Editorial

Dr. Samuel Johnson a spus că dacă un tânăr vrea să dobândească multe cunoştinţe ar trebui să citească cinci ore pe zi orice simte că trebuie să citească. Acesta nu este un citat exact, dar este un rezumat bun al cuvintelor lui.

În contextul lui istoric şi literar, acesta ar fi putut fi un sfat înţelept, dar dacă, printr-o străfulgerare de inspiraţie profetică, marele doctor ar fi putut să prevadă potopul de materiale tipărite care iese din tipografiile noastre moderne în fiecare zi, cu siguranţă şi-ar fi limitat faimosul dicton în mod considerabil.

„Citeşte orice” devine un sfat extrem de nociv în America secolului al XX-lea.

La o masă unde toată hrana este sănătoasă, „mănâncă orice” poate fi un sfat lipsit de pericole pentru musafiri; dar acolo unde o parte din mâncare nu hrăneşte şi altă parte este de-a dreptul otrăvitoare, ar putea fi un sfat mortal pentru aceia care îl urmează. Şi dacă avem grijă în alegerea materiei pe care o introducem în stomacurile noastre, cu cât este mai important să fim extrem de atenţi la calitatea materiei pe care o introducem în minţile noastre! Fiindcă ar trebui să ne amintim întotdeauna că un suflet uman poate fi distrus prin minte, la fel de sigur cum trupul uman poate fi distrus prin stomac.

Niciodată nu am subscris la doctrina care spune că noi, creştinii, ar trebui să trăim într-un vid intelectual, refuzând să auzim ce are lumea de spus. O credinţă care trebuie „protejată” nu este credinţă [adevărată]. Dacă eu îmi pot păstra credinţa în Hristos doar închizându-mi mintea faţă de orice critică, dau o dovadă clară că nu sunt ferm convins de temeinicia poziţiei mele. Sufletul care a avut o întâlnire mântuitoare cu Dumnezeu este sigur dincolo de orice îndoială. Mărturia lui fericită va fi: „Eu strig cu glasul meu către Domnul şi El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt. Oprire. Mă culc, adorm, şi mă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu. Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară de toate părţile” (Psalmul 3:4-6). Un astfel de om nu va trebui să se ascundă de clasici, nici de religiile comparative, nici de filosofie, nici de psihologie, nici de ştiinţă. Duhul depune mărturie pentru Hristos adânc în conştiinţa lui. Inima lui ştie, chiar dacă raţiunea lui s-ar putea să nu-i fi prins încă inima din urmă.

Când eram un slujitor foarte tânăr, l-am întrebat pe faimosul predicator susţinător al Mişcării de sfinţenie, Joseph H. Smith, dacă îmi recomanda să citesc mult în domeniul secular. A răspuns:

–Tinere, o albină poate găsi nectar atât într-o buruiană, cât şi într-o floare.

I-am ascultat sfatul (sau, ca să fiu sincer, am căutat mai degrabă o confirmare a propriilor mele instincte, decât un sfat) şi nu îmi pare rău că am făcut-o.

John Wesley le-a spus tinerilor slujitori din Societăţile Weslyene să citească sau să iasă din slujire, şi el însuşi citea cărţi de ştiinţă şi de istorie sprijinite pe coama calului în timp ce călărea de la un angajament de predicare la altul. Andy Dolbow, predicatorul indian american, cu o reputaţie notabilă, a fost un om cu puţină educaţie, dar odată l-am auzit îndemnându-şi ascultătorii să-şi îmbunătăţească minţile pentru slava lui Dumnezeu. „Când ciopleşti lemn”, explica el, „şi ai un topor tocit, trebuie să munceşti mult mai mult ca să tai bucata de lemn. Un topor ascuţit face ca munca să fie uşoară. Deci, ascuţiţi-vă topoarele pe cât posibil.”

Sper că cititorii mei vor trage chiar aici concluzia că m-am contrazis singur în paragrafele de mai sus. Asta va indica faptul că au citit cu facultăţile critice treze. Dar de fapt, nu este nicio contradicţie. V-am avertizat împotriva cărţilor dăunătoare şi am declarat că nu este niciun rău în a citi cărţi care aparţin domeniilor depărtate de pajiştile evanghelice standard considerate a fi lipsite de pericole de către sufletele timide care cred că trebuie să apere creştinismul şi să-i protejeze pe cei credincioşi de efectele ideilor străine. O să explic.

Prin cărţi dăunătoare nu mă refer la cele care au un nivel intelectual înalt, cum ar fi clasicii, poezia, istoria, ştiinţa politică sau orice este cuprins în categoria artelor liberale. Mă refer la ficţiune ieftină (religioasă sau seculară), la ghiveciuri religioase superficiale care se găsesc în atât de multe reviste religioase, la mulţimea de gunoi religios menită să amuze sfinţii; mă refer la poveştile de aventuri religioase care se glorifică pe sine, scrise de fraţii cu picioare neastâmpărate care refuză să primească orice responsabilitate sau să rămână într-un loc suficient de mult timp ca să planteze un singur copac sau să pună o singură temelie, dar care reuşesc totdeauna să spună o poveste lungă de necrezut când se întorc acasă. Mă refer la tipul de literatură religioasă „digerată”, gătită şi digerată mai dinainte, care este ingurgitată cu un minim de efort şi în cel mai scurt timp posibil. O astfel de materie nu numai că nu oferă niciun fel de hrană pentru suflet, dar folosirea ei continuă creează o minte parazitară în cititor, îi dă un apetit morbid pentru vânt şi face ca citirea de cărţi religioase serioase să fie nu numai neplăcută, ci imposibilă.

În mod deliberat omit din lista mea de cărţi periculoase pe cele vulgare şi necurate. Iau de bun faptul că niciun creştin nu şi-ar păta sufletul cu asemenea putrefacţie literară. Cel puţin, sunt destul de sigur că nimeni dintre cei care citesc această pagină nu are nevoie să fie avertizat în privinţa acestor cărţi.

Va urma PARTEA III