Thumb_ravenhill Nu există oameni mari sau mici în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar credincioşi Lui şi necredincioşi Lui. - L.R. (1907-1994)

Lucy îi cânta şi se ruga pentru pruncul din pântecele ei. În ziua de 18 iunie, o moaşă a ajutat-o să îl aducă pe lume pe Leonard, al patrulea copil; l-a îmbăiat şi l-a îmbrăcat, apoi a ieşit încet din cameră, lăsând-o pe mamă singură cu băieţelul ei. Lucy şi-a întins mâinile peste copil şi s-a rugat: „Doamne, fă din acest băiat un predicator; dacă nu, nu-l lăsa să trăiască.” Apoi s-a îmbrăcat şi a plecat la întâlnirea săptămânală de rugăciune, luându-l şi pe Leonard cu ea. Leonard a participat, astfel, pentru prima dată la o întâlnire de rugăciune când avea doar două ore de viaţă.

Lucy era o creştină devotată şi o femeie a rugăciunii, însă Walter, soţul ei, era necredincios. Totuşi, Lucy a primit putere de la Domnul să nu îşi compromită credinţa, iar mama ei, Annie, a încurajat-o foarte mult. Vieţile celor două femei i-au arătat lui Leonard, încă din primii lui ani de viaţă, realitatea lui Dumnezeu. Deseori obişnuia să se furişeze la căsuţa bunicii lui doar pentru a o asculta cum cântă vechile imnuri metodiste pe care ea le ştia pe de rost. Mai târziu, Leonard a primit el însuşi o dragoste şi o preţuire pentru imnuri, dragoste pe care le-a imprimat-o şi tinerilor săi prieteni pe care muzica superficială contemporană nu îi ajuta să privească ţintă la Isus, la măreţia Sa, la preţul jertfei Sale şi nu îi îndemna să mediteze şi să pătrundă mai adânc în adevărurile biblice.

Când Leonard avea cinci ani, tatăl său a fost luminat de Dumnezeu prin David Matthews, un predicator care fusese martor al trezirii din Ţara Galilor şi care i-a devenit îndrumător şi prieten apropiat. Walter a fost convertit în mod minunat şi radical – lucrurile vechi din viaţa sa au plecat, şi toate lucrurile s-au făcut noi. Acum, Leonard avea şi un tată care să îl influenţeze spre binele său veşnic.

La vârsta de paisprezece ani, Leonard a devenit un credincios adevărat şi a ajuns la convingerea că Isus a murit pentru el personal. El a recunoscut că exemplul tatălui său a fost cel care l-a făcut să îşi pună mai multe întrebări şi să observe goliciunea şi lipsa de pasiune pentru lucrurile lui Dumnezeu din viaţa sa. A văzut că tatăl lui avea ceva ce el nu avea.

Întâlnirile de rugăciune la care participa au fost foarte folositoare pentru Leonard, pentru că a învăţat din experienţă realitatea vieţii creştine trăită zilnic. După convertire, a început să-L slujească pe Domnul în întâlnirile evanghelistice de pe străzi. La vârsta de optsprezece ani, Leonard a trăit o experienţă puternică a umplerii cu Duhul Sfânt. A primit o putere care i-a schimbat radical viaţa creştină şi viitorul său. Citirea Scripturii şi viaţa sa de rugăciune au căpătat consistenţă, crescând puternic în harul Domnului. În jurul vârstei de douăzeci de ani, a primit o biografie a lui David Brainerd. Această carte a avut o influenţă covârşitoare asupra sa şi a vieţii sale de rugăciune. A început să meargă în pădure şi să se roage, petrecând nopţi întregi singur cu Dumnezeu şi mijlocind pentru oraşul său, Leeds.

La vârsta de douăzeci şi trei de ani, Leonard lucra pe post de croitor, dar în acelaşi timp era din ce în ce mai implicat în lucrarea evanghelistică. Într-o zi, la finalul turei sale, în timp ce tăia materialul pentru un nou costum, a simţit adânc prezenţa lui Dumnezeu care îl convingea de faptul că trebuie să îşi părăsească imediat slujba. Cuvintele „Urmează-Mă” au fost atât de puternice încât aproape că s-a întrebat dacă a auzit aievea o voce. Şi-a pus jos foarfeca, metrul, şi-a împreunat mâinile în acea fabrică de opt mii de oameni şi a spus: „Doamne, Te voi urma; nu numai că nu mă voi întoarce, dar nici nu voi privi înapoi.”

În aceeaşi seară, Leonard a scris colegiului biblic Cliff pentru a petrece acolo un an. Ştia că acolo era un loc al evlaviei şi al autodisciplinei şi, mai mult decât orice, a simţit călăuzirea Domnului spre acel loc; a fost acceptat curând după aceea şi a ajuns la Cliff în octombire 1930. Pe vremea aceea, directorul colegiului era predicatorul Samuel Chadwick, cel care avea să îi influenţeze mult viaţa sa de rugăciune prin exemplul propriu. Acolo, pe lângă lucrurile pe care le-a învăţat şi în care a fost modelat, viaţa lui Leonard de închinare şi de rugăciune s-a intensificat. După ce a plecat de la colegiu, Leonard s-a avântat în lucrarea evanghelistică împreună cu Maynard James şi cu alţi tineri şi au început să străbată întreaga Anglie. Nu aveau maşină, bicicletă şi nici măcar un cal. Ei mergeau pe jos, din loc în loc, şi propovăduiau Evanghelia pe străzi. Amintirile cu privire la momentele de rugăciune petrecute cu prietenii săi evanghelişti i-au rămas vii întreaga viaţă: „Doi fraţi care călătoreau în echipa mea erau, pur şi simplu, prinţi ai rugăciunii. Eram şase tineri în acea echipă şi nu aveam, în total, nici măcar cinci dolari. Aproape în fiecare zi masa noastră consta într-o felie de pâine şi o jumătate de roşie. Am învăţat mai mult de la aceşti bărbaţi decât am învăţat vreodată de la vreun alt om. Ne întorceam de la întâlnirile de stradă unde eram loviţi cu pietre şi împroşcaţi cu apă, mâncam ceva şi spuneam: «Băieţi, după miezul nopţii ne vom ruga.»”

În septembrie 1939 s-a căsătorit cu Martha Wilson, o moaşă irlandeză cu patru ani mai tânără decât el. Curând, Domnul le-a dat trei băieţi – Paul, David şi Philip, care li s-au născut în diferite oraşe. Martha a renunţat la serviciu şi s-a dedicat total familiei sale, sprijinindu-l mult pe Leonard în lucrarea sa. Mai târziu, el a spus: „Fiecare mamă este o femeie de carieră.” După ce fiii lor au crescut, Martha a călătorit cu soţul ei peste tot pe unde mergea acesta. Căminul lor se distingea prin dragoste, soliditate şi autodisciplină. Când Leonard nu era acasă, Martha îi lua locul şi conducea timpul de părtăşie cu băieţii ei zilnic. Dacă te aflai pentru puţin timp în preajma lor, îţi dădeai seama de apropierea dintre ei şi nu aveai cum să nu vezi un exemplu de căsnicie plăcută Domnului. Cu toate acestea, Leonard nu vorbea despre ei, iar Martha îşi arăta dragostea faţă de familia sa prin duhul ei liniştit şi prin sprijinul sacrificial pe care i l-a dat lui Leonard. Mai târziu, ea avea să fie un exemplu pentru tinerele soţii apropiindu-le de ea, fiindu-le prietenă şi sfătuindu-le. Toţi puteau vedea că Duhul Sfânt rodea în ea multă blândeţe. Despre Leonard, Martha a avut următoarele cuvinte: „La amvon era un leu, iar în casă miel.”

În noiembrie 1951, Leonard a fost grav rănit într-un incendiu în Chicago. De atunci a trăit cu dureri constante, cu excepţia unei scurte perioade când Dumnezeu i-a permis să fie eliberat. Într-o zi, A.W. Tozer l-a vizitat la spital împreună cu un creştin chinez care fusese persecutat. Acesta din urmă i-a luat mâna lui Leonard în mâna sa şi, aplecându-se, i-a spus: „Domnul să îţi sfinţească cea mai adâncă durere.” Aceste cuvinte l-au ajutat pe Leonard mai mult decât toate celelalte pe care le-a primit în acele momente. Recuperarea sa a durat mult timp şi avea dureri continue. Într-o noapte, a deschis Noul Testament la Luca 7: „Nu Mi-ai dat apă, ..., nu Mi-ai dat sărutare, ..., capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn” şi a înţeles că în ciuda faptului că nu mai putea predica şi nici nu se mai putea ruga ca înainte din pricina durerilor, putea şi trebuia să facă ceea ce Dumnezeu ne cere tuturor – să se închine Lui. „Rugăciunea este preocuparea cu nevoile noastre, lauda este preocuparea cu binecuvântările noastre şi închinarea este preocuparea cu Însuşi Dumnezeu”, spunea el.

În viaţa lui Leonard au alternat perioadele intense de evanghelizare şi cele de păstorire. Între anii 1951 şi 1958 a mers anual în America, iar în anul 1958 Domnul l-a chemat să se mute permanent acolo. A început prin a păstori biserica Bethany, dar nu s-a oprit aici; fiindcă era o biserică a unei asociaţii misionare, Leonard a putut călători mult şi a putut ajuta şi alte biserici; deseori era invitat ca vorbitor la conferinţe în toată America.

Curând el avea să publice Why Revival Tarries (De ce întârzie trezirea), prima sa carte. Duhul Sfânt a uns cu adevărat această carte şi vieţile multor oameni, inclusiv ale predicatorilor, au fost zguduite şi binecuvântate prin ea. El a mai scris şi A Treasury of Prayer (O comoară a rugăciunii), Meat for Men (Carne pentru bărbaţi), Revival Praying (Rugăciunea pentru trezire), Tried and Transfigurated (Încercat şi transformat), America is too young to die (America este prea tânără ca să moară), Revival God’s Way (Trezirea după voia lui Dumnezeu).

În anul 1964, Domnul l-a călăuzit pe Leonard să se mute în New York pentru a-l ajuta pe David Wilkerson în lucrarea de acolo. Responsabilităţile lui erau de a predica, de a scrie, de a îndruma conducerea acestei lucrări şi de a scrie articole în revista lor, Crucea şi pumnalul. Viaţa de credinţă a lui Leonard nu îi permitea să fie dependent de oameni, ci doar de Dumnezeu. Într-o seară, un grup de oameni de afaceri creştini i-a oferit spijinul financiar şi ajutor în organizarea tuturor deplasărilor şi întâlnirilor viitoare conduse de Leonard. Însă el i-a refuzat, deoarece ar fi devenit proprietatea lor şi nu s-ar mai fi simţit liber să urmeze glasul Domnului. În timpul întregii sale lucrări a fost prietenul multor miliardari. Mulţi dintre ei i-au spus că are oricând acces la resursele lor, dar el nu a cerut niciodată niciun leu, decât de la Dumnezeu.

Scopul principal al lui Leonard, ca tânăr predicator, nu era atât de mult să fie un predicator, ci un om al rugăciunii. Viaţa lui de rugăciune şi de predicare era o revărsare a părtăşiei sale zilnice cu Dumnezeu. Leonard s-a rugat mai mult decât a studiat sau a citit. Seara obişnuia să doarmă câteva ore, iar la miezul nopţii se trezea şi petrecea cinci ore citind, meditând, închinându-se şi rugându-se în biroul lui.

„Rugăciunea lui era proaspătă, reală; puteai să ştii că se roagă în Duhul Sfânt, cu ungerea Sa, şi că are o legătură cu Dumnezeu neobişnuită. Era acel gen de rugăciune care îl mustră pe cel căldicel, care îl înflăcărează pe cel evlavios şi care îi inspiră pe toţi cei care au o inimă pentru Dumnezeu. Viaţa lui de rugăciune îi făcea pe ceilalţi să-şi dea seama că nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu aşa cum Îl cunoştea el. Se ruga cu un zel, cu pasiune şi cu lacrimi date de Dumnezeu. Prioritatea lui o constituia rugăciunea privată, dar se ruga săptămânal şi cu alţi credincioşi.” „Rugăciunea nu era o parte a vieţii sale; era însăşi viaţa sa.”

În anul 1979, Leonard a vizitat pentru a treia oară biserica păstorită de Charles Stanley şi a rămas acolo o lună. Iată ce a relatat el despre lucrarea făcută de Duhul Sfânt în acel loc:

„Am predicat câteva săptămâni în Atlanta. Acolo este o biserică bună, iar Charles Stanley este un pastor minunat şi un lucrător profetic. La întâlniri participau 7 500 de oameni, deşi capacitatea sălii era de doar 3 500 de locuri. Am predicat despre cam tot ce ştiam şi unele lucruri pe care nu le ştiam. Întâlnirile durau până la miezul nopţii şi a trebuit să amplasăm microfoane în biserică, astfel încât oamenii să îşi poată spune mărturiile. După o astfel de seară, m-am întrebat despre ce să predic la următoarea întâlnire. Atunci, la ora 2 noaptea, am simţit că Domnul îmi spune: «Predică despre fiul risipitor.» I-am spus Domnului: «Pastorul spune că biserica lui a fost curăţită din nou şi din nou, iar eu să predic despre fiul risipitor?» Aveam îndoieli, dar am făcut-o. Am predicat despre doi fii risipitori – unul care a plecat într-o ţară îndepărtată şi unul care a rămas acasă şi care, şi el, a cheltuit tot ce avea. Fratele mai mare a zis: «De ce nu mi-ai dat viţelul îngrăşat?» Tatăl i-a răspuns: «Nu pot face asta. Toată cireada este a ta. Fratele tău şi-a primit banii cash, iar pământul a rămas al tău; dar tu nu ai făcut nimic cu el.»

În mijlocul acestui mesaj am spus: «Ştiţi, sunt mulţi taţi risipitori aici. Vă trimiteţi copiii la şcoli creştine ca să nu trebuiască să mai aveţi un altar în familie. Câţi dintre voi sunteţi împăraţi şi preoţi în casele voastre? Vă deschideţi voi Biblia în fiecare zi pentru a vă învăţa copiii? Fiecare tată risipitor care nu citeşte Cuvântul lui Dumnezeu copiiilor lui şi nu se roagă cu ei să vină aici.» Dintr-o dată, mulţi bărbaţi s-au năpustit spre amvon. Cum mai plângeau ei! După ce m-am rugat cu ei mai mult timp, au plecat. Apoi m-am uitat la balconul mare, plin de tineri, şi am spus: «Cum rămâne cu voi, copii? Voi, adolescenţilor, trimiteţi întotdeauna mamelor voastre o felicitare în care scrieţi ceva de genul ‘Eşti cea mai bună mamă din lume’. O dată pe an sunteţi drăguţi, iar restul anului sunteţi rebelioşi, veniţi târziu acasă şi trândăviţi. Haideţi, pocăiţi-vă şi căutaţi-L pe Dumnezeu.» Atunci mulţi tineri au năvălit spre amvon în timp ce Dumnezeu mişca prin Duhul Său.

În cele din urmă, m-am adresat întregii adunări: «Nu poţi opri maşina la semafor deoarece, dacă o faci, o prostituată îţi va deschide uşa şi se va urca lângă tine. Nu poţi merge în spatele bisericii deoarece străzile sunt pline de homosexuali. Voi aveţi o biserică frumoasă şi cochetă; dar când aţi ieşit ultima dată la acei leproşi imorali? Când aţi răspândit ultima dată compasiune?» Apoi am continuat: «Fiecare persoană care îşi recunoaşte eşecul, să vină să se roage chiar acum.» Locul din faţă s-a umplut imediat. L-am rugat atunci pe Charles Stanley să se roage pentru aceşti oameni. Când a venit la amvon, era palid ca moartea. «Nu mă pot ruga pentru voi», a spus el, «nu mă pot ruga pentru voi. Motivul pentru care voi nu îi iubiţi pe cei pierduţi de lângă voi, motivul pentru care nu i-aţi vizitat pe oameni şi nu le-aţi întins o mână, motivul pentru care preferaţi să rămâneţi acasă în loc să mergeţi pe aleile dosnice şi să îi salvaţi pe cei pierduţi este pentru că eu nu am făcut-o. Rugăciunea mea a fost: ‘O, Dumnezeule, scoate lepădătura aceasta din oraş.’»”

Câteva luni mai târziu, Leonard a aflat că Dumnezeu a continuat să lucreze şi tot oraşul a fost împânzit de întâlniri de rugăciune.

În 1980, Leonard a iniţiat o întâlnire de rugăciune săptămânală, ce avea loc vinerea seara în casa vecinilor şi prietenilor săi, Dale şi Betty Brown. Oamenii conduceau şi cincisprezece ore ca să ia parte la ea. Leonard îi primea cu bucurie pe toţi (uneori peste 80 de persoane), citea un pasaj din Scriptură, vorbea pe marginea lui aproximativ 10 minute şi începea să se roage. Rugăciunile sale erau centrate pe Dumnezeu, fiind atât de pline de viaţă şi de putere încât fiecare din cei prezenţi era ridicat [înlăuntrul lui] pentru a avea o perspectivă mai înaltă cu privire la măreţia lui Dumnezeu.

„Omul care îşi pleacă genunchiul înaintea Tatălui nu îşi va pleca niciodată genunchiul înaintea oamenilor.” Leonard avea o povară în inimă pentru predicatorii zilelor lui. Era îndurerat de faptul că aceştia nu aveau putere; ei încercau să placă oamenilor şi nu hrăneau oile flămânde şi însetate. Vedea că cea mai mare nevoie în biserici era prezenţa predicatorilor care să fie, într-adevăr, unşi de Dumnezeu. „Există trei feluri de predicare – gură către ureche, intelect către intelect şi inimă către inimă. Un mesaj pregătit în minte va atinge doar mintea, dar un mesaj care arde în inimă va pune pe jar celelalte inimi.” În scrisorile pe care le trimitea prietenilor, menţiona deseori nevoia şi dorinţa sa de a fi uns cu Duhul Sfânt: „În această săptămână voi merge la San Antonio să predic şi vor fi sute de predicatori la acea întâlnire. Aştept ca Duhul Sfânt să mă îmbrace cu putere de sus.” Când Ravenhill predica într-o biserică, oamenii fie se mâniau şi se împietreau, fie se smereau şi erau mişcaţi; niciunul nu era indiferent. „Un adevărat predicator este un om trimis dintr-o altă lume în această lume cu un mesaj din acea lume către oamenii pierduţi din această lume, care în curând vor ajunge în cealaltă lume”, obişnuia el să spună.

Ravenhill s-a rugat pentru trezire timp de peste şaptezeci de ani şi a petrecut nopţi întregi rugându-se pentru ea. Ceea ce îl făcea să tânjească după ea era un simţ profund al realităţii crude a păcatului din viaţa creştinilor şi dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu glorificat. A înţeles faptul că trezirea este o revărsare a harului divin prin Dumnezeu Duhul Sfânt, fiind astfel o minune – „Dumnezeu îi învie pe cei morţi spiritual în număr mare şi umple bisercile cu oameni născuţi din Duhul.” Iată câteva cugetări ale lui cu privire la trezire:

Trezirea este pasiunea din Duhul în credincios de a cunoaşte şi de a împlini în totalitate voia lui Dumnezeu.

Trezirea presupune restaurarea adevăratei doctrine.

Trezirea înseamnă reaprinderea puterii rugăciunii în viaţa credinciosului.

Trezirea nu este un lux, ci o necesitate.

Leonard a înţeles faptul că Dumnezeu este suveran în trezire. „Trebuie să ne amintim întotdeauna că omul poate construi altarul şi poate pregăti jertfa, dar numai Dumnezeu poate trimite focul.” De-a lungul anilor, el a cunoscut în experienţă în multe rânduri venirea Duhului Sfânt cu putere asupra oamenilor lui Dumnezeu.

Au existat câteva persoane care au stârnit pasiune spirituală în viaţa lui Leonard. Primii au fost părinţii lui, cel de-al doilea a fost Samuel Chadwick, însă cea mai mare influenţă pe care a avut-o mai târziu în viaţa sa a venit de la A.W. Tozer. Din 1950, atunci când l-a cunoscut, Tozer a devenit unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Leonard. Când se întâlneau, vorbeau despre rugăciune, cărţi care le-au făcut mult bine, scriitori, puritani, trezire. Deseori vorbeau despre lucruri mai adânci, ca atributele lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, căutarea lui Dumnezeu şi starea morală a naţiunii. Când erau împreună, niciun subiect nu putea fi epuizat. Odată, Tozer i-a arătat un covoraş ros din biroul lui şi i-a spus: „Len, deseori vin în acest birou şi mă întind cu faţa pe el de la 8 dimineţa până la prânz şi mă închin. Nu cer nimic, nu rostesc niciun cuvânt de laudă – doar mă închin.”

Leonard a menţinut relaţii nu prin telefon, ci prin scrisori. Fiecare pagină pe care le-o scria oamenilor era considerată de el un aspect serios al chemării sale ca lucrător al lui Hristos. O familie a reuşit să recupereze cinci sute de scrisori de-ale lui, din 1969 până în 1994. De obicei scrisorile lui erau scurte, de o pagină sau două. Era cunoscut pentru faptul că uneori scria o scrisoare cu o singură frază; nu irosea cuvintele. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a le scrie oamenilor şi pentru a le răspunde la întrebări pentru că a văzut că aceasta era o lucrare vitală pentru cei care erau în nevoie.

„Văd viaţa ca pe o pată mică de pe o insulă, înconjurată de oceanul eternităţii”, a spus el.

În timpul ultimelor săptămâni de viaţă, Leonard, fiind inconştient în urma unui atac de cord, asculta multe imnuri. Uneori îşi ridica mâinile, ca şi cum ar fi vrut să cheme pe cineva. Dar atunci când veneau lângă el, părea că îi îndepărtează. În cele din urmă, Martha şi-a dat seama de faptul că el se închina ascultând muzică. Veşnicia fusese gândul principal al lui Leonard din ultimii ani, iar acum era gata să păşească în ea.

Sunt lucrurile pentru care trăieşti vrednice de moartea lui Hristos? (Inscripţia de pe mormântul lui Leonard Ravenhill).