Editorial

Deşi în general mă consider destul de punctual când pot răspunde la o scrisoare în şase sau şapte săptămâni după ce o primesc, totuşi îmi pare rău că nu am răspuns mai repede la scrisoarea ta. O problemă ca aceasta pe care ai binevoit să o împărtăşeşti cu mine merita o atenţie imediată, iar când am citit-o, mi-am propus să îţi scriu înapoi în câteva zile şi nu pot accepta ca vreuna din treburile mele să constituie o scuză suficientă pentru întârzierea mea, însă timpul nostru este în mâinile Domnului. Fie ca acum El să mă ajute să îţi trimit un cuvânt la vreme potrivită. 

Lucrurile prin care ai trecut tu nu sunt deloc neobişnuite, deşi poate că ţie ţi se par aşa fiindcă eşti izolată şi nu ai avut (după cum ai observat şi tu) prea multe oportunităţi de a cunoaşte experienţa altor creştini. Şi nici vina cu care mintea ta a fost aşa de împovărată nu este de fapt a ta – a fost o ispită din partea vrăjmaşului şi va răspunde pentru ea. Fără îndoială, faptul că există ceva în noi care ne face atât de receptivi la sugestiile lui este o dovadă tristă a depravării naturii noastre. Este o dovadă a slăbiciunii noastre extreme că, după manifestările cele mai clare şi mai satisfăcătoare ale adevărului, noi nu suntem în stare să rămânem tari în încrederea noastră când Domnul îi îngăduie lui Satan să ne cearnă şi să ne clatine. Dar te asigur că aceste schimbări nu sunt neobişnuite. Am cunoscut persoane care, după ce au umblat liniştiţi în mare parte cu Dumnezeu timp de patruzeci de ani, au ajuns la capătul puterilor din pricina unor asemenea atacuri despre care vorbeai şi tu, şi au ajuns să se îndoiască nu doar de realitatea nădejdii lor, ci de însăşi temelia şi fundamentul pe care această nădejde a fost zidită. Dacă ai fi rămas, cum erai altădată, ataşată de deşertăciunile unei vieţi desfrânate şi stricate sau dacă te-ai fi putut mulţumi cu o formă de evlavie lipsită de putere, probabil că ai fi fost străină de aceste necazuri. Satan şi-ar fi folosit iscusinţa într-un mod diferit şi mai puţin sesizabil, liniştindu-te cu o pace falsă şi împiedicând orice gând sau suspiciune de pericol să pătrundă în mintea ta. Dar dacă nu te-a mai putut ţine în această robie şi nici nu te-a mai putut ademeni din nou în lume, atunci bineînţeles că şi-a schimbat strategia şi a declarat război deschis împotriva ta. Ai experimentat ceva din puterea şi răutatea lui; iar Domnul, pe care tu Îl iubeşti pentru că El te-a iubit întâi, a îngăduit lucrul acesta nu ca să îi facă pe plac lui Satan, ci pentru binele tău – ca să te smerească şi să te încerce, să îţi arate ce este în inima ta şi să îţi facă bine în cele din urmă. Acum aceste lucruri nu sunt o pricină de bucurie, ci de întristare, dar în final ele vor aduce roada dătătoare de pace a neprihănirii. În tot timpul acesta, ochii Lui sunt îndreptaţi spre tine; El a stabilit limite atât în privinţa măsurii, cât şi a duratei încercării, iar El îţi dă şi îţi va da ajutor, în aşa fel încât să nu fii încercată peste puterile tale. Nu mă îndoiesc că suferinţele şi luptele tale se vor sfârşi la timpul potrivit în biruinţă şi laude şi vei fi consolidată într-o statornicie mai deplină în adevăr. 

Mă bucur foarte mult de bunătatea Domnului faţă de părintele tău muribund. Cât de înţelept a fost ales momentul şi cât de bine s‑a potrivit acest eveniment tulburător ca să slăbească forţa acestor sugestii cu care vrăjmaşul vroia să îţi doboare duhul! El nu a putut rămâne în picioare înaintea unei asemenea confirmări convingătoare și minunate că doctrinele pe care le-ai îmbrățișat tu nu sunt mituri inventate cu iscusință. Nu a putut merge mai departe cu strategia aceasta, însă este bogat în resurse. Următoarea lui încercare a fost, bineînțeles, să înrădăcineze vina în conștiința ta, ca și cum de la tine au venit aceste gânduri și tu le-ai întreținut de bunăvoie, lucru care l‑ai îndurat într-adevăr cu mare durere și dezgust. Aceasta văd că i-a reușit un timp, dar Cel ce a distrus capcana de mai înainte, te va elibera și din aceasta. 

Gândurile întunecate și rușinoase despre Dumnezeu, despre care am spus că vin din fire, sunt foarte diferite de gândurile inimii tale referitoare la El. Tu nu Îl privești ca un Stăpân aspru și nu crezi că ai fi mai fericită să încalci poruncile Lui, decât să cugeți la învățăturile Lui. Nu preferi lumea în schimbul bunăvoinței Sale și nu crezi că poți să Îi fii pe plac și să fii izbăvit de păcatele tale printr-o ascultare de-a ta. Acestea și altele asemenea lor sunt gândurile inimii firești – tocmai opusul gândurilor tale. Totuși mărturisesc că ai tolerat un gând care este rușinos față de Domnul și, în aceeași măsură, inconfortabil pentru tine. Tu ai spus: „Nu îndrăznesc să cred că Dumnezeu nu îmi va imputa păcatul acesta că am dat curs unor gânduri pe care sufletul meu le detesta și la care voința mea nu a consimțit niciodată.” Ba mai mult, tu te temi ca nu cumva acesta să nu îți fie doar imputat, ci și că va rămâne neiertat. Dar cum se poate întâmpla lucrul acesta? Eu nu voi numi acesta gândul tău, pentru că este ispita ta. Mi-ai spus că ai copii. Atunci, vei înțelege ușor o ilustrație simplă care îmi vine acum în minte. Să spunem că, după cum s-a mai întâmplat uneori, un copil de trei sau patru ani este răpit pe neașteptate de un țigan, în timp ce se juca imprudent la o mică depărtare de casă. Bietul copil! Cât de înspăimântat și cât de tulburat trebuie să fie! Parcă îl și aud cum strigă. Înfățișarea și violența străinului, amintirea părinților lui dragi, pierderea casei sale îndrăgite, groaza și nesiguranța a ceea ce poate să i se întâmple! Este o minune că nu moare în această agonie! Dar iată, ajutorul este aproape: țiganul este urmărit, iar copilul este recuperat. Acum, doamna mea dragă, îngăduie-mi să te întreb, dacă acesta ar fi copilul tău, cum l-ai primi? Probabil că, după ce îți vor permite primele izbucniri de bucurie pentru siguranța lui, îl vei mustra cu blândețe pentru că s-a îndepărtat de casă, dar oare l-ai dezmoșteni? L-ai renega? L-ai da din nou cu mâinile tale țiganului, din cauză că a suferit o violență căreia nu a putut să i se împotrivească, pe care o detesta și la care voința lui nu a consimțit niciodată? Și cu toate acestea, ce este dragostea unei mame, a zece mii de mame, în comparație cu cea a Salvatorului nostru plin de îndurare, față de fiecare biet suflet care a alergat la El pentru mântuire! Să nu ne treacă prin minte să Îl învinuim de ceea ce noi înșine credem că suntem incapabili. Fii curajoasă, doamnă, împotrivește-te diavolului și el va fugi de la tine. Dacă te-ar ispiti să comiți o crimă ai izgoni gândul acesta și ai renunța dezgustată la el. Fă la fel când te ispitește să pui la îndoială bunătatea și îndurarea Domnului. Dar, în situația aceasta, el se va impune cu o falsă smerenie și te va convinge că faci bine să te împotrivești nevredniciei tale ca o excepție la multele promisiuni clare ale Cuvântului. Este scris că sângele lui Isus ne curățește de orice păcat, că orice fel de păcat va fi iertat de dragul Lui, că oricine vine la El nu va fi scos afară și că El poate să mântuiască într-un mod desăvârșit. Crede Cuvântul Lui, iar Satan va fi găsit mincinos. Dacă acest copil s-ar fi dus de bunăvoie cu țiganul, dacă ar fi preferat acea cale deplorabilă în viață și ar fi refuzat să se întoarcă, deși ar fi fost invitat frecvent și cu toată afecțiunea înapoi acasă, poate că dragostea unui părinte ar slăbi, în timp, ca să mai poată ierta o asemenea încăpățânare persistentă. Însă tocmai astfel ne-am purtat noi față de Domnul și totuși, ori de câte ori vrem să ne întoarcem, El vrea să ne primească cu brațele deschise și fără niciun cuvânt de ocară, Luca 15:20-22. Chiar dacă păcatele noastre s‑au adâncit și s-au făcut precum cârmâzul și purpura, gigantice ca munții și nenumărate ca nisipul de pe malul mării, concluzia este simplă – că s-a înmulțit păcatul, iar acolo unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult. Știu că, până la urmă, Domnul ține cheia mângâierii în mâinile Sale, totuși El ne-a poruncit să încercăm să ne mângâiem unii pe alții. M-aș bucura să fiu instrumentul Lui prin care El să îți dea mângâiere. Nădăjduiesc să primesc cât mai curând vești de la tine și să îmi spui că El ți-a dat din nou bucuria mântuirii tale. Dar dacă nu se va întâmpla aceasta, așteaptă-L pe El, iar așteptarea ta nu va fi în zadar.