Editorial

Natura omului arată că a fost creat pentru trei lucruri: a gândi, a se închina şi a munci. 

 În cuvântul gândire poate fi inclus tot ceea ce poate face intelectul, de la cel mai simplu act până la crearea unui oratoriu sau întemeierea unui imperiu. Prin abilitatea sa de a observa, de a cerceta, de a strânge informaţii şi de a raţiona pornind de la acestea şi ajungând la cauze, legi şi principii, omul este cu mult mai presus de toate celelalte creaturi. Îmblânzirea forţelor sălbatice ale naturii, cucerirea bolilor, ameliorarea durerilor şi suferinţelor organismului nostru fizic – toate au fost făcute de omul gânditor care a mers pe aripile imaginaţiei sale în necunoscut şi care a îndrăznit să nutrească idei pe care nimeni altcineva nu le-a mai nutrit înainte. 

 Formarea unui om gânditor, imaginativ, visător din materialul brut ce constituie omul, este una dintre cele mai urgente sarcini ale societăţii. Sarcina aceasta începe la grădiniţă şi continuă până la universitate. Orice instituţie, mare sau mică, faimoasă sau necunoscută, care se dedică muncii necesare şi dificile de a-i învăţa pe oameni să gândească merită recunoştinţa întregii rase umane. 

 Dar a gândi nu este suficient. Oamenii sunt de asemenea creaţi să se închine, să se plece adânc şi să adore prezenţa Misterului inexprimabil. Mintea omului nu este culmea supremă a naturii sale. Mai înalt decât mintea lui este duhul său, acel ceva dinlăuntrul lui care poate avea legătură cu supranaturalul, care, sub suflarea Duhului, poate prinde viaţă şi poate intra în comuniune conştientă cu cerul, poate primi natura divină şi poate auzi, şi simţi, şi vedea ce Minune inefabilă este Dumnezeu. 

Aşadar, când o instituţie dedicată creşterii şi dezvoltării unei persoane gânditoare caută în acelaşi timp să-l transforme pe acest gânditor într-un închinător, datoria noastră faţă de instituţia respectivă devine şi mai mare. Multe şcoli de orice nivel sunt mulţumite să antreneze intelectul, uitând că se ocupă doar de o parte a omului – o parte importantă, desigur, dar doar o parte. Înţelepţii lumii care nu au învăţat să se închine sunt doar semi‑oameni, încă neformaţi şi rudimentari. Dezvoltarea lor ulterioară aşteaptă atingerea dătătoare de viaţă a lui Hristos care să-i aducă la naştere spirituală şi la viaţă eternă. 

 Însă omul gânditor şi închinător este încă departe de perfecţiune până când nu devine şi un om muncitor. Într-o lume ca a noastră este şi va fi întotdeauna multă muncă importantă pentru omul serios şi reverenţios. Din punct de vedere moral, lumea este ca un oraş bombardat. Străzile sunt blocate, clădirile stau dărăpănate, cei răniţi şi fără casă aşteaptă slujirea vindecătoare a bărbaţilor şi femeilor care îi pot ajuta în suferinţa lor. 

Niciun om nu este cu adevărat educat dacă nu-şi poate raporta darurile sale intelectuale la munca creativă. Şi nicio muncă, indiferent cât este de sacrificială, nu va fi permanentă dacă nu este îndreptată spre eternitate. Numai ceea ce este săvârşit într-un spirit de închinare va rămâne pe veci. 

Când un om devine gânditor, s-a realizat ceva important. Când omul gânditor merge mai departe pentru a deveni un închinător, s-a mai făcut un pas important spre maturitatea deplină şi perfectă. Când omul gânditor şi închinător îşi pune mâinile şi întreaga sa personalitate la treabă ca să muncească pentru înalta onoare a lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea omenirii, s‑a realizat cel puţin o apropiere modestă de asemănarea cu Hristos şi restaurarea chipului ceresc distrus la Cădere.