Conceptul de spiritualitate variază între diferitele grupuri de creştini. În unele cercuri, persoana foarte gălăgioasă care vorbeşte încontinuu despre religie este considerată a fi foarte spirituală; alţii acceptă exuberanţa zgomotoasă ca un semn al spiritualităţii, iar în unele biserici, cel care se roagă primul, pentru cel mai mult timp şi cel mai tare câştigă reputaţia de cel mai spiritual om din adunare.

Acum, mărturia viguroasă, rugăciunile frecvente şi lauda răsunătoare pot fi în întregime compatibile cu spiritualitatea, însă este important să înţelegem că în ele însele nu constituie, nici nu dovedesc că aceasta este prezentă.

Adevărata spiritualitate se manifestă prin anumite dorinţe dominante. Acestea sunt nevoi mereu prezente, adânc înrădăcinate, suficient de puternice ca să motiveze şi să controleze viaţa noastră. Ca să ne fie mai uşor, permiteţi-mi să le enumăr, măcar că nu fac niciun efort să decid ordinea importanţei lor.

1. Mai întâi este dorinţa de a fi mai degrabă sfânt decât fericit. Tânjirea după fericire întâlnită atât de mult printre creştinii care pretind un grad superior de sfinţenie este o dovadă suficientă că o astfel de sfinţenie nu există cu adevărat. Omul cu adevărat spiritual ştie că Dumnezeu va da belşug de bucurie după ce am devenit capabili să o primim fără ca aceasta să ne vatăme sufletele, dar el nu o cere imediat. John Wesley a spus despre membrii unei societăţi metodiste timpurii că se îndoia că fuseseră desăvârşiţi în dragoste din cauză că se duceau la biserică pentru a se bucura de religie în loc să înveţe cum puteau deveni sfinţi.

2. Un om poate fi considerat spiritual când vrea să vadă că onoarea lui Dumnezeu este promovată prin viaţa lui chiar dacă asta înseamnă că el însuşi trebuie să sufere dezonoare sau pierdere temporară. Un astfel de om se roagă „Sfinţească-Se Numele Tău” şi adaugă liniştit „indiferent ce m-ar costa pe mine”. El trăieşte pentru onoarea lui Dumnezeu printr-un fel de reflex spiritual. Orice alegere în care este implicată gloria lui Dumnezeu este deja făcută pentru el înainte ca aceasta să se ivească. El nu trebuie să dezbată problema cu propria-i inimă; nu e nimic de dezbătut. Gloria lui Dumnezeu este necesară pentru el; gâfâie după ea aşa cum un om care se sufocă gâfâie după aer.

3. Omul spiritual vrea să-şi poarte crucea. Mulţi creştini acceptă necazurile sau suferinţa cu un oftat şi le numesc crucea lor, uitând că astfel de lucruri vin şi peste cel sfânt şi peste cel păcătos. Crucea este acel extra necaz care vine peste noi ca rezultat al ascultării noastre de Hristos. Crucea aceasta nu ne este impusă; noi o luăm voluntar, cunoscând prea bine consecinţele. Alegem să-L ascultăm pe Hristos şi făcând aşa, alegem să purtăm crucea. A purta o cruce înseamnă să fii legat de Persoana lui Hristos, predat Domniei lui Hristos şi ascultător de poruncile lui Hristos. Omul care este astfel legat, astfel predat şi ascultător este un om duhovnicesc.

4. Din nou, un creştin este spiritual atunci când vede totul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Abilitatea de a cântări toate lucrurile pe cântarul divin şi de a le da aceeaşi valoare pe care le-o dă Dumnezeu este un semn al unei vieţi umplute de Duhul. Dumnezeu Se uită la şi prin în acelaşi timp. Privirea Lui nu se opreşte la suprafaţă, ci pătrunde până la adevăratul înţeles al lucrurilor. Creştinul carnal se uită la un obiect sau o situaţie, dar din cauză că nu vede prin ea, este îmbărbătat sau descurajat de ceea ce vede. Omul spiritual este capabil să privească prin lucruri aşa cum le priveşte Dumnezeu şi să gândească aşa cum gândeşte Dumnezeu despre ele. El insistă asupra faptului de a vedea toate lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu chiar dacă asta îl umileşte şi îi expune ignoranţa până în punctul unei dureri reale.

5. O altă dorinţă a omului duhovnicesc este mai degrabă să moară bine decât să trăiască rău. O caracteristică sigură a omului matur al lui Dumnezeu este nonşalanţa lui faţă de viaţă. Creştinul care iubeşte pământul, conştient de trup priveşte moartea cu o groază stupefiată în inimă; dar pe măsură ce înaintează trăind în Duhul devine din ce în ce mai indiferent faţă de numărul zilelor lui de aici de pe pământ, şi, în acelaşi timp, devine din ce în ce mai atent la felul de viaţă pe care o trăieşte câtă vreme este aici. El nu vrea să cumpere câteva zile suplimentare de viaţă cu preţul compromisului sau al eşecului. El vrea, mai presus de orice, să trăiască drept şi este fericit să-L lase pe Dumnezeu să decidă cât va trăi. Ştie că îşi poate permite să moară acum fiindcă este în Hristos, dar ştie că nu îşi poate permite să facă răul şi cunoştinţa aceasta devine un giroscop care îi stabilizează gândirea şi faptele.

6. Dorinţa de a-i vedea pe alţii avansând pe cheltuiala lui este o altă caracteristică a omului spiritual. El vrea să vadă alţi creştini mai sus decât el şi este bucuros când ei sunt avansaţi, iar el este trecut cu vederea. Nu există niciun pic de invidie în inima lui; când fraţii lui sunt onoraţi, el este încântat pentru că asta este voia lui Dumnezeu şi voia aceasta este cerul lui pământesc. Dacă Dumnezeu este încântat, el este încântat tocmai din motivul acesta, şi dacă lui Dumnezeu Îi face plăcere să înalţe pe altul mai presus de el, este mulţumit.

7. Omul duhovnicesc judecă în mod obişnuit din perspectiva eternităţii, nu din perspectiva timpului. Prin credinţă, el se ridică deasupra atracţiei puternice a pământului, deasupra scurgerii timpului şi învaţă să gândească şi să simtă ca unul care deja a părăsit lumea şi s-a alăturat tovărăşiei nenumărate de îngeri, adunării generale şi Bisericii celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri. Un astfel de om preferă să fie mai degrabă de folos decât faimos, şi vrea mai degrabă să slujească decât să fie slujit.

Şi toate acestea trebuie să fie prin lucrarea Duhului Sfânt înlăuntrul lui. Niciun om nu poate deveni spiritual prin el însuşi. Numai Duhul cel liber îl poate face duhovnicesc.