Întâlnirile şi programele multor biserici sunt un spectacol nemaipomenit pentru demoni. Duhurile rele nu mai vin la adunările noastre ca să ne deranjeze, ci ca să se relaxeze, să se distreze. Când vor să-şi ia un concediu, se duc la o adunare „creştină” lumească.

Iată o afirmaţie pe care am auzit-o recent la un program, o afirmaţie care cred că a stârnit o explozie de râsete între demonii spectatori: „Eu cred că Dumnezeu poate face lucruri mai mari prin mine decât prin apostolul Pavel.”

Acest lucru nu a fost spus de cineva care putea mărturisi împreună cu apostolul:

„Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21).

„Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos… şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui…” (Filipeni 3:8-10).

Nu este declaraţia unuia care ar putea subscrie nici măcar la una dintre aceste experienţe ale lui Pavel.

„În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii printre fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile.” (2 Corinteni 11:23-28).

 „Cunosc un om în Hristos care acum paisprezece ani a fost răpit până la al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu îi este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:2-4).

„Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă, căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti” (Romani 9:1-3).

Când se desparte, de efeseni spune: „…Aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să vă sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi” (Fapte 20:31).

Aş putea continua, dar uitaţi-vă cum sfârşeşte acest om al lui Dumnezeu: (2 Timotei).

Este în temniţă, legat ca un făcător de rele din pricina Domnului Isus Hristos şi ascultaţi ce spune:

● A trăit toată viaţa cu un cuget curat: „Mulţumesc lui Dumnezeu căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moş strămoşi” (1:3)
● Se roagă necurmat, zi şi noapte pentru Timotei: „…neîntrerupt te pomenesc în rugăciunile mele, zi şi noapte” (1:3)
● Experimentează durerea singurătăţii: „Ştii că cei ce sunt în Asia, toţi m-au părăsit, între alţii şi Figel şi Ermogen… la întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s-o audă toate Neamurile (1:15; 4:16,17).
● Se dă exemplu lui Timotei în toate privinţele: „tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuşi, Domnul m-a izbăvit din toate” (3:10,11)
● Şi acum, uitaţi-vă la sfârşitul felului lui de vieţuire: „…sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în «ziua aceea», Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (4:6-8).

Acesta este apostolul Pavel pe care îl cunosc eu. Dacă cel ce a făcut acea afirmaţie s-a referit la un altul, ar fi scuzabil, dar dacă se referă la acest apostol Pavel, o asemenea afirmaţie nu poate fi trecută cu vederea. El seamănă cu un spectator de la o întrecere sportivă de atletism. Stă şi se uită la cei ce aleargă şi zice celui de lângă el: „Eu pot să alerg mai tare decât cel dintâi.” Dacă eu aş fi persoana de lângă el, care aude această afirmaţie îndrăzneaţă, i-aş spune: „Pleacă din tribune şi du-te în arenă. Aleargă împreună cu acei atleţi, ajunge-l pe cel dintâi, şi după aceea, voi lua în considerare afirmaţia ta.”

Nimeni nu are dreptul să vorbească în felul acesta până când nu a ajuns la nivelul cunoaşterii, şi experienţei, şi trăirii apostolului Pavel. După ce îl ajungi pe el ai dreptul să spui că îl poţi depăşi.

„Un om nu trebuie judecat după înălţimea ambiţiilor lui, ci după adâncimea compasiunii lui.” (Leonard Ravenhill)

Un alt lucru care amuză demonii şi care a fost sugerat în aceeaşi întâlnire este că noi trebuie să devenim conştienţi că suntem într-un război…

Să fii în război şi să nu fii conştient de acest lucru, depăşeşte puterea mea de înţelegere. Cum poţi să fii bombardat şi să nu fii conştient? Şi cum poţi să lupţi fără să fii conştient că lupţi? Exista doar două posibile răspunsuri la aceste întrebări: (1) eşti mort, şi (2) ai semnat un tratat de pace cu duşmanii lui Dumnezeu şi ai sufletului tău: diavolul, lumea şi sinele.

Poţi să treci cu tancul peste un mort, că el tot nu va simţi nimic. El are nevoie de viaţă ca să devină conştient de război. Oare câţi nu sunt încă morţi încă în păcatele lor şi noi încercăm să-i facem să devină conştienţi de războiul spiritual? Avem nevoie de un om trimis de Dumnezeu, ca Ezechiel care ascultă Cuvântul Domnului şi proroceşte în valea oaselor uscate. Oh, Doamne, cât de mult avem nevoie de un om trimis de Tine!

Dar se pare că cei mai mulţi dintre noi am încheiat un tratat de pace cu duşmanii lui Dumnezeu. Ca Ahab, l-am luat pe Ben-Hadad în carul nostru şi am încheiat un legământ cu el. El ne-a spus că ne va da distracţiile şi plăcerile lumii, iar noi i-am răspuns că nu-l vom mai deranja.

Ar trebui să înfruntăm adevărul dur acum cât încă nu este prea târziu: ne iubim pe noi înşine, iubim lumea! Dar nu numai atât, ne place să jucăm teatru chiar înaintea lui Dumnezeu; ne rugăm: „Doamne dă-ne biruinţă!” Dar nu poţi vorbi de biruinţă dacă nu eşti în luptă, în conflict; şi cum poţi fi în război cu cineva pe care-l iubeşti? Ura este esenţială pentru a fi în război.

Iată adevărul care ar trebui să ne străpungă inimile: „Într-un mod secret ne iubim pe noi înşine, iubim lumea şi tânjim după lucrurile ei!”

Şi iată nevoia urgentă a vremii: nu să devenim conştienţi de război, ci să rupem legămintele şi tratatele de pace încheiate cu duşmanii, să le distrugem întăriturile din inimile noastre, din casele noastre, să nu-i mai hrănim, să ne rugăm ca Domnul să pună în inimile noastre ură faţă de ei, căci numai după ieşi din Egipt te poţi întâlni cu Dumnezeu la Sinai şi numai după ce cananiţii sunt înfrânţi se poate vorbi despre construirea templului în care slava lui Dumnezeu să coboare. Domnul însuşi a fost cu Iosua şi tot poporul pentru a-i nimici pe cananiţi, după făgăduinţa pe care a făcut-o: „Iată Eu voi izgoni dinaintea ta pe Amoriţi, Cananiţi, Hetiţi, Fereziţi, Heviţi şi Iebusiţi”; dar porunca a fost clară: „Fereşte-te să faci legământ cu locuitorii ţării”.

„Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în aceeaşi groapă” (Matei 15:14).