ulteriori, s-a dovedit a fi căutarea lui Dumnezeu după el. Dar în acest timp, atingerea ţintei nu era foarte departe, căci curând un text familiar a trecut prin mintea lui ca o rază de lumină: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit.” Inima delicată a flăcăului a fost atunci predată irevocabil Domnului.

Imediat, fără să mai zăbovesc o clipă, mi-am odihnit sufletul în Hristos şi am avut pace. De atunci nu m-am îndoit niciodată de faptul că Domnul meu m-a înfiat. După aceasta au fost foarte puţine diferenţe în viaţa mea exterioară; dar schimbarea lăuntrică a fost măreaţă. Acum începeam să mă bucur în Dumnezeu, Mântuitorul meu şi nu am pierdut niciodată mângâierea acelui ceas binecuvântat. Deşi plâng când îmi aduc aminte de dezamăgirile cu care trebuie să fi atins adesea inima Răscumpărătorului, totuşi aproape pe tot parcursul vieţii, Dumnezeu a fost «încântarea bucuriei mele» şi am încredere că voi ajunge la Vara veşnică cu Primăvara iubirii mele dintâi intacte.

PRIMII LUI ANI

Cariera lui academică şi-a avut centrul în Edinburgh şi pe când era încă student a fost invitat să fie misionar în biserica St. John din Leith, sub conducerea lui dr. Kelman, tatăl faimosului slujitor de la biserica St. George din Edinburgh. După aceea a avut scurte experienţe în diferite locuri – Dundee, Willesden şi pe străduţa Drury din Londra – până când a fost pus în conducerea unei extensii de biserică prezbiteriană engleză în College Park, din Kensal Rise, Londra. Doi ani de muncă serioasă au trecut repede şi studentul înflăcărat s-a întors la Edinburgh pentru a-şi încheia studiile teologice.

Acea biserică crescândă nu l-a uitat niciodată pe tânărul ei misionar. În timpul cursurilor din Edinburgh, Prezbiteriul din Londra a cerut un pastor principal la College Park. Congregaţia l-a chemat imediat. Nu acesta era idealul licenţiatului. El visa la o parohie de ţară. Dar destinul lui a fost altfel rânduit. Delegaţia care l-a întâmpinat l-a mişcat puternic: „Suntem un grup de oameni ale căror inimi au fost atinse de Domnul.” Aşa că David M. M’Intyre şi-a început cariera şi a fost ordinat la Biserica College Park din Londra în anul 1886.

SLUJIREA SA

Timp de cinci ani plini a rămas în Londra până când, în 1891, a fost chemat să fie colegul şi succesorul evlaviosului dr. Andrew A. Bonar, pe atunci în culmea influenţei sale. Biserica Finnieston era căminul evanghelizării şi, datorită ecoului ei din inima lui, slujitorul novice a îndrăznit să accepte invitaţia, fiind purtat de forţa circumstanţelor şi de providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, a Dumnezeului căruia el îşi dedicase întreaga viaţă fără rezerve.

Parteneriatul a durat doar cincisprezece luni, fiindcă a fost rupt de moartea slujitorului senior; însă viaţa nu este măsurată de timp. Impresiile lăsate asupra minţii şi duhului tânărului bărbat în acea scurtă perioadă au fost foarte adânci. Rămas ca singur păstor al unei turme distinse, a încercat să calce pe urmele sfinte ale paşilor colegului său mult iubit.

După aproximativ doi ani de la moartea regretată a lui Andrew A. Bonar, David M’Intyre s-a căsătorit cu Jane Christian Bonar, cea de-a treia fiică a regretatului său coleg senior. A fost o unire fericită. Cu ocazia jubileului său, el i-a adus următorul tribut plin de dragoste, în auzul ei: „Pentru mine ea a fost ca un înger al lui Dumnezeu.” Ea i-a împărtăşit lunga sa viaţă până la capăt şi a mai trăit aproape doi ani după el.

Ca unic slujitor la Finnieston, a ajuns un pastor ideal şi un predicator de seamă. Nu a fost niciodată un orator sclipitor sau o stea populară. Într-adevăr, niciodată nu şi-a dorit aşa ceva. Valorile lui erau în altă parte. Punctul lui forte era în expunerea devoţională a Cuvântului viu. Izvoarele sale erau totdeauna proaspete şi adânci. Modul în care transmitea mesajul era liniştit şi chiar controlat, dar sinceritatea minţii şi a duhului era dincolo de orice îndoială. El îşi trăgea săgeţile bine lustruite acasă, acolo unde mulţi predicatori mai înzorzonaţi dădeau greş. Această slujire la Finnieston, mult binecuvântată de Dumnezeu, a durat din 1891 până în 1915, când a devenit slujitor emerit împreună cu încântătorul lui coleg, rev. William Simpson, licenţiat în litere.

DIRECTORATUL SĂU LA INSTITUTUL BIBLIC DE PREGĂTIRE

În 1913 pe când era încă slujitor la Finnieston, dr. M’Intyre a acceptat invitaţia Directorilor de la Institutul Biblic de Pregătire din Glasgow de a-l succeda pe dl John Anderson în funcţia de director. Şi-a dat seama să era imposibil să fie implicat în două domenii în mod eficient şi, în 1915 a fost mulţumit să devină slujitor senior onorific la Finnieston şi să-şi dedice toate puterile pregătirii studenţilor pentru câmpul [de misiune] de acasă şi din afară. Şi-a îndeplinit minunat lucrarea.

Pe parcursul directoratului său, au trecut aproape o mie de studenţi prin colegiu, dintre care majoritatea au fost destinaţi câmpurilor de misiune de peste hotare. Scriitorul de faţă a venit pentru prima oară în contact cu directorul când acesta l-a invitat să devină lector vizitator în Teologie biblică şi sistematică, cu cinci ani înainte ca el (scriitorul de faţă) să-l succeadă în conducerea supremă a planului de studii. Era un conducător ideal.

Impresia lăsată asupra colegilor lui era totdeauna aceea că el le datora foarte mult datorită sprijinului lor. Rareori a dat vreunuia dintre noi ocazia să simţim cât de mult îi datoram noi lui. Îi plăcea să bea o cană de ceai la ora unsprezece şi, în zilele în care aveam prelegeri, dorea să stăm împreună. Atunci se ivea umorul lui tăcut. Dintre toţi oamenii, el era cel mai plin de înţelegere. Adesea, vorba lui era: „Îmi pare rău pentru asta.” Studenţii îl iubeau. Se îngrijea de toţi ca un tată. Poate că i-a răsfăţat, dar era o generozitate extremă vrednică de admirat şi de susţinut.

JUBILEUL LUI

Jubileul în slujire al rev. David M. M’Intyre, doctor în teologie, a fost celebrat în Biserica Finnieston în luna mai 1936. A fost o ocazie minunată. Atmosfera era încărcată de bucurie şi recunoştinţă.

Prieteni din toate părţile s-au adunat ca să-i aducă onoare celui căruia i se cuvenea onoarea. Membrul Parlamentului englez, Lordul Maclay, doctor în drept şi magistrat, a făcut prezentarea unui cec de 500 de dolari în numele adunării, văzute şi nevăzute. Congregaţia i-a dat o placă, făcută cu simplitate şi prelucrată în aur. Un pasaj însemnat de pe aceasta a fost următorul:

Ne bucurăm să ştim că influenţa slujirii tale s-a extins mult dincolo de graniţele iubitei tale Finnieston. Eşti foarte preţuit în toate bisericile ca evanghelist confirmat de Dumnezeu, ca erudit şi teolog iscusit în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, ca organizator al grupurilor de rugăciune dintre oamenii lui Dumnezeu, şi ca scriitor, ale cărui cărţi folositoare au dobândit o largă circulaţie şi, drept recunoaştere a tuturor acestora, spre marea noastră mândrie şi satisfacţie, Senatul oraşului Glasgow îţi oferă gradul de Doctor în Teologie.”

Multe au fost tributurile aduse în acea seară şi, ca răspuns, umilul laureat a ţinut un discurs memorabil care a dat la iveală mult din viaţa şi caracterul său atât cunoscute cât şi necunoscute până atunci. Nu era zgârcit când era vorba să-i laude pe alţii. Cuvintele sale de încheiere au fost foarte mişcătoare: „Slujirea mea trebuie să se apropie de final. Am intrat în acel tărâm care se întinde de-a lungul graniţei ţării Împăratului, unde, aşa cum ne spune John Bunyan, învoiala dintre Mire şi Mireasă este adesea reînnoită. Este un legământ al harului fără plată: El ne-a mântuit nu prin faptele neprihănirii săvârşite de noi, ci prin mila Sa. Bazat pe cuvântul Lui şi pe lucrarea Lui sfârşită, mă odihnesc.”

OMUL

Jubileul a fost celebrat în 1936. Dr. M’Intyre a trecut în slavă pe 8 martie 1938. Mesagerul care l-a chemat se tot apropia de ceva vreme. Doctorul în teologie devenise evident slăbit şi era supus unor atacuri severe de bronşită. Cu toate acestea, a apucat hăţurile cu bărbăţie şi şi-a condus treburile până la capăt. Şi-a dorit să moară făcându-şi lucrul obişnuit.

Singura dată când cronicarul de faţă i-a văzut natura paşnică fiind agitată a fost atunci când a fost ameninţat să fie despovărat de toată munca lui şi implorat să ia în considerare pensionarea. Era căsătorit cu lucrul lui. Prima caracteristică a omului ce putea fi observată era probabil aceea a unui muncitor neobosit. Absurditatea situaţiei era evidentă atunci când îi prevenea pe alţii să fie atenţi şi să se odihnească mai mult. Parohia lui era Biblia şi umbla în lungimea şi lărgimea ei cu paşi reverenţioşi şi competenţi. Fiind un artist al detaliului, a fost înzestrat cu o minte analitică mai mult decât cu una sintetică. Avea o pătrundere spirituală rară şi o putere aproape supraomenească de a discerne caracterul.

Cu toate acestea, el nu era în primul rând un om al treburilor, un om de afaceri, fiindcă deşi nu era nepriceput, valorile lui erau în altă parte, nu în lumea aceasta. Nu era ecleziastic, dar era un membru loial al bisericii. Un teolog neînfricat, doctorul era de neclintit în susţinerea fundamentelor evanghelice, totuşi, nu era nicidecum un obscurantist. Era un conservator progresist în doctrină şi nu era adeptul vreunei etichete teologice. Şcoala lui privată era vastul Nou Testament. Nu este nevoie să mai consemnăm aici faptul că David M’Intyre a fost în mod vădit un om al rugăciunii. El umbla şi vorbea cu Dumnezeu.

Ca scriitor a fost prolific. Fiind el însuşi un mare cititor, era mai presus de toate un iubitor de cărţi, iar contribuţia lui la literatura biblică şi devoţională este încă foarte mult preţuită. Dincolo de epistolele vii din multe ţări de azi în care dr. M’Intyre a scris cu un stilou plin de har, numeroasele lui cărţi îi menţin numele viu şi lasă amprenta minţii lui mistice asupra multor mii de cititori recunoscători.